Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oameni buni, am 35 de ani. Sunt prea tânăr ca să ce?


Ioana Scoruş, un interviu cu Cristian Mungiu

20.02.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Scoruş: Care era misterul imposibilităţii de a combina apa fierbinte cu cea rece la robinetele britanice?
Cristian Mungiu: În '91 ajungeam pentru prima dată în Occident, iar la noi nu era încă inflaţia de mai târziu de robinete pe care le apeşi, tragi, rogi împungi sau mângâi ca să curgă apa. Aşadar în cea dintâi baie britanică în care am intrat m-am pomenit în faţa unei chiuvete cu două robinete robuste, sobre dar foarte distanţate unul de celălalt. Dintr-unul curgea apa clocotită iar din celălalt rece ca gheaţa şi noi ne plimbam ca proştii mâinile de la unul la celălalt uitându-ne după vreun furtunaş care să le reunească şi gândindu-ne că mari boi tre' să fie englezii ăştia de vreme ce la ei nu te poţi spăla cu apă călduţă. Mulţi ani mai târziu cineva mi-a explicat că de mai bine de o sută de ani, de la o mare criză de apă, a rămas obiceiul ca să te speli în chiuvetă, nu sub apa curgătoare, ca să nu risipeşti- aşa că de fapt nu ai de ce să ţii vreodată mâna sub robinet. Laşi să curgă apa în chiuvetă ca într-un lighean, te zămorăşti acolo şi după aia scoţi dopul şi scuturi mâinile. Dar nouă într-a'ntâia sanitarul clasei ne zisese altfel, aşa că nu ne ducea mintea să ne spălăm ca englezii.

I.S.: Mi se pare mai important faptul că nu ne scărpinăm ca englezii, cu toate că eu una nu mă mândresc deloc cu scărpinătura balcanică. Sau românească pur sânge, nici eu nu ştiu. Ai fost invitat la Profesioniştii Eugeniei Vodă, emisiune în care te-am "descoperit" şi altfel. Ştiind că aceea este o emisiune în care invitaţii sunt toţi oameni de mare valoare, ştiind şi faptul că majoritatea au o anumită vârstă, spune-mi, cum te-ai simţit? A fost invitaţia o suprarecunoaştere a valorii tale sau a fost una în rând cu celelalte? Povesteşte-mi de prin culise.
C.M.: Sunt tot eu, cum "altfel"? Şi ce înseamnă exact o "suprarecunoaştere?" Emisiunea s-a difuzat de fapt în noiembrie 2003, iar în 2004 doar s-a reluat pe TVR Cultural. Totuşi, au fost mai mulţi oameni care mi-au zis că au urmărit emisiunea acum, nu atunci. Trebuie spus un lucru mai presus de orice comentarii: emisiunea mie mi-a făcut mult bine la nivel de imagine, a fost percepută într-un fel care pe mine m-a favorizat. Dar percepţia mea de dinăuntru e diferită: mă simt în largul meu în direct, dar nu şi în înregistrări, iar tiparul emisiunii - care cere să-ţi dezvălui public traume din trecut - nu mi se pare comod şi nu mi se potriveşte. Mie nu-mi place să vorbesc despre lucrurile care mi s-au întâmplat prost, decât cel mult dacă îmi folosesc ca să le bag într-un film. Iar ca să povestesc întâmplări cu tâlc, prefer întotdeauna cuvântul scris. În ce mă priveşte, prefer televiziunea pentru conversaţii, pentru dialog şi nu pentru confesiuni.

Eugenia Vodă se întreba înainte de emisiune dacă avem cu ce umple timpul şi i-am zis că da; eu vedeam problema altfel: de povestit aveam multe, însă câţi dintre cei care ne priveau aveau habar că mă ocup cu povestitul. Oricum, deşi Eugenia Vodă a fost foarte curajoasă într-un fel că m-a invitat şi şi-a asumat un risc destul de mare, dacă aş fi ştiut poate mai bine că trebuie să dezvălui multe chestiuni personale, nu ştiu dacă m-aş fi dus. Bine că nu ştiam. (Iar celelalte chestiuni din culise din păcate m-am angajat să le povestesc abia după ce ies la pensie)

Iartă-mă că mă lungesc dar am o paranteză mică de la care nu mă pot abţine: recent m-am întâlnit cu fostul meu profesor de regie Laurenţiu Damian care mi-a zis că a urmărit emisiunea, că de atunci mă priveşte altfel dar că are un regret: că nicăieri într-o oră de emisiune n-am menţionat că l-am avut pe el ca profesor. E tipic pentru orgoliile care populează această mică lume de artişti într-ale cinematografiei: deşi nu toate lucrurile pe care le-am învăţat în şcoală mi-au fost de folos, eu nu uit niciodată să precizez - şi aşa am făcut şi la Profesioniştii - numele tuturor celor trei profesori ai mei de la clasa de regie: Stere Gulea, Laurenţiu Damian şi Doina Maximilian, pentru că m-am hotărât eu că aşa e bine. Desigur însă, televiziunea operează jurnalistic şi alege din materialul pe care i-l oferi ce i se pare relevant faţă de tema dată.

I.S.: Interesant ce spui, că nu crezi că te-ai fi dus dacă ai fi ştiut că trebuie să vorbeşti despre traume din trecut. Dar nu ai fi regretat apoi? Eu am văzut emisiunea nu "acum", ci "atunci" şi primul lucru care m-a încântat a fost să constat că eşti un om vesel, tonic, cu simţul umorului dar, în primul rând, foarte tânăr. Cum este, Cristi, să guşti din glorie la vârsta asta, într-un loc în care, până mai ieri, condiţia unei astfel de glorii era, în primul rând, "seriozitatea" vârstei adulte?
C.M.: Hai să ne lămurim întâi cu vârsta: oameni buni, am 35 de ani. Sunt prea tânăr ca să ce? Ca să fac filme? Câtuşi de puţin: uitaţi-vă afară, sunt regizori cu două-trei filme în spate la vârsta asta şi nu se miră nimeni, ca să nu mai vorbim de vârsta la care a debutat Spielberg sau alţii. Prea tânăr ca să am succes? Să fim serioşi, ori ai ceva de zis şi atunci o faci de la început, ori n-ai şi degeaba trec anii peste tine. Ca să poţi să povesteşti cum se cuvine, trebuie să cunoşti bine lucrurile de care vorbeşti, să te ardă. E normal să faci filme la 35 de ani despre problemele celor de vârsta asta şi e normal să le faci mai bine decât cineva la 60 de ani. Întotdeauna m-a frapat că există o limită de jos în ce priveşte vârsta pentru chestiuni artistice sau decizionale, dar nici una de sus; păi, uitaţi-vă în jur, sunt unii cărora le filează lampa de ani de zile şi ei cred că - cu cât trec anii, devin tot mai inteligenţi, înţelepţi, rafinaţi şi experimentaţi. Cu cât trec anii nu devii sigur decât mai bătrân. Altfel, dacă de tânăr erai un bou, mai târziu ai să fii doar un bou bătrân.

Apoi, ce înseamnă că am gustat din glorie? - să ne păstrăm capul pe umeri. Eu unul, cel puţin, nu simt deloc chestia asta cu - nici nu pot să scriu cuvântul - glorie. Am nimerit-o şi eu cât de cât cu un film, deocamdată atât. Nu am percepţia exactă a felului în care mă văd ceilalţi, mă simt în multe momente la fel de student ca întotdeauna: mi-e în continuare mai simplu să mă simt de aceiaşi vârstă cu unul de 25 de ani decât cu unul de 45. Eu mă simt preocupat de aceleaşi probleme ca şi înainte şi dacă cineva îşi închipuie că după un succes de tipul ăsta dormi mai bine, îl dezamăgesc: nu e aşa. Aaa, dacă aş fi ratat, ar fi fost cumplit. Dar când reuşeşti, mai cu seamă când lucrurile se întâmplă treptat, zi după zi, iei lucrurile ca atare şi nu ai, din păcate, momente din alea euforice în care să zici: mamă, dom'le, ce-am făcut eu. Şi, în plus, o dată ce te-ai drogat cu momente bune devii dependent, suferi când ele se răresc şi te tot întrebi cât poţi să ţii nivelul ăla.

Eu unul, după firea mea, mă pregătisem atât de intens să fiu gata dacă era să cad de sus încât n-am avut nici puterea să mă bucur cum trebuia: când se întâmplau lucruri bune, mă eliberam mental cumva de chestiuni pe care mi le pusesem în minte şi se împlineau, dar am o asemenea oroare de patetisme încât am sufocat prea tare, din păcate, euforia momentelor bune. Dar să nu se înţeleagă că mă plâng, Doamne, iartă-mă. Mă gândesc adesea la atâţia oameni care au intrat în meseria asta cu mari speranţe şi nu li s-au întâmplat lucrurile aşa cum se aşteptau.

I.S.: Ţi-ai făcut o descriere minunată. Vezi, nu întotdeauna e bine să te pregăteşti pentru ce e mai rău, rişti să nu te mai poţi bucura când ţi se întâmplă ceva minunat. Spune-mi, cum te simţi apropo de notorietatea surorii tale? Cât de lejer sau cât de disconfortant este să ai o soră ca a ta?
C.M.: În general, românii sunt destul de ipocriţi, aşa că cei care au de zis măgării preferă să o facă pe din spate. Mai adesea mi se transmit laude la adresa ei decât critici - însă şi unele şi celelalte sunt vehemente.

I.S.: Cu lectura cum stai? Ai timp să citeşti? Care este ultima carte citită?
C.M: Mi-ar fi plăcut dacă mă întrebai ce carte am pe noptieră, cum se face în revistele de cultură din oraşele mici: pentru că eu nu am noptieră şi trăiesc într-un fel de haos provizoriu stabilizat, iar lângă pat am un fotoliu plin de ziare, hands freeuri, telecomenzi, cartea pe care o citesc şi motanul dormind pe deasupra. Ca să-ţi răspund, de citit, acuma citesc Bricabracul lui Lucian Pintilie, dar în general citesc puţin, cel mai adesea lucruri legate de film şi în special scenarii sau cărţi care mi se pun în mână ca să spun dacă m-ar interesa să le transform în filme. În vară am fost contactat de o doamnă organizatoare a clubului XXL, dacă am înţeles bine, care mi-a dat întâlnire la Hanul lui Manuc să-mi vorbească despre un proiect. Când am ajuns acolo am constatat că era ziua fiicei ei şi convocase o seamă de prieteni, cu Gabriel Cotabiţă în frunte, să mi-i prezinte, căci voia să fie folosiţi ca actori în film. Cartea pe care mi-a dăruit-o se cheamă Anunţ Matrimonial, iar volumul unu m-a făcut curios cu privire la volumul doi, pe care însă doamna dintr-o scăpare, atunci, a uitat să mi-l aducă, iar de atunci nu m-a mai sunat. În Franţa, în septembrie, mi-am prelungit şederea după un festival la un bătrân şi distins domn care m-a instalat într-un han din secolul XVI ca să citesc o carte după viaţa unchiului lui al cărui destin fusese marcat din copilărie şi până la moarte de bicicletă. Mi s-a părut o idee foarte amuzantă.

I.S.: Văd că eşti solicitat pentru fel şi fel de posibile filme, de altfel, fiecare visează să găsească omul care, punându-i în aplicare proiectul, să facă din el ceva genial. Ce ai ales din ofertele care ţi s-au făcut şi, întrebare delicată, cum faci cu banii de care ai nevoie
C.M.: Deocamdată n-am ales nimic. Sunt mai multe proiecte în diferite stadii de lucru, citesc în continuare dar nu există un proiect care să fie deja finanţat şi la care producţia să fie deja planificată. Cât despre bani, ce să zic: din fericire, de anul trecut am început să lucrez publicitate, rezolvând în bună măsură problema financiară. În plus, am continuat să câştig nişte premii însoţite de bani, cele mai consistente fiind cele al Publicului de la Salonic şi premiul Prometheus. Până la a trăi însă din filme mai e, şi, de fapt, nu ştiu dacă şi când ar fi posibil.

I.S.: Cum te vezi peste 20 de ani?
C.M.: Îmi pare rău dar nu bat până acolo. Nu vreau să-mi fac planuri pe termen lung într-o meserie în care trăieşti de azi pe mâine şi nimic nu e sigur. Sper să nu predomine doar latura confortabilo-conformistă din persoana mea şi să nu devin vreun scremut respectabil cu o mică poziţie de pe care învaţă pe alţii ce a uitat să facă el însuşi.

I.S.: Bine, atunci cum te vezi peste cinci ani, în deplinătatea maturităţii conferite de cei 40 de ani pe care-i vei avea?
C.M.: Constat - fiind nevoit în urma întrebărilor tale - că nu îmi place să fac proiecţii despre ce va să fie. Poţi să îţi spun cel mult ce mi-aş dori, pe lângă sănătate pentru ai mei: să mai fi făcut un film de care să fiu mulţumit. Atât şi aş fi fericit. A, dacă între timp aş ajunge să fac un film în engleză sau să transform micuţa acum Mobra Films într-un mamut al producţiei mondiale de film sau dacă aş avea şi eu o casă, aş fi şi mai fericit, dar cine ştie? Să trăim zilele una după alta aşa acum le primim.

I.S.: Am înţeles că tocmai ai ieşit dintr-o perioadă agitată. Despre ce a fost vorba?
C.M.: După cum constaţi judecând după cât de greu ţi-am răspuns la întrebări, n-am ieşit din perioada agitată, după cum o numeşti. Agitaţia vine de la felul în care eşti când încerci să scrii, să lucrezi. Sau de felul în care sunt eu: când îmi caut ideile mi se pare că orice alt lucru e mai puţin important decât lucrul şi încerc în fiecare clipă să aleg lucrul în detrimentul tuturor celorlalte lucruri de făcut pe care le amân sau abandonez. Anul ăsta, după doi ani în care numărul persoanelor pe care le-am cunoscut a crescut exponenţial, n-am mai avut putere să trimit acele mesaje politicoase dar formale de Anul Nou. Pur şi simplu nu mai aveam puterea, mă epuiza ideea. Rezultatul a fost că unii oameni s-au supărat iar alţii cred că-i evit dar n-a fost nimic de făcut şi nici dacă mă întâlnesc cu ei nu le sunt de mare ajutor: mintea mea e preocupată acum de altceva şi se vede că nu-mi tihneşte să mă socializez până nu mi-am terminat treaba.

Dar în decembrie, punctual, eram foarte preocupat pentru că scriam contra cronometru pentru proiectul cu Hopper. Un bun exemplu pentru care nu-mi place să fac proiecţii de viitor: nu ştiu sigur nici acum dacă se va face sau nu filmul ăla, dar eu oricum a trebuit să stau şi să scriu cum ştiu mai bine.

I.S.: Cum ţi se pare că merg lucrurile în filmul românesc azi, faţă de acum 10 ani?
C.M.: Acum zece ani nu eram în sistem. Abia începeam şcoala de film, deci priveam cumva din afară şi eram foarte critic, că-mi dădea mâna. Lucrurile nu stau prea bine, dar nu faţă de acum zece ani. Nu stau prea bine în general în cinematografia română. Cum zice Cristina Corciovescu, românii nu prea au organ pentru cinema. Cam aşa e, din păcate. N-au avut niciodată prea mult şi nici acum nu suntem în mijlocul vreunui vârtej creator. Faţă de acum zece ani există, totuşi, un sistem mai coerent de finanţare a unui scenariu. Dar dacă ne uităm, însă, la numărul oamenilor care au talent pentru cinema şi la numărul filmelor fără rezerve bune făcute în ăştia zece ani, nici nu ştii ce te apucă mai întâi: râsul sau plânsul. Şi iarăşi, judec chestiunile astea în raport cu ce se întâmplă în Cehia sau Polonia, nu cu ce e în Franţa. Sunt vreo doi, trei oameni talentaţi, alţi câţiva oneşti iar Restul e tăcere, vorba scenariului lui Caranfil.

I.S.: Ce calităţi crezi că trebuie să deţină un tânăr de la noi pentru a reuşi în lumea asta atât de complicată a filmului şi ce calităţi crezi că trebuie să deţină pentru a reuşi "afară"?
C.M.: Talent. Atâta îţi trebuie ca să reuşeşti. Vă dau în scris că nici un talent adevărat nu se va rata şi va face film. Talentele radiază, emană şi răzbat chiar şi într-o lume a valorilor incoerente cum e România. Dacă în plus eşti muncitor şi te agiţi, ajută, dar, în general, talentul şi înclinaţia spre muncă nu prea se înghesuie în aceiaşi persoană. Şi, oricum, dacă eşti talentat, cineva de afară va observa şi te va trage de păr în sus. Trebuie, desigur, să fii atent şi să-ţi exploatezi şansele. Însă, atenţie, a reuşi afară e ceva foarte incert şi relativ. Europenii talentaţi care au crezut că a reuşi afară înseamnă să faci filme în America, fie s-au conformat sistemului, fie au dat-o în bară. Paul Verhooven, unul care a reuşit în State, face nişte filme pe care le puteau face şi americanii, iar Kusturica n-a trecut cu bine nici de prima probă şi a fost expediat pachet acasă.

I.S.: Dă-mi trei nume de actori români cu care nu ai lucrat încă şi ai vrea să lucrezi şi trei nume de actori străini pe care i-ai vrea într-un film al tău.
C.M.: Nume de doamne nu mai dau că am mai făcut asta o dată şi m-am învăţat minte. În România deocamdată am lucrat de fiecare dată cu cine am vrut şi, cumva, nu mă simt în special atras să lucrez cu aşa zişii monştri ai ecranului românesc: cu cât sunt mai monştri, cu atât sunt mai greu de modelat şi de reinventat chiar dacă sunt actori buni. Mai mult mă preocupă tinerii dar, cu riscul de a părea snob, nu pot înşira trei nume de oameni pe care abia aştept să-i filmez.
La străini, ce să zic: Emily Watson pe dramă, Jason Alexander pe comedie şi Pamela Anderson, pentru un proiect special despre o alergătoare de 400 de metri garduri.

I.S.: Povesteşte-mi, te rog, cea mai urâtă întâmplare prin care ai trecut în ţară şi cea mai frumoasă din afară.
C.M.: Mi-au omorât hingherii câinele de la bloc. Dar ce idee e asta să povesteşti întâmplări urâte: cine are chef să povestească aşa ceva? Eu nu. Frumoasă? De afară? Au fost multe: începând cu proiecţia de la Cannes şi conferinţa de presă dar şi multe, mărunte şi mai adevărate, un coş care scotea figurine de fum noaptea în Goteborg, o rătăceală prin port în Rotterdam pe viscol, un pipi în natură pe un vulcan în Reunion, primul karaoke din viaţa mea în Korea, o bufniţă văzută în plimbări prin Franţa rurală, o fotografie cu un copac în Germania. Dar cea mai povestibilă întâmplare e tot de la Cannes şi abia aştept să mai treacă anii s-o povestesc: era să ratăm toată ceremonia cu covorul roşu pentru ca producătorul meu venise din România cu un costum Versace căruia îi lipsea un nasture.

I.S.: Ce crezi că se va întâmpla cu filmul românesc în următorii 10 ani?
C.M.: Ţi-am zis: la proiecţii nu sunt priceput. Cred că cei din generaţiile mai tinere vor face mai mult film în detrimentul consacraţilor, e natural să se întâmple aşa. Dacă, însă, şi publicul va fi recâştigat pentru film românesc în cinematograf, e greu de zis: deocamdată, semnele nu sunt prea încurajatoare, ceea ce mă face să fiu sceptic. Să vedem cum se vor privatiza sălile, poate peste zece ani nici n-o să mai fie cazul să ne punem problema de săli.

I.S.: Cristi, îţi mulţumesc frumos pentru disponibilitate şi-ţi doresc să îţi îndeplineşti chiar şi cele mai improbabile vise.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer