Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Chiar şi descompunerea peliculei este frumoasă


Anna Florea, un interviu cu Steven Woloshen

06.01.2012
Film Menu, ianuarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Steven Woloshen este un animator canadian care realizează de peste douăzeci de an filme făcute direct pe peliculă. Fie că pictează, zgârie, decolorează sau îngroapă pelicula în pământ pentru a o lăsa să fermenteze, Woloshen obţine de fiecare dată nişte rezultate deosebit de incitante. Alăturarea unor piese muzicale atrăgătoare acestor imagini şi proiectarea pe un ecran care măreşte fiecare tremur al mâinii de zeci de ori conferă filmelor sale o putere de atracţie greu de descris pentru că pe parcursul celor trei-cinci minute, cât durează ele, iei parte ca spectator la o experienţă audio-vizuală care te absoarbe şi te solicită în totalitate. Woloshen a fost unul din invitaţii speciali ai ediţiei din 2011 ai Festivalului Internaţional de Film de Animaţie Anim'est, în cadrul căruia am avut oportunitatea rară de a-i vedea filmele proiectate pe peliculă şi de a-l asculta descriindu-şi tehnicile şi procesul. Steven este o persoană care te inspiră prin abordarea pe care o are faţă de film, faţă de peliculă ca mediu, pentru importanţa pe care o dă drumului, mai degrabă decât rezultatului final şi plăcerii primite de la experiment şi joacă.

Anna Florea: În primul rând, voiam sa vă întreb cum aţi ajuns să faceţi acest gen de filme? A existat un moment specific care v-a îndreptat în această direcţie sau interesul dumneavoastră. a fost unul gradual?
Steven Woloshen: Aş zice că a fost un interes gradual. Când aveam doisprezece ani, părinţii m-au înscris la un workshop unde vedeam filme realizate pe peliculă de 16 mm şi unde ni se ofereau mici benzi de peliculă pe care puteam să desenăm imagini. Mai târziu, peste vreo cinci ani, când eram în liceu, părinţii mi-au cumpărat echipament pentru peliculă Super-8 şi fiind un copil foarte curios, în loc să filmez, am deschis cutiile în care se afla pelicula şi am început să o zgârii. Având şi proiector, zgâriam pelicula, iar apoi aveam posibilitatea să şi văd ce făcusem. Pe atunci aveam vreo şaisprezece ani. Am mai lăsat deoparte pelicula pentru încă vreo doi-trei ani. La facultate, am avut posibilitatea să mă joc cu peliculă Super-8 din nou, aşa că am început să o perforez. La universitate, făceam filme documentare, însă multe din filmările pe care le făceam nu ieşeau aşa cum mi le-aş fi dorit. Aşa că în loc să arunc pelicula, am început să pun în aplicare pe aceste materiale nereuşite lucrurile pe care le ţineam minte de când aveam doisprezece sau şaisprezece ani. Şi cu cât trecea timpul, cu atât mă gândeam mai mult la aceste filme care erau de fapt nişte greşeli. Şi am devenit curios să văd dacă pot desena pe peliculă, pot să o şi zgârii. Şi dacă pot să o zgârii, pot să pun alte materiale pe ea? Aşa că totul s-a transformat într-un mare laborator. Eram pur şi simplu curios cum ar arăta lucrurile pe peliculă şi având echipamentul necesar acasă puteam să îmi satisfac uşor această curiozitate. În acelaşi timp, am început să îmi dezvolt un interes pentru pictură şi caligrafie şi mi-am zis: "Uite, că acum învăţ cum să îmi controlez mâna şi pensula şi peniţa, hai să văd cum arată toate lucrurile acestea şi pe peliculă." Aşa că totul a fost ca o cascadă constantă - construind şi construind şi construind tehnici. Şi asta fac şi în ziua de azi.
 
A.F.: Aţi putea să descrieţi procesul pe care vi l-aţi dezvoltat când lucraţi la un film?
S.W.: Păi încep în două feluri diferite. Unul dintre acestea începe cu o piesă muzicală căreia, însă, nu îi ştiu încă locul. Aşa că păstrez în minte această piesă pentru un timp îndelungat. Iar pe de altă parte, păstrez în minte o anumită tehnică despre care sunt curios sau pe care poate nu am mai folosit-o până acum. Iar apoi încep să potrivesc în cap muzica cu tehnicile. De exemplu, dacă mă gândesc să încerc culori pe bază de ulei, îmi imaginez toate muzicile diferite pe care le am în minte şi în final, poate peste câţiva ani, ajung la o decizie. Şi îmi zic: "Bun, aceasta este muzica care s-ar potrivi cu această tehnică."
 
A.F.: Deci întregul proces poate dura mai mulţi ani de zile?
S.W.: Da, pentru că totul va fi mereu în schimbare. Îmi zic: "Poate că acest sunet arată în felul acesta sau în felul acela." Aşa că e o problemă de a încerca să îmi răspund cum ar arăta un sunet. De exemplu, dacă este vorba de un saxofon - ar arăta ca o pată sau ca o linie? De fapt, încerc pur şi simplu să îmi satisfac curiozitatea faţă de sunet.
 
A.F.: Când vă proiectaţi filmele în faţa unui public obişnuit cu un cinema convenţional, cu forme narative, de ce fel de reacţii aveţi parte?
S.W.: De diferite reacţii. Unii oameni sunt derutaţi. Însă eu cred ferm că oamenilor le place muzica. Şi cred că pentru că filmele sunt muzicale, publicul le acceptă cu mult mai multă uşurinţă decât dacă filmele ar fi avut o coloană sonoră mai sintetică sau nu ar fi avut sunet deloc.
 
A.F.: Credeţi că acest gen de filme îşi au un loc la muzee ca o formă de artă plastică?
S.W.: Încep să cred în acest lucru. Cred că atunci când mergem să vedem un film într-o sală de cinema ştim cu toţii că, de fapt, nu e nimic acolo, totul este o iluzie. Sunt doar lumină şi umbră proiectate pe un ecran. Iar pentru că zgârii şi pictez pelicula, îmi place deosebit de mult materialitatea acesteia. Îmi place să o ţin în mână. Şi m-am gândit că poate ar fi o idee foarte interesantă să se fixeze pelicula pe un perete într-un muzeu, ca oamenii să vadă imaginea, dar să o şi atingă. Deci cred că poate cândva în viitor experienţa muzeului va face parte din viaţa mea.
 
A.F.: Sunt foarte curioasă să ştiu ce v-a influenţat în ceea ce faceţi - influnţe care nu sunt neapărat din animaţie, ci din orice alt domeniu.
S.W.: Când eram adolescent, mergeam adesea la concerte live, iar muzica live însemna şi un spectacol de lumini. Şi fiind vorba de concerte rock pe mari stadioane, să văd sunete sincronizate cu lumini era de fiecare dată o experienţă senzaţională. Un alt gen de experienţă care îmi plăcea foarte mult erau focurile de artificii care parcă absorb întreg cerul. Nu sunt experienţe cinematografice, dar cred că au jucat un rol important în viaţa mea. Iar din domeniul cinematic, îmi plăcea tot ce vedeam, în special animaţia colorată şi de mari dimensiuni. Mi-a plăcut Fantasia (1940, de Walt Disney) pentru o perioadă îndelungată. Şi filme ca acesta - colorate şi muzicale.

 

A.F.: Improvizaţia şi experimentul joacă un rol important în ceea ce faceţi, însă pe de altă parte, există, în mod evident, o planificare şi o structură internă a filmelor dumneavoastră. Aţi putea să ne vorbiţi un pic despre relaţia între acestea? Planificaţi dinainte şi apoi experimentaţi în cadrul structurii planificate sau experimentaţi şi din experiment se naşte structura?
S.W.: Aş zice că din experiment se naşte structura. Dar trebuie să spun că atunci când vedeam filme de mână realizate de alţi oameni, în afară de McLaren şi Len Lye, toate păreau realizate după un tipar. Era ca şi cum realizatorii puneau pelicula pe masă şi încercau ceva, apoi se opreau şi încercau altceva şi altceva. Şi ceea ce rezulta era un fel de zăpăceală. Sau o colecţie foarte ciudată de diferite tehnici care nu părea să aibă nicio legătură între început şi sfârşit. Însă eu, având un interes pentru muzică, urmam structura acesteia. Muzica are o structură - e de o anumită lungime în timp, revine la un refren sau un vers. E ca o poezie. Aşa că având tot timpul în minte structura muzicală, îmi era uşor de fiecare dată să păstrez o structură cinematică consistentă de la început la sfârşit. De asemenea, în multe cazuri, cum am zis şi mai devreme, pentru că mi-am construit un întreg ansambu de tehnici, îmi era uşor să îmi stabilesc una care îmi plăcea şi să mă joc în limitele sale. În loc să renunţ după trei metri şi să încerc altceva, rămân cu un singur lucru pe care îl joc până nu mai am ce să fac cu el. Şi de obicei, când ajung la acest moment, piesa muzicală pe care am ales-o, care are de obicei în jur de trei minute, se termină.
 
A.F.: Vorbeaţi despre iluzia din sala de cinema. Filmele narative creează, de obicei, iluzia realităţii. Însă filmele dumneavoastră îşi asumă mediul - pelicula - şi cadrul, care este de fapt un dreptunghi minuscul. Ce credeţi că le conferă acest aspect filmelor pe care le realizaţi? Pentru că din punctul meu de vedere conţin un nivel de sinceritate pe care alt gen de filme nu îl au.
S.W.: Cred că publicul şi realizatorul trebuie să trăiască amândoi cu un anumit grad de compromis. Publicul ştie sau sper că ştie că totul e realizat la o scară foarte mică; ceea ce mă forţează pe mine ca realizator să fiu cât mai simplu şi direct cu publicul. Acest lucru este valabil şi la alegerea coloanei sonore. Pentru că dacă totul este prea complicat sau lung, toată lumea ajunge să fie derutată. Cred cu siguranţă că natura mediului forţează natura compromisului - ceea ce este un lucru bun pe care toată lumea implicată îl apreciază.
 
A.F.: Când a fost prima oară când aţi simţit nevoia de a transmite, de a împărtăşi tehnicile dumneavoastră cu alte persoane?
S.W.: Cred că acest lucru s-a întâmplat când am ţinut pentru prima dată un workshop şi am văzut cât de multe persoane au primit plăcere de la lucrul din cadrul acestuia. Iar fiecare persoană care a participat s-a simţit de parcă nu exista o departajare între profesor şi studenţi, contribuţia fiecăruia fiind la fel de importantă. Cred cu sinceritate că este un mod foarte democratic de lucru, în care participarea fiecăruia este validă pentru efectul final. Cam astfel a fost prima oară. De asemenea, văzând-o pe fiica mea încercând să lucreze cu pelicula, a fost un imbold. Şi cred că tot acest proces nu are nevoie de o ierarhie de tip maestru - student pentru că fiecare vine cu contribuţia sa adusă mediului.
 
A.F.: De cât timp ţineţi aceste workshop-uri?
S.W.: Cred că primele workshop-uri pe care le-am ţinut au fost pe la începutul anilor '90. Înainte de acea perioadă, eram încă prea timid ca să pot spune că aş cunoaşte atâtea sau atâtea tehnici, dar cu trecerea timpului, cu cât asimilam anumite tehnici mă bucuram să le arăt altor persoane cum se poate încerca una sau alta. Am simţit că am mai mult de oferit.
 
A.F.: Legat de aceeaşi dorinţă de a împărtăşi, ne puteţi spune câte ceva despre cartea dvs., Recipes for Reconstruction. The Cookbook for the Frugal Filmmaker?
S.W.: Cartea este prima pe care am scris-o dintr-o serie de cărţi pe care îmi doresc să le scriu în viitor. În această primă carte, descriu o varietate de efecte pe care am început să le învăţ de curând. Ceea ce face cartea este să îţi pună cunoştinţele în mâini. Uite ce am făcut, uite cum arată, ce puteţi face şi voi. Şi acesta nu este un capăt de drum, este doar un început. Pentru că dacă pelicula dispare, nu există niciun beneficiu în a ţine secret acest fapt. Însă cartea nu discută problema dispariţiei peliculei pentru că filmele descrise în carte se folosesc de peliculă deteriorată. E despre revitalizarea lucrurilor pe care oamenii le-ar putea arunca la gunoi într-o bună zi - copii vechi de filme sau peliculă deteriorată. În esenţă, ceea ce spun în carte este: "Uitaţi, o a doua viaţă pe care am putea-o da unui lucru, o şansă pentru noi toţi de a duce filmul la un alt nivel." Toată lumea spune că pelicula va muri şi va fi înlocuită. Iar cartea aceasta se situează pe poziţia din care spune că acest lucru nu are importanţă pentru că vei găsi şi vei putea asuma descompunerea peliculei. Şi chiar dacă este descompunere, ea este frumoasă.
 
A.F.: La Anim'est v-aţi prezentat filmele, aţi ţinut un masterclass, un workshop. Sunteţi obosit? Care sunt impresiile dvs. generale legate de aceste zile?
S.W.: Sunt fericit şi obosit. Iar ceea ce mă face să merg mai departe este faptul că ştiu că oamenii ascultă. Pentru că nu e nimic mai rău decât să mergi de la festival la festival, să câştigi poate nişte premii, dar să ştii că nimeni nu ascultă. Pentru mine e suficient să ştiu că nu premiile sunt importante, ci împărtăşirea unei tehnici. Şi de asemenea, faptul că aduc ceva din Canada, ceva la care poate că aici nimeni nu s-a gândit, sau poate s-a gândit, dar nu a avut şansa să pună în practică, e important pentru mine. Sunt sigur că multe persoane care lucrează în filme, în şcoli de filme văd pelicula care urmează să fie aruncată, dar poate că au prea mult respect pentru material ca să îi dea foc şi să vadă ce se poate întâmpla. Dar eu asta vreau să fac - să le dau oamenilor oportunitatea de a utiliza materialitatea peliculei pentru a o duce la următorul nivel.
 
A.F.: Vă mulţumesc mult pentru răspunsuri şi pentru timpul acordat.
S.W.: Îţi mulţumesc şi mulţumesc Bucureştiului şi României. E un loc minunat. Mai ales pentru discuţii legate de film.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul de film de animaţie anim'est 2011


0 comentarii

Spacer Spacer