Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Amintiri despre viitor


Erich von Däniken, traducere de Laura Fota Karsch

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Erich von Däniken
Amintiri despre viitor
Editura Lifestyle, 2011
Traducere din limba germană de Laura Fota Karsch


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Fragment
Călătoria fantastică a unei astronave. "Zeii" vin în vizită. Urme care nu se şterg

Realitatea a întrecut imaginaţia lui Jules Verne, părintele literaturii de anticipaţie. Aspiraţia lui către stele nu mai este o utopie, iar astronauţii deceniului nostru nu mai înconjoară Pământul în 80 de zile, ci în 86 de minute. Călătoria fantastică pe care o evocăm aici, cu posibilităţile şi punctele ei de oprire, va deveni realitate în mai puţine decenii decât cele care s-au scurs de când visa Jules Verne la o călătorie în jurul Pământului în 80 de zile până la înfăptuirea ei uimitoare în 86 de minute. Să nu gândim însă în intervale de timp prea scurte! Să presupunem că astronava noastră va porni de pe Pământ, în direcţia unui astru necunoscut şi îndepărtat, peste 150 de ani...

Nava va avea dimensiunea unui transatlantic din zilele noastre - o greutate totală de cca. 100.000 de tone, din care o rezervă de combustibil de 99.800 de tone, rămânând prin urmare o sarcină utilă sub 200 de tone.
Pare imposibil?

Astăzi deja am putea asambla, bucată cu bucată, o nava spaţială pe orbita unei planete. Însă, în mai puţin de două decenii, operaţiunea aceasta nu va mai fi necesară, deoarece gigantica astronavă va putea fi lansată de pe Luna. În afară de aceasta, cercetarea fundamentală a sistemelor de propulsie ale rachetelor viitorului este în plină desfăşurare. Sistemele de propulsie de mâine vor funcţiona cu ajutorul radiaţiilor, folosind fie reacţia nucleară a hidrogenului care se transformă în heliu, fie anihilarea materie-antimaterie, iar viteza lor va fi apropiată de cea a luminii. O cale nouă, temerară - a cărei fezabilitate este deja atestată prin experimente de fizica particulelor - va fi deschisă de către racheta fotonică. Combustibilii aflaţi la bordul rachetei fotonice vor face posibilă o viteză de zbor atât de apropiată de viteza luminii, încât vor deveni evidente efectele relativităţii, în special dilatarea timpului între baza de lansare şi astronava. Combustibilii vor fi transformaţi în radiaţii electromagnetice emise sub forma unui fascicul luminos concentrat. Teoretic, nava cu sistem de propulsie fotonic va putea atinge 99% din viteza luminii. La o asemenea viteză, graniţele sistemului nostru solar vor fi depăşite!

O perspectivă ameţitoare! Astăzi, când ne aflăm în pragul unei ere noi, să nu uităm însă că paşii uriaşi ai progresului tehnic, la care au asistat bunicii noştri, au fost la vremea lor la fel de ameţitori: calea ferată - electricitatea - telegraful - primul automobil - primul avion... Noi am ascultat pentru prima oară music in the air, am văzut imagini color la televizor, am fost martorii primilor paşi în spaţiu, primim informaţii şi imagini de la sateliţii artificiali care se rotesc în jurul Pământului. Copiii copiilor noştri vor întreprinde călătorii interstelare şi vor realiza cercetări cosmice încă de pe băncile facultăţilor tehnice.

Dar să revenim la călătoria astronavei noastre fantastice, a cărei ţintă este un astru fix îndepărtat. Ar fi amuzant să ne imaginam cum îşi trece timpul echipajul navei de-a lungul acestei călătorii. Oricât de uriaşe ar fi distanţele, oricât de încet s-ar scurge timpul pentru cei rămaşi acasă în aşteptare - teoria relativităţii formulată de Einstein este incontestabilă! E greu de imaginat, dar, la bordul navei care se deplasează cu o viteză foarte apropiată de viteza luminii, timpul se scurge mai încet decât pe Pământ. Dacă viteza astronavei ar fi de 99% din viteza luminii, călătoria în spaţiu a echipajului durează 14,1 ani, în vreme ce acasă, pe Pământ, se scurg 100 de ani. Acest decalaj între astronauţi şi locuitorii Pământului poate fi calculat cu ajutorul următoarei ecuaţii, care rezultă din transformările Lorentz.


(t=timpul astronauţilor, T=timpul pe Pământ, v=viteza de zbor, c=viteza luminii)

Viteza de zbor a astronavei poate fi calculată după formula profesorului Ackeret:


(v=viteza de zbor, w=viteza radiaţiei, c=viteza luminii, t=raportul dintre greutatea combustibilului şi greutatea navei la lansare)

Când nava noastră se va apropia de destinaţie, echipajul va identifica fără doar şi poate planete, le va stabili poziţia, va măsura temperaturile prin analize spectrale, va calcula orbite. În final, îşi va alege ca loc de aterizare acea planetă ale cărei condiţii vor fi cel mai apropiate de cele pământeşti. Să spunem că, după o călătorie de 80 de ani-lumină, nava noastră nu mai are decât greutatea sarcinii utile, deoarece a consumat întreaga rezervă de combustibil. În această situaţie, echipajul trebuie să-şi completeze la destinaţie rezervele de material fisionabil.

Să presupunem, aşadar, că planeta aleasă pentru aterizare ar fi asemănătoare Pământului. După cum spuneam, acest lucru nu este imposibil. Să presupunem mai departe că civilizaţia acestei planete se află aproximativ în acel stadium de dezvoltare în care se află Pământul cu 8.000 de ani în urmă. Echipajul a stabilit acest lucru cu mult timp înainte de aterizare, cu ajutorul instrumentelor de măsură aflate la bordul navei. Bineînţeles că a identificat şi un loc de aterizare aflat în apropierea unui zăcământ de material fisionabil. Instrumentele indică rapid şi exact în care lanţ muntos se găseşte uraniu.

Nava a aterizat cu bine.
Astronauţii noştri zăresc fiinţe care cioplesc unelte din piatră. Le văd vânând şi doborând cu suliţele lor animale sălbatice; turme de oi şi capre pasc în stepă; olari realizează cu metode primitive vase din lut. O privelişte stranie li se oferă astronauţilor noştri!

Dar ce trece prin mintea fiinţelor primitive de pe această planetă la vederea monstrului care tocmai a aterizat şi a făpturilor care descind din el? Să nu uităm că şi noi eram, cu 8 000 de ani în urmă, pe jumătate sălbatici. Şi să nu ne mirăm dacă fiinţele care asistă la evenimentul pe care îl descriem nu îndrăznesc, cu capetele plecate în pământ, să-şi ridice privirile spre vizitatori. Până astăzi au adorat Soarele şi Luna. Dar acum s-a petrecut ceva de neînchipuit: Zeii au coborât din cer!

Băştinaşii îi studiază din ascunzătorile lor sigure pe astronauţii noştri: aceştia poartă pe cap căciuli ciudate cu beţe (căşti cu antene); deşi e noapte, se face lumină ca ziua
(datorită reflectoarelor); băştinaşii se sperie când văd fiinţele străine înălţându-se cu uşurinţă în aer (cu ajutorul dispozitivelor individuale de zbor); îşi ascund capetele în pământ când "animale" ciudate şi înfricoşătoare saltă pufnind, vâjâind şi zbârnâind (elicoptere cu pernă de aer, vehicule-amfibie) şi, în final, o iau la fugă pentru a se adăposti în peşterile lor, când din munţi se aud bubuieli şi vuiete înspăimântătoare (explozii experimentale). Pentru aceste fiinţe primitive, astronauţii noştri nu pot fi altceva decât nişte zei atotputernici! În vreme ce astronauţii îşi continuă munca anevoioasă, o delegaţie de preoţi sau vraci se apropie la un moment dat, din dorinţa de a lua legătura cu "zeii", de acela dintre vizitatori în care instinctul lor primordial l-a recunoscut pe "şef". Aduc daruri, în semn de respect pentru oaspeţi. Ne putem imagina că oamenii noştri au învăţat rapid, cu ajutorul unui computer, limba băştinaşilor şi sunt capabili să le mulţumească pentru atenţiile lor.

Pot să le explice în limba respectivă că pe planeta lor nu au aterizat zeii, că nu au primit vizita unor fiinţe superioare, demne de adoraţie. Dar ce folos! Prietenii noştri primitivi nu le vor da crezare. Vizitatorii vin de pe alte stele, e evident că au o forţă uriaşă şi capacitatea de a săvârşi miracole. Nu pot fi decât zei! Nu are niciun rost să încerci să le explici cum ar putea da o mână de ajutor. Totul depăşeşte puterea de imaginaţie a celor ce au fost cotropiţi într-un mod atât de înfricoşător. E greu de închipuit sumedenia de lucruri care trebuie făcute începând din ziua aterizării, dar printre acestea s-ar putea număra următoarele:
Astronauţii câştigă de partea lor şi instruiesc o parte a populaţiei, pentru a-i ajuta să caute în craterul produs în urma unei explozii materialul fisionabil necesar întoarcerii pe Pământ.

Cel mai inteligent dintre băştinaşi este ales "rege". Ca însemn vizibil al puterii sale primeşte un aparat de emisie-recepţie, prin intermediul căruia poate oricând lua legătura şi vorbi cu "zeii".

Astronauţii noştri încearcă să îi deprindă cu cele mai simple noţiuni de morală şi civilizaţie, pentru a face posibilă dezvoltarea unei ordini sociale.

Grupul nostru este atacat de un alt "popor". Din moment ce nu a obţinut încă o cantitate suficientă de material fisionabil, recurge, după numeroase avertismente, la arme moderne pentru a-i respinge pe atacatori.

Câteva femei sunt alese pentru a fi fecundate de către astronauţi. Astfel, poate lua naştere o rasă nouă, care va sări peste unele dintre etapele evoluţiei naturale.

Din propria noastră experienţă, ştim cât de mult durează până când această nouă rasă va fi capabilă să efectueze zboruri spaţiale. Din acest motiv, astronauţii noştri lasă, înainte de a se întoarce pe Pământ, urme vizibile şi evidente, care nu vor putea fi însă înţelese decât mult mai târziu, când societatea se va întemeia pe cunoştinţe tehnice şi matematice solide.

Fără mari sorţi de izbândă va fi încercarea de a-i avertiza pe protejaţii noştri de pericolele viitoare. Cele mai cumplite filme despre războaiele purtate pe Pământ şi despre deflagraţiile nucleare nu le vor împiedica pe fiinţele de pe această planetă să comită aceleaşi nesăbuinţe ca omenirea (aproape) atotştiutoare, care aprinde mereu scânteia războiului. După ce nava noastră spaţială va dispărea din nou în negurile universului, prietenii noştri vor comenta minunea:
"Ne-au vizitat zeii!". Vor vorbi despre ea în limba lor primitivă, vor crea o legendă pe care o vor transmite fiilor şi fiicelor lor şi vor transforma în relicve sfinte darurile, uneltele şi toate obiectele lăsate de astronauţi pe planeta lor.

După ce prietenii noştri îşi vor fi creat un limbaj scris, vor putea nota cele întâmplate - cronica acestui eveniment miraculos, tulburător şi straniu. Acolo se va putea citi - şi vedea în desene - cum a coborât din cer, în vuiete asurzitoare, vasul zburător al zeilor înveşmântaţi în aur. Vor scrie despre vehiculele în care zeii se deplasau peste mări şi stepe, despre armele lor teribile, asemănătoare fulgerelor, şi vor povesti că-au făgăduit să se întoarcă.
Vor ciopli şi scrijeli în piatră cele văzute:

Uriaşi diformi, care poartă pe cap căciuli cu beţe, iar pe piept, nişte casete.
Fiinţe greu de definit, aşezate pe nişte sfere cu care se deplasează prin aer.
Beţe din care ţâşnesc raze precum cele ale Soarelui.
Un fel de vehicule asemănătoare unor insecte uriaşe.

Imaginaţia nu poate cuprinde diversitatea reprezentărilor grafice ale vizitei astronavei. Vom vedea mai târziu ce urme au lăsat în piatră "zeii" care au vizitat Pământul în timpuri preistorice.

E destul de simplu să ne imaginăm cum au evoluat lucrurile pe planeta vizitată de către astronava noastră. Băştinaşii au învăţat şi copiat o mulţime de la astronauţi. Locul în care s-a aflat nava este declarat sacru, devine un loc de pelerinaj, în care se slăvesc în imnuri faptele eroice ale zeilor. Acolo se clădesc piramide şi temple, în conformitate, desigur, cu legile astronomiei. Populaţia creşte, izbucnesc războaie care îngroapă sub dărâmături lăcaşurile zeilor. Vin generaţii noi, care redescoperă şi scot la lumină locurile sacre şi încearcă să dezlege semnele.
Mai departe, scrie în cărţile noastre de istorie...
Pentru a ajunge însă la "adevărul" istoric, trebuie să ne croim prin hăţişul semnelor de întrebare o cale care ne va purta înapoi, în trecutul nostru.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer