Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  InCompletAbil fantastic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Turnul


Manu Anghelescu

20.12.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nori grei atârnau deasupra templului care părea să zacă în aceeaşi stare mucegăită încă de la începuturile inaugurării. Aerul era umed şi rece, scările erau îngheţate. Drumurile erau închise. Uşa de la ultimul etaj era încuiată. Dar îi ştiam bine pe proprietari, aşa că aveam mereu acces. Nelimitat. Trag cortina prăfuită şi ajung instantaneu în oala cu mirodenii. Acolo se învârt mai toată ziua condimente. La gura plitelor în fierbere frecăm şi noi culori. Apa nu ajunge în templul-turn. Jos e umed şi pentru că nu putem coborî decât pe corzi, ne hotărâm să nu mai ieşim deloc. Cei de jos se dau cu bărcile gonflabile în timp ce alţii aleg să zburde cu paraşutele de unică folosinţă.

Mozaicul

Arată frumos cerul cu toţi piloţii ăştia amatori. Se mai întâmplă şi accidente. Nu grave. De la ferestrele sculptate în zahăr pudră vedem cam tot ce mişcă pe o rază de zeci de kilometri. Câteodată mai dăm la schimb un mozaic colorat pentru o seară cu cântec. Atunci ei vin cu audiţiile improvizate şi noi îi ascultăm cu multă atenţie. Unii se remarcă, sunt mai buni decât alţii, manipulează instrumente mai ingenioase. Pe sfoară lăsăm să coboare creaţiile de o zi. Ei nu cer niciodată mai mult în schimb. Noi ne retragem după cortine şi ne continuăm decupajele din poze. Demult nu mai ştim cum arată vieţile celorlalţi. De când ne-am refugiat în turn, facem colaje cu poze. Ale noastre şi ale celor care ne mai vizitează din când în când. Ei sunt cei care ne fac rost şi de condimente. Pe zi ce trece ne dăm seama că devenim tot mai fistichii. Părul ni se înroşeşte, pielea devine albă şi tot ce ne iese din mâini se transformă într-o pudră argintie. Când vrem soare, aruncăm cu pudră într-unul dintre piloţi. Şi care e principiul? Fizică pură. În contactul cu pudra, călătorii aceştia zburători se dilată atât de tare încât creează o iluzie optică pe care noi, cei din turn, o numim răsărit spontan.

Dilatarea

Totuşi, până la marea dilatare, mai aşteptăm câteva zile polare. Salteaua din colţ, de sub acvariul colorat, îmi face curaj pentru o pauză solară. Închid ochii transpiraţi şi cad din nou în acel praf argintiu. Cei de sub turn par atât de umezi şi demodaţi. Nu am nimerit în cel mai vesel moment al anului, se pare. În plus, cu lacul ăsta care ameninţă toate teritoriile din jur, e bizar să nu te simţi cel puţin aiurea raportat la statutul tău de locuitor al turnurilor. În tura subacvatică din timpul pauzei aveam mereu aceeaşi viziune legată de un posibil final al turnului în care mai nou se refugiaseră femei tinere cu copii mici. Ele şi numai ele aveau dreptul la un acoperiş solid şi uscat. Restul se descurcau de la sine. Se lăsau să alunece la voia întâmplării şi cum consumul nu mai era o distracţie, mai toţi dăduseră în mintea copiilor. Se jucau cu corăbii făcute din paturi cu perdele, un fel de baldachine thailandeze. Noaptea se vedeau cel mai spectaculos pentru că multe dintre ele erau luminate. Abajururi colorate pluteau în jurul turnului care emana abur de mirodenii şi scâncete de copil. Era spectaculos chiar şi pentru ei, cei care considerau că le văzuseră pe toate. Erau buni prieteni ei. Se credea că iniţial se refugiaseră acolo din cauze artistice. Aşa era la modă atunci. Să te închizi într-o cameră şi să începi să creezi. Orice îţi pica la îndemână. Unii ziceau că aşa au reuşit ei să treacă peste cele mai cumplite crize ale umanităţii. Refugierea în stagnare fusese pentru ei unica soluţie. Şi pentru că erau genul relaxat, nici că-şi bătuseră capul cu alte idei revoluţionare. Starea de adăpost era tot ce le trebuia. Bineînţeles, îşi aminteau de zilele prin munţi, oceane, insule, capitale simandicoase. Acumulaseră destul. Timpul se prezenta prielnic pentru depănat amintiri. Aşa că se puseseră pe colorat şi cântat. Ştiau că şi turnul va intra la apă. Dar nu foarte curând. Încă îşi permiteau să fenteze prezentul. Şi le mergea de minune.

Aşteptarea

În lumea de jos corăbiile continuau să ardă la lumina lămpilor electrice, piloţii continuau să-şi lase în urmă trecuturile glorioase iar ei nu se puteau opri din măcinat mirodenii. Nu mai aşteptau demult ziua de mâine. Venea ea singură. Cu acelaşi program.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer