Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Serafimul şi Zambezi


Muriel Spark, traducere de Dana Crăciun

18.01.2012
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Muriel Spark
Serafimul şi Zambezi
Editura Vellant, 2011
Traducere din limba engleză Dana Crăciun


***
Prezentare autor
Muriel Spark (1918-2006) s-a născut şi a crescut în Edinburgh, prima sa povestire fiind publicată în 1951, în urma câştigării unui concurs al publicaţiei The Observer. Următoarele sale romane sau povestiri, printre care Memento Mori, The Girls of Slender Means, The Only Problem, A Far Cry from Kensington, The Prime of Miss Jean Brodie / Domnişoara Brodie în floarea vârstei (adaptată cu succes atât pentru film, cât şi pentru teatru) au impus-o pe Muriel Spark drept una dintre cele mai originale voci din proza contemporană. Spark a mai scris piese de teatru, poezie, cărţi pentru copii, dar şi biografiile unor autori precum Mary Shelley, Emily Brontë sau John Masefield. Volumul său autobiografic, Curriculum Vitae, a fost publicat în 1992. În 1993 a primit titlul de Ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic.

***
Intro

"Povestirile lui Muriel Spark sunt sclipitoare, concise, pline de haz şi atât de frumos scrise. (The Telegraph)
Proza lui Spark este exemplară: elegantă, densă, riguroasă, chiar neliniştitoare, de un umor negru jucăuş, marcată de un interes de medic legist al autoarei în umanitate. Muriel Spark reuşeşte să acopere într-o frază terenul pe care alţi scriitori l-ar bâjbâi într-un paragraf. (A.L. Kennedy)

***
Fragment
Serafimul şi Zambezi

Poate aţi auzit de Samuel Cramer, pe jumătate poet, pe jumă­tate ziarist, care a fost asociat cu o dansatoare pe nume Fanfarlo. Dar, după cum veţi vedea, nu contează dacă n-aţi auzit de el.
Se spunea că fusese foarte în formă la Paris, la începutul secolului al XIX-lea, şi când l-am cunoscut eu, în 1946, era în continuare în plină formă, dar de data asta, în alt fel. Era acelaşi bărbat, dar schimbat. De exemplu, pe vremea aceea, cu mai bine de o sută de ani în urmă, Cramer a insistat timp de câteva decenii - şi fără afectare - să rămână la vârsta de vreo douăzeci şi cinci de ani. Dar când l-am cunoscut eu, clar trecea prin faza de patruzeci şi doi de ani.
 
În această perioadă, ţinea o benzinărie la vreo şase kilometri sud de fluviul Zambezi, acolo unde acesta se năpusteşte în pră­pastia Cascadei Victoria. Cramer avea câteva camere disponibile unde îi caza pe vizitatorii Cascadei când hotelul era plin. Am fost trimisă la el din pricină că era săptămâna Crăciunului şi la hotel nu mai aveau locuri.
L-am găsit încercând demarorul unui Mercedes mare şi greoi în faţa garajului de tablă ondulată şi, la prima vedere, am crezut că e un belgian din Congo. Avea şi trăsăturile celor din nord şi pe ale celor din sud, păr deschis la culoare, ten cafeniu. Ulterior însă mi-a spus că tatăl său era neamţ şi mama din Chile. Această infor­maţie, mai degrabă decât numele "S. Cramer" scris deasupra uşii garajului, m-a făcut să mă gândesc că mai auzisem de el.
 
Plouase foarte puţin în acel an şi decembrie a fost înfiorător de fierbinte. Cu trei seri înainte de Crăciun, stăteam pe prispă în dreptul camerei mele, uitându-mă prin împletitura ruptă a plasei de ţânţari la fulgerele din depărtare. Când atmosfera menţine tem­peraturi excesive timp îndelungat, se întâmplă ceva cu zgomotele naturale ale vieţii. Sunetul nu mai călătoreşte cu intensitatea obiş­nuită, ci ajunge la urechi de parcă ar fi legat şi cu căluş la gură. În noaptea aceea, chiar şi pocnetele sonore ale cărăbuşilor de Crăciun, ce cad pe toate prispele, păreau absorbite de aerul fierbinte. Am văzut unul căzând şi mica izbitură mi-a ajuns la urechi cu o fracţiune mai târziu. Gălăgia animalelor din desişuri a fost şi ea redusă la tăcere. De fapt, abia când toate zgomotele din desiş au încetat simultan, ca atunci când e vreun leopard prin preajmă, mi-am dat seama că aceste zgomote existaseră totuşi.
 
Suprapunându-se peste acest zumzăit general amuţit, petre­cerea de seară a lui Cramer continua mai sus pe prispă. Căldura distorsiona toate cuvintele. Paharele scoteau un clinchet care nu părea a fi cel al materialului din care erau făcute, ci al unor sticle înfăşurate în hârtie moale. Uneori, preţ de o clipă, în văzduh atârna leneş un ţipăt sau un cârâit, dar acestea erau sunete ireale, ca şi când ar fi fost proiectate dintr-o ţară înde­părtată, ca şi când ar fi fost lanterne de buzunar a căror lumină licăreşte în ceaţa londoneză.
Cramer a venit până la capătul meu de prispă şi m-a invitat să mă alătur petrecerii. I-am spus că o voi face cu bucurie, şi chiar aşa şi era, chiar dacă stătusem deoparte mulţumită. O căl­dură atât de persistentă şi intensă îţi absoarbe voinţa.
 
Cinci persoane stăteau pe fotolii de nuiele bând cocteiluri şi ronţăind alune sărate. Am recunoscut un poliţist roşcat din Livingstone, care tocmai sosise din Anglia, şi doi dintre locatarii lui Cramer, un cultivator de tutun din Bulawayo şi soţia lui. După obiceiul locului, ceilalţi doi mi-au fost prezentaţi pe nu­mele mic. Mannie, un bărbat scund şi oacheş, cu faţa şi întreaga constituţie pătrate, mi s-a părut a fi portughez de pe coasta de est. Fanny, femeia, rupea bucăţele din scaunul de nuiele zdrenţuit şi când şi-a ridicat paharul, i-a tremurat puţin mâna, făcându-i brăţările să scoată un clinchet. Avea probabil în jur de cincizeci de ani, era o femeie îngrijită, foarte pusă la punct. Părul cărunt, cu o nuanţă de albastru, era coafat cu breton deasupra feţei ciupite de malarie.
 
Aşa cum se proceda în general când trebuia să te întreţii cu necunoscuţi, eu şi cultivatorii de tutun am făcut schimb de nume de cunoştinţe care locuiau pe o rază de o mie de kilometri de unde ne aflam, reducând lista la numele cunoscute de ambele părţi. Poliţistul ne-a dat ştirile pe care le avea din zona cuprinsă între Lusaka şi Livingstone. Între timp, avea loc o ceartă între Cramer, Fanny şi Mannie, din care Fanny părea să iasă câştigătoare. Se părea că trebuia să aibă loc o piesă sau un concert în Ajun de Crăciun, la care cei trei luau parte. Am auzit de câteva ori cu­vintele "trupa de îngeri", "păstorii", "preţuri ridicole" şi "fetele mele", care păreau să fie cuvintele cheie ale disputei. Dintr-o dată, auzindu-l pe poliţist menţionând un nume, Fanny s-a oprit din ce spunea şi s-a întors spre noi.
 
- A fost una din fetele mele, a zis, i-am dat lecţii timp de trei ani.
Mannie s-a ridicat să plece şi, înainte de a-l urma, Fanny a scos o carte de vizită din geantă şi mi-a întins-o, ţinând-o între unghii.
- Dacă unele dintre prietenele tale sunt interesate... a spus vag.
M-am uitat la cartea de vizită în timp ce ea s-a urcat în maşină şi a plecat cu bărbatul, şi, deasupra unei adrese aflate la vreo şase kilometri în susul râului, am citit:
 
Mme La Fanfarlo (Paris, London)
Profesoară de dans. Balet. Dans de societate.
Se asigură transport la cerere

A doua zi am dat peste Cramer care încerca în continuare să dea de capătul problemei Mercedesului.
- Tu eşti bărbatul despre care a scris Baudelaire? l-am întrebat.
S-a uitat dincolo de mine înspre veldul imens şi deschis cu o privire ce denota răbdare pusă la încercare.
- Da, a răspuns. Cum ţi-ai dat seama?
- Numele de Fanfarlo de pe cartea de vizită a lui Fanny, am spus. N-ai cunoscut-o la Paris?
- Ba da, a răspuns, dar zilele acelea s-au dus. S-a măritat cu Manuela de Monteverde - adică Mannie. S-au stabilit aici acum vreo douăzeci de ani. El ţine un magazin pentru negri.
Mi-am amintit atunci că în timpul Romantismului, lui Cramer îi plăcuse să fluctueze între poezie şi beletristică, pe lângă faptul că existenţa sa trebuia să se ridice la înălţimea unor astfel de îndeletniciri.
L-am întrebat:
- Ai renunţat la cariera literară?
- Ca şi carieră, da, a răspuns. A fost o obsesie de care m-am bucurat să scap.
 
A mângâiat capota boantă a Mercedesului şi a adăugat:
- Cea mai bună literatură e cea creată întâmplător, ca un soi de gând întârziat.
S-a uitat din nou înspre veld unde, nevăzut, un turaco cu creastă gri ţipa "du-te, du-te".
- Viaţa e tot ce contează, a continuat Cramer.
- Şi scrii din când în când versuri? l-am întrebat.
- Când o impune ocazia, a zis. De fapt, tocmai am terminat de scris o mascaradă1 pe tema Crăciunului. Dăm un spectacol în Ajun, acolo înăuntru.
A arătat înspre garaj, unde câţiva băştinaşi începuseră deja să mute canistrele de benzină şi cauciucurile. Cum nu făceau parte nici din distribuţie, nici din public, nu se grăbeau. Într-o parte fusese aruncată o grămadă de scaune pliante.
 
Dimineaţa târziu în ziua de Ajun, m-am întors de la Cascadă şi am dat peste o muţime de băştinaşi certându-se în faţa garaju­lui, cu Cramer înjurând tare în mijlocul lor. Ţinea un bărbat îmbufnat de mânecă, iar cu cealaltă mână îşi traducea înjurăturile în aerul fierbinte. Câţiva dintre băştinaşii de la misiune fuseseră trimişi să dea o mână de ajutor cu aranjatul scenei, şi aceştia îi provocaseră fără să vrea pe băieţii sălbatici şi în zdrenţe ai lui Cramer cu engleza lor standard învăţată la şcoală, feţele spălate şi pantalonii scurţi albi. Abordarea lui Cramer, care se terminase cu pronunţarea cuvântului "poliţie", a reuşit să-i trimită înapoi la lucru, aruncându-şi în continuare unul altuia sunete guturale, ca nişte lovituri de tobă.
 
Scena, făcută din lăzi de lemn peste care erau bătute în cuie scânduri, era instalată în spatele clădirii, unde se găsea o uşă care dădea spre curte, veceul şi colibele băştinaşilor. Spaţiul dintre această uşă şi scenă era izolat cu un şir de pături de armată negre întinse pe o sfoară; aici urma să fie cabina de machiaj. Am con­simţit să vin în seara aceea să ajut cu luminile, cu machiajul şi cu prinderea aripilor de îngeri. Elevele lui Fanfarlo urmau să for­meze un cor de îngeri, cântând colinde şi dansând, în timp ce ea, care juca rolul Fecioarei, urma să dea un spectacol de balet repre­zentativ. Deoarece avea o engleză de baltă, soţul ei primise un rol mut de păstor, alături de alţi trei păstori aleşi pe criterii similare. Rolul lui Cramer, Întâiul Serafim, era cel mai însemnat, deoarece avea monologurile cele mai lungi. Toată lumea fusese de acord că, din moment ce el scrisese mascarada, putea să recite cel mai bine cea mai mare parte din ea; dar, din câte am înţeles, la repetiţii se iscaseră ceva probleme din pricina costului producţiei, Fanny pretinzând o scenografie elaborată ca drept cuvenit fetelor ei.
 
Spectacolul urma să înceapă la ora opt. Am ajuns în culise la şapte şi un sfert şi am găsit îngerii îmbrăcaţi în rochii de balet cu aripi de hârtie creponată în diferite nuanţe. Fanfarlo purta o fustă lungă, albă şi transparentă cu o bluză de paiete. Tocmai ajutam la lipitul bărbilor magilor când l-am văzut pe Cramer. Avea pe el un veşmânt ca o togă făcut din câteva rânduri de plasă de ţânţari, dar care nu era destul de gros să-i ascundă pantalonii scurţi albi de dedesubt. Se machiase devreme şi acum toate îi curgeau pe faţă în căldura din ce în ce mai puternică.
 
- Întotdeauna mă apucă emoţiile în acest stadiu, a zis. Mă duc să-mi repet monologul de deschidere.
L-am auzit urcând pe scenă şi începând să recite. Din pricina copiilor gălăgioşi, n-am putut să-i aud decât ritmul vocii; şi încer­cam din răsputeri să o ajut pe Fanfarlo să-şi machieze fetele. Părea imposibil. De îndată ce scoteam beţişoarele cu vopsea, se topeau. Chiar devenea anormal de cald.
- Deschide uşa aia, a urlat Fanfarlo.
 
Uşa din spate a fost deschisă şi o mulţime de băştinaşi curioşi s-au îngrămădit în jurul intrării. Am lăsat-o pe Fanfarlo să-i împrăştie, pentru că eram hotărâtă să ajung în faţa clădirii să iau puţin aer. Am urcat pe scenă şi tocmai începusem s-o traversez, când am simţit un val puternic de căldură venind din dreapta mea. Uitându-mă în jur, l-am văzut pe Cramer părând că urlă la cineva, cu aceeaşi atitudine pe care o avusese de dimineaţă în timpul incidentului cu băştinaşii. Dar nu putea înainta din cauza acestui curent de căldură. Şi tot din cauza căldurii, la început n-am putut vedea cu cine se certa Cramer; era genul de căldură care îţi atacă ochii. Dar când am mai avansat spre partea din faţă a scenei, am văzut ce stătea în picioare acolo.
 
Era un trup viu. Lucrul cel mai izbitor era constanţa lui: părea că nu se conformează legii perspectivei, păstrându-şi dimensiunile şi când mă apropiam şi când mă îndepărtam. Şi, spre deosebire de alte forme de viaţă, avea o înfăţişare finită. Niciuna dintre părţi nu era în vreun proces de transformare; conturului îi lipseau elementele de confuzie şi agitaţie care caracterizează de obicei organismele vii, iar acesta era şi principiul pe care se baza fru­museţea lui. Ochii îi ocupau aproape întreg capul, întinzându-i-se mult peste pomeţi. Din spatele capului ieşeau două aripi muscu­loase care se închideau din când în când peste ochi, producând un curent de aer fierbinte. Gât nu avea aproape deloc. O a doua pereche de aripi, puternice şi suple, se deschideau de mai jos de umeri şi o a treia pereche ieşea din gambele picioarelor, părând să suţină trupul. Picioarele arătau prea fragile ca să poată susţine un grad atât de concentrat de fiinţă.
 
Locuitorii europeni din Africa sunt deseori irezistibil tentaţi să li se adreseze tuturor ciudăţeniilor folosind dialectul de bucătărie al negrilor.
- Hamba! a urlat Cramer, vrând să spună "Pleacă".
- Ei acum, dă-te jos de pe scenă şi încetează să mai faci atâta zarvă, a zis amiabil trupul viu.
- Ce drac din iad mai eşti şi tu? a întrebat Cramer, respirând greu din cauza căldurii.
- De fapt un înger din Rai, a venit răspunsul. Adică un Serafim.
- Pe-asta să i-o spui lui mutu', a gâfâit Cramer. Chiar arăt a netot?
- Aşa voi face. Nu, şi nici a Serafim nu arăţi, a zis Serafimul.
 
Locul se umplea de căldura emanată de Serafim. Lui Cramer îi curgea machiajul în ochi şi-l ştergea cu roba de plasă. Mergând cu spatele spre un loc mai puţin cald, a strigat:
- O dată pentru totdeauna -
- Asta aşa e, a zis Serafimul.
- Acesta e spectacolul meu, a continuat Cramer.
- De când? a zis Serafimul.
- Chiar de la început, i-a şuierat Cramer.
- Ei bine, al meu a fost de la Început, a zis Serafimul, şi În­ceputul a început mai întâi.
Coborând de pe scena fierbinte, Cramer şi-a agăţat veşmântul serafic într-un cui şi l-a sfâşiat.
- Ascultă, a zis el, nu pot să concep o asemenea anormalitate, cum că eşti un Serafim adevărat.
- Adevărat, a consimţit Serafimul.
Fusesem deja alungată de căldură spre intrarea din faţă. Cramer mi s-a alăturat acolo. Se adunaseră numeroşi băştinaşi. Spectatorii începuseră să sosească cu maşinile şi restul distribuţiei venise pe după clădire, din spate. Din pricina căldurii Serafimului, era impo­sibil să vezi mult în interiorul clădirii şi imposibil să intri înapoi.
 
Cramer îi ţinea în continuare morală Serafimului din uşă şi printre nou-veniţi se specula din plin în care din cele trei categorii obişnuite - şi anume băştinaşii, Whitehall sau leoparzii - pu­tea fi inclus actualul incident.
- Aceasta este proprietatea mea, a ţipat Cramer, şi oamenii aceştia au plătit pentru locurile lor. Au venit să vadă o mascaradă.
- În acest caz, a zis Serafimul, am să mă mai răcesc şi pot veni să vadă o mascaradă.
- Mascarada mea, a zis Cramer.
- Ah, nu, a mea, a spus Serafimul. A ta nu corespunde.
- Pleci sau chem poliţia? a spus Cramer pe un ton categoric.
- Nu am de ales, a zis Serafimul şi mai categoric.
 
Se răspândise zvonul că în garaj se afla un leopard nebun. Oamenii au urcat înapoi în maşini şi au parcat la o distanţă sigură; cultivatorul de tutun s-a dus după o puşcă. Câţiva poliţişti tineri au avut ideea să-l orbească pe leopardul nebun cu benzină şi au adunat nişte băştinaşi să umple canistrele de benzină de la pompă şi să le trimită din mână în mână până la garaj.
- Asta o să-i vină de hac, a zis poliţistul.
- Aşa e, să se-nveţe minte, a completat Cramer aflat lângă uşă.
- N-aş face una ca asta, a zis Serafimul. O să stârneşti un incendiu.
 
Prima cantitate de benzină azvârlită în căldură a izbucnit în flăcări. Scaunele s-au aprins primele, apoi aerul însuşi a început să ardă între pereţii de metal până ce întregul interior a fost transformat în flăcări hrănindu-se din flăcări. Chiar atunci a mai sosit o maşină de poliţişti care au pus imediat un grup de băşti­naşi să umple canistrele de benzină cu apă. Încetul cu încetul, au potolit incendiul. Fanfarlo îşi strânsese îngerii puţin mai sus pe şosea. Încerca să-i liniştească pe părinţi şi, în acelaşi timp, să vadă ce se întâmplă, furioasă că-şi pierduse ocazia de a dansa. I-a tras un ghiont serios în spate unui înger ai cărui părinţi erau în Anglia.
Au trecut câteva ore până a fost stins incendiul. Cât timp tabla ondulată, răsucită şi chircită a mai fost incandescentă, nu s-a putut vedea ce se întâmplase cu Serafimul, iar după ce pereţii n-au mai fost încinşi, era prea întuneric şi prea cald ca să poţi vedea adânc în dărâmătură.
 
- Ai asigurare? l-a întrebat pe Cramer unul dintre prieteni.
- O, da, a răspuns Cramer, poliţa mea acoperă totul mai puţin Acte Divine, adică fulgere şi inundaţii.
- E acoperit de asigurare, i-a zis prietenul lui Cramer altui prieten.
Multă lume plecase deja acasă, iar restul o făceau acum. Poli­ţiştii au plecat cântând Bunul rege Wenceslas, iar băieţii de la misiune alergau pe şosea cântând Bucuraţi-vă, creştini.
Era în jur de miezul nopţii şi încă foarte cald. Cultivatorii de tutun au sugerat să mergem până la Cascadă, unde era răcoare. Cramer şi Fanfarlo ni s-au alăturat şi ne-am hurducat pe cărarea neasfaltată care ducea de la reşedinţa lui Cramer la şoseaua principală. Acolo numai două fâşii sunt asfaltate. Vuietul Cascadei se putea auzi de la vreo trei kilometri.
- După toată munca la mascaradă şi tot restul! spunea Cramer.
- Of, mai taci din gură, a zis Fanfarlo.
În aceeaşi clipă, în lumina farurilor l-am văzut din nou pe Serafim, mergând cu vreo sută de kilometri la oră şi abia atingând fâşiile de asfalt cu două din cele şase aripi în mişcare rapidă, două înfăşurate peste faţă şi două acoperindu-i picioarele.
- El e! a zis Cramer. Îl mai putem prinde.
*
Am lăsat maşina lângă hotel şi am luat-o pe cărarea care duce prin vegetaţia deasă a pădurii tropicale, unde cad încontinuu picături dinspre Cascadă. După căldură, ploaia aceea fină, era ca o convalescenţă după febră. Serafimul era cu mult înaintea noastră şi, printre copaci, puteam vedea cum căldura pe care o emana transforma stropii în aburi.
Am ajuns la marginea stâncii, acolo unde vizavi de noi şi de la acelaşi nivel întreaga greutate a râului se prăbuşea cu vuiet în strâmtoarea din mijloc. Nu se vedea nici urmă de Serafim. Era oare în adâncul fremătător de dedesubt?

Apoi am observat că de-a lungul celor aproape doi kilometri ai crestei cascadei, stropii se înălţau mai sus ca de obicei. Am interpretat asta ca fiind aburi de la căldura Serafimului. Am avut dreptate, căci imediat, la lumina mută a fulgerelor de vară, l-am văzut îndepărtându-se de noi plutind pe Zambezi, printre bolovanii care arată ca nişte crocodili şi crocodilii care arată ca nişte bolovani.

***
Fata pe care-am lăsat-o în urmă

Tocmai trecuse de şase şi un sfert când am plecat de la birou.
"Tra-la-la-dum-dum", iar mi se învârtea melodia aceea prin minte. Domnul Letter o fluierase toată ziua între telefoanele zgomotoase pe care le dăduse şi perioadele de visare. Uneori fluiera "Încet, încet, învârte cheia", dar de obicei era "Fata pe care-am lăsat-o în urmă", intonată în ritm sprinten de caval.
Epuizată, stăteam la coada din staţia de autobuz, întrebându-mă cât timp voi rezista la Mark Letter (Şuruburi şi Cuie) SRL. Evident, după boala mea lungă, era o experienţă. Dar domnul Letter şi melodia lui şi bruştele lui stări euforice şi căderile neaşteptate în apatie, părul nisipiu şi dinţii mici şi stricaţi îmi stârneau resentimente, mai ales când melodia îmi vâjâia prin minte mult timp după ce plecam de la birou; era ca şi când l-aş fi luat pe domnul Letter acasă.
 
În staţia de autobuz, nu m-a băgat nimeni în seamă. Firesc, în fond, de ce-ar face-o? Nu cunoşteam pe nimeni de-acolo, dar în seara aceea m-am simţit în mod special anonimă printre cei care se îndreptau spre casă. Toată lumea se uita prin mine şi părea chiar să treacă prin mine. Toamna târzie mă face întotdeauna să mă gândesc la lucruri triste. Graurii se îngrămădeau să se aşeze pe toate cornişele înalte ale marilor clădiri administrative. Şi în senzaţia înceţoşată de disconfort pe care o simţeam, am avut convingerea pătrunzătoare că lăsasem ceva important în urmă sau vreo sarcină neterminată la birou. Poate că lăsasem seiful neîncuiat sau poate mă bâzâia ceva complet neimportant. Mi-a trecut prin cap să mă întorc, aşa obosită cum eram, ca să mă asigur. Dar mi-a venit autobuzul şi m-am înghesuit la un loc cu restul lumii.

Ca de obicei, nu am prins loc. Am apucat bara şi m-am lăsat legănată în faţă şi în spate, lovindu-mă de ceilalţi pasageri. L-am călcat pe picior pe un bărbat şi am spus, "Vai, mă scuzaţi". Dar el s-a uitat în altă parte fără să reacţioneze, ceea ce m-a deprimat. Şi simţeam tot mai mult că lăsasem ceva foarte important la birou. "Tra-la-la-dum-dum" - tot drumul spre casă, melodia mi-a însoţit îngrijorarea, din fundal. Am revăzut în minte toate activităţile de peste zi, căci mă gândeam acum că o fi fost vreo scrisoare pe care ar fi trebuit s-o scriu şi s-o pun la poştă în drum spre casă.
 
Când am ajuns la birou în dimineaţa aceea, îl găsisem pe Mark Letter lucrând de zor. Cum îl apuca cheful, apărea câteodată la serviciu la opt dimineaţa, desfăcea corespondenţa şi, până să apar eu, trimitea vreo jumătate de duzină de telegrame inutile; şi înainte să apuc să-mi dau jos haina, îmi trasa sarcini pentru toată ziua, fluturând rapid din mâinile pistruiate în acelaşi ritm cu gura care-i trăncănea. Acest obicei mă zdruncinase la început şi n-am găsit decât un singur aspect amuzant în el, şi anume faptul că spunea, dând indicaţii despre cum să mă ocup de fiecare lucru în parte: "Marcaţi scrisoarea ca urgentă". Mi s-a părut destul de haios, având în vedere că venea de la Mark Letter şi deseori când era într-una din aceste stări îi spuneam în gând "Marcaţi Scrisoarea ca Urgentă" (joc de cuvinte - Mark Letter înseamnă Marcaţi scrisoarea).
 
În timp ce mă legănam în autobuz, mi-am amintit excesul de energie din acea dimineaţă al lui Marcaţi Scrisoarea ca Urgentă. Fusese mai insistent ca de obicei, astfel că încă mă simţeam deranjată de această insistenţă. M-am simţit groaznic de bătrână pentru cei douăzeci şi doi de ani ai mei în timp ce-mi storceam creierii după un indiciu apropo de ceea ce lăsasem neterminat. Ceva rămăsese în neregulă; cu cât autobuzul mă ducea mai departe de birou, cu atât eram mai sigură de acest lucru. Nu că mă pasiona slujba, dar stările de agitaţie ale domnului Letter erau molipsitoare şi când apăreau, mă simţeam neliniştită pentru tot restul zilei; şi cu toate că m-am consolat spunându-mi că mă voi simţi mai bine când voi ajunge acasă, îngrijorarea nu m-a părăsit.
 
Pe la prânz, domnul Letter s-a mai calmat puţin şi, timp de o oră înainte de a mă duce să iau masa, s-a învârtit prin birou cu paşi mari şi mâinile în buzunare, fluierând printre dinţii maronii şi murdari cântecul acela marinăresc "Fata pe care-am lăsat-o în urmă". M-am legănat împreună cu autobuzul care pufăia în ritm: "Tra-la-la-dum-dum. Tra-la..." Când m-am întors de la prânz, era linişte şi m-am întrebat dacă domnul Letter ieşise, dar apoi, brusc, din micul său birou, am auzit din nou melodia aceea fredonată grăbit şi pe o tonalitate joasă, prelungită către final. Am înţeles atunci că intrase într-una dintre stările de reverie de după-amiază.
 
Îl surprindeam uneori în biroul lui cât o cutie de chibrituri când îl loveau aceste transe. Îl găseam aşezat pe scaunul rotitor, în spatele biroului. De regulă haina îi era dată jos şi aruncată pe spătarul scaunului. Cotul drept era sprijinit de birou, susţinându-i bărbia, iar din mâna stângă îi atârna cravata. Se uita fix la această cravată; era principalul său obiect de contemplaţie. În după-amiaza aceea, când am intrat în cămăruţa lui cu nişte hârtii, l-am găsit contemplând cravata. Se uita la ea cu buzele depărtate, astfel că i se vedeau dinţii mici, decoloraţi şi depărtaţi, la fel de mici ca primii dinţi ai unui copil. Îşi fluiera printre ei melodia. Ieri fusese "Încet, încet, învârte cheia", dar astăzi era cealaltă.

M-am dat jos din autobuz la staţia obişnuită, cu banii de bilet încă în mână. Aproape că am aruncat monedele, crezând distrată că sunt biletul, şi când le-am văzut m-am gândit că eram aproape un nimeni dacă până şi controlorul trecuse în grabă pe lângă mine fără să mă vadă.
 
Mark Letter a rămas pierdut în reverie timp de două ore şi jumătate. Ce lăsasem neterminat? Oricât încercam, nu reuşeam să-mi aduc aminte ce spusese când a ieşit în cele din urmă din biroul-cutie. Poate atunci am făcut ceaiul. Domnului Letter îi plăcea să bea o ceaşcă de ceai când nu era cuprins de agitaţie şi nici pierdut în gânduri, ci doar normal şi vorbăreţ. În astfel de momente, povestea despre hobby-ul lui, traforajul. Nu cred că domnul Letter avea o viaţă personală. La patruzeci şi şase de ani era încă necăsătorit şi locuia de unul singur într-o casă din Roehampton. Pe străduţa care ducea la locuinţa mea, mi-am adus aminte că domnul Letter a venit să-şi ia ceaiul cu cravata atârnându-i încă în mână, cu gâtul alb descoperit de cămaşa deschisă la gât şi cu "Tra-la-la-dum-dum"-ul printre dinţi.
 
Am ajuns în cele din urmă acasă şi am băgat cheia în yală. Încet, mi-am spus, învârte cheia încet, şi Doamne-ajută că sunt acasă. Proprietăreasa a trecut prin hol dinspre bucătărie spre sufragerie cu serviciul de sare şi piper în mâinile ridate. Avea nişte chiriaşi noi. "Oaspeţii mei" le spunea întotdeauna. Pentru proprietăreasa mea, oaspeţii noi îi detronau ca importanţă pe cei vechi. M-am simţit deznădăjduită. Pur şi simplu nu mă simţeam în stare să urc treptele până la mine în cameră ca să mă spăl şi să cobor apoi să mănânc supa de vită împreună cu noii oaspeţi în timp ce proprietăreasa face caz de ei şi pe mine mă ignoră. M-am aşezat pentru o clipă pe scaunul din hol ca să-mi adun puterile. O boală de un an te epuizează, oricât de tânăr ai fi. Brusc, repulsia faţă de supa de vită şi neliniştea legată de birou m-au făcut să mă hotărăsc. Nu voi urca la mine în cameră. Trebuie să mă întorc la birou să văd ce anume am uitat.
 
"Tra-la-la-dum-dum" - mi-am spus că mă apucă nevroza. Râsesem de multe ori de sora mea care, după ce se culca noaptea, îşi trimitea soţul înapoi la parter să se asigure că era închis gazul şi uşile încuiate, şi în faţă şi în spate. Prea bine, eram la fel de caraghioasă ca şi sora mea, dar îi înţelegeam obsesia, şi am deschis pur şi simplu uşa şi m-am strecurat afară din casă, aşa obosită cum eram, şi am pornit-o cu greu pe drumul înapoi spre staţia de autobuz, înapoi spre birou.
"De ce-aş face asta pentru Mark Letter?" m-am întrebat. Dar adevărul e că nu mă întorceam pentru el, ci pentru mine. O făceam ca să scap de senzaţia aceea de neterminat şi de cântecul acela care îmi înota prin creier ca un peştişor blestemat.
 
În timp ce autobuzul mă ducea înapoi pe ruta binecunoscută, mi-am pus problema ce voi spune dacă Mark Letter mai era încă la birou. Lucra deseori până târziu, sau cel puţin stătea până târziu, nu mi-e clar ce făcea, pentru că bunul mers al firmei de şuruburi şi cuie nu presupunea ore suplimentare. Mi se părea că îi plăcea sediul acela insalubru. Mi-a fost puţin teamă că îl voi găsi pe domnul Letter la birou, stând exact cum îl văzusem ultima dată, lângă biroul meu, legănându-şi cravata în mână. Am hotărât că dacă voi da de el acolo, îi voi spune direct că uitasem să iau ceva.
 
Un orologiu a bătut ora şapte şi un sfert când am coborât din autobuz. Mi-am dat seama că iar nu-mi plătisem biletul. Preţ de o secundă idioată, m-am uitat la banii pe care îi aveam în mână. Apoi m-am simţit nesăbuită. "Tra-la-la-dum-dum" - m-am surprins fredonând melodia în timp ce înaintam iute pe străduţa amărâtă înspre birou. Îmi simţeam inima-n gât, căci eram nerăbdătoare. Încet, încet, mi-am spus în timp ce învârteam cheia uşii de-afară. Iute, iute, am fugit pe scări în sus. Nu m-am oprit decât în faţa uşii biroului şi, în timp ce îmi căutam cheia potrivită în toată legătura, mi-am dat seama cât de ciudat ar crede sora mea că mă comport.

Am deschis uşa şi tristeţea m-a părăsit imediat. Cu mare bucurie, mi-am dat seama ce lăsasem în urmă: trupul meu zăcând sugrumat pe jos. Am fugit spre el şi l-am îmbrăţişat ca pe un iubit.

 ***
Să fi văzut ce mizerie

Acum mă bucur tare mult că nu am intrat la Liceu cu cinci ani în urmă, deşi atunci a fost o mare dezamăgire. Întotdeauna am fost bună la engleză, dar nu şi la celelalte materii!!
Mă bucur că m-am dus la Şcoala Profesională, pentru că fusese construită doar cu un an înainte. Ca urmare, era mult mai curată decât Liceul. Şcoala Profesională era luminoasă şi aerisită, iar pereţii erau zugrăviţi cu vopsea luminoasă şi lavabilă. Într-o zi, am fost trimisă la Liceu cu un mesaj pentru unul dintre profesori şi să fi văzut ce mizerie! Coridoarele erau mizerabile şi am văzut praf pe pervazurile ferestrelor, care erau scorojite. M-am uitat într-una din sălile de clasă. Era vraişte înăuntru.

Mă bucur că nu m-am dus la Liceu şi din cauza felului în care te schimbă. La prima vedere, această observaţie s-ar putea să pară ciudată. E bine să ai parte de o educaţie serioasă, iar eu una nu sunt adepta ignoranţei, dar de când am ieşit în lume, am avut parte de anumite întâmplări cu oameni educaţi.

Am şaptesprezece ani şi luna trecută s-au împlinit doi ani de când am terminat şcoala. Mi-am luat diploma de dactilografă, aşa că mi-am găsit prima slujbă, ca începătoare, la biroul unui avocat. Mama a fost mulţumită, iar tata a spus că e un început cum nu se poate mai bun, deoarece e o firmă cu tradiţie în oraş. Trebuie să spun că la interviu m-am mirat de ferestre, iar scările care duceau la birouri erau şi ele departe de a fi curate. Aveau o mică anticameră cu un şemineu pe gaz din care lipseau câteva elemente şi cu un covor ponosit pe jos. Însă biroul domnului Heygate, în care am fost condusă pentru interviu, arăta mai bine. Mobila era veche, dar lustruită, şi covorul era bun, trebuie să recunosc. Vitrina bibliotecii era foarte curată.

Urma să încep de luni, aşa că m-am prezentat la serviciu. M-au dus în biroul principal, unde lucrau două stenografe mai vechi şi un funcţionar, domnul Gresham, care era departe de a avea o înfăţişare prezentabilă. Să fi văzut ce mizerie!! Nu aveau nimic pe jos şi peste tot era plin de praf. De jur împrejurul încăperii erau poliţe pe care se aflau bibliorafturi vechi. Bibliorafturile se dezin­tegrau şi toate hârtiile vechi din ele erau mototolite. Şocul cel mai puternic mi l-au provocat ceştile de ceai. Aveam sarcina să fac ceaiul în fiecare dimineaţă şi după-masă. Domnişoara Bewlay mi-a arătat unde se găseau cele necesare. Erau ţinute într-o cutie portocalie şi toate ceştile erau crăpate. Nu existau destule farfu­rioare pentru toată lumea etc. N-am să intru în detalii despre grupurile sanitare, dar erau departe de a fi igienice. După trei zile, i-am spus mamei şi a fost foarte necăjită, mai ales din cauza ceştilor crăpate. Noi nu ţinem niciodată o ceaşcă crăpată, o aruncăm imediat fiindcă în crăpăturile acelea se ascund microbi. Aşa că mama mi-a dat propria ceaşcă s-o duc la birou.

La sfârşitul săptămânii, când mi-am primit salariul, domnul Heygate m-a întrebat:
- Ei bine, Lorna, ce-ai de gând să faci cu primii bani pe care i-ai primit?
Nu mi-a convenit că m-a întrebat una ca asta şi aproape că am avut tendinţa să protestez, dar i-am zis:
- Nu ştiu.
El a spus:
- Ce faci seara, Lorna? Te uiţi la tele?

Am luat-o ca pe o jignire, pentru că noi îi spunem televizor şi remarca lui sugera că sunt needucată. N-am răspuns nimic, am stat doar acolo, iar el a părut surprins. A doua zi, sâmbătă, le-am spus mamei şi tatei despre grupurile sanitare şi am hotărât împreună să renunţ la slujba aceea. În plus, mesele din biroul principal erau şubrede. Tata a fost indignat deoarece firma dom­nului Heygate era înfloritoare şi numele îi era urmat de majuscule.

Toată lumea ne admiră apartamentul pentru că mama îl păs­trează imaculat şi tata îl tot îmbunătăţeşte. L-a renovat complet şi a primit aprobare de la primărie să modernizeze bucătăria. Îmi aduc bine aminte cum inspectorul de la sanepid i-a spus mamei:
- Se poate mânca de pe jos la dumneavoastră, doamnă Merrifield.
E adevărat că-ţi puteai lua prânzul pe podelele mamei şi la orice oră din zi şi din noapte toate colţurile sunt lună.

Cei de la forţele de muncă m-au trimis apoi pentru un inter­viu la o editură, fiindcă eram bună la engleză. O privire mi-a fost de ajuns!! Următorul interviu a fost un succes şi am rămas la Compania Chimică Low. E o clădire modernă şi avem un sfert de oră pauză dimineaţa şi după-amiaza. Domnul Marwood e foarte elegant. Vorbeşte foarte frumos, chiar dacă nu are o educaţie universitară. Deasupra birourilor sunt lămpi speciale, iar maşinile de scris sunt ultimul model.

Aşa că sunt mulţumită la Low. Dar în ultimul an am cunoscut alte persoane educate şi asta mi-a deschis ochii. Întâmplarea a făcut că a trebuit să mă duc la doctor acasă, în perioada epidemiei, ca să iau o reţetă pentru fratele meu mai mic, Trevor. Am sunat la uşă şi doamna Darby a venit să-mi deschidă. Era o femeie scundă, cu păr blond, dar prea lung, şi era îmbrăcată într-o rochie de gravidă verde. Dar a fost foarte drăguţă cu mine. A trebuit să aştept în camera de zi şi să fi văzut în ce hal era!! Pe covor era plin de jucării rupte şi scrumierele erau pline până la refuz. Pe pereţi atârnau tablouri contemporane, dar mobila nu era contemporană, ci de modă veche, cu huse care nu cred că aveau să mai reziste la o spălare. Ca să n-o lungesc, domnul doctor Darby şi doamna Darby au fost întotdeauna foarte drăguţi cu mine şi au avut cele mai bune intenţii. Domnul doctor Darby e şi el scund şi blond şi au trei copii, o fată şi un băiat, iar acum încă un băieţel.
În ziua aceea când m-am dus după reţetă, domnul doctor Darby mi-a zis:
- Eşti cam palidă, Lorna. Aerul Londrei e de vină. Vino sâmbătă cu noi cu maşina la un picnic.

După aceea, m-am dus cu familia Darby din ce în ce mai des. Îmi plăcea de ei, dar nu mi-a plăcut mizeria şi m-am mirat de ea. Am păstrat însă legătura cu ei pentru că aveam ocazia să cunosc lume, iar mama şi tata s-au bucurat că îmi făcusem nişte prieteni drăguţi. Aşa că n-am spus nimic despre linoleumul crăpat şi vopseaua scorojită de pe pereţi. Hainele copiilor erau zdrenţăroase pentru un doctor şi mama lor îi schimba de hainele de şcoală când veneau acasă şi îi îmbrăca în lucrurile acelea jerpelite. Pe noi mama ne-a ţinut întotdeauna curaţi când ne duceam la joacă şi nu-mi place s-o spun, dar copiii Darby deseori arătau ca familia Leary, pe care primăria i-a dat afară din blocul nostru din cauză că erau departe de a fi locatari responsabili.

Într-o zi când eram acolo, Mavis (aşa îi spuneam de-acum doamnei Darby) şi-a scos capul pe fereastră şi i-a strigat băiatului:
- John, încetează imediat să faci pipi pe varză. Fă pipi pe gazon.
N-am ştiut unde să mă uit. Mama nu ar rosti niciodată un astfel de cuvânt de la fereastră, şi ştiu sigur că Trevor nu ar urina niciodată afară, nici măcar când înoată în mare.

De obicei îi vizitam în weekend, dar uneori şi în timpul săptămânii, după cină. Le intrase în cap să mă combine cu un asis­tent de farmacie, pe care îl luaseră de asemenea sub aripă. Era orfan şi nu vreau să zic că e ceva rău în asta. Dar nu era obişnuit cu micile răsfăţuri de care mă bucuram eu. Era un băiat chipeş, trebuie să recunosc. Aşa că m-am dus o dată la dans şi de două ori la film cu el. Când te uitai la el, părea destul de curat. Dar unde stătea, nu avea apă caldă decât în weekend şi zicea că o baie pe săptămână e suficientă. Jim (cum îi spuneam de-acum domnului doctor Darby) spunea şi el acelaşi lucru, ceea ce m-a surprins. Nu avea foarte mulţi bani şi nu îi reproşez asta. Dar nici eu n-aveam de ce să mă grăbesc şi îmi puteam permite să aştept un bărbat cu o poziţie mai bună, ca să nu îmi lipsească acele mici răsfăţuri. Aşa că a început să iasă cu o fată de la cafe bar şi apoi nu a mai venit foarte des în vizită la familia Darby.

Erau destui băieţi la birou, dar trebuie să recunosc un lucru despre familia Darby: aveau o grămadă de prieteni care ve­neau în vizită şi aveau discuţii interesante, deşi uneori mă surprindeau şi nu ştiam încotro să mă uit. Iar uneori veneau şi oameni sărăcăcioşi, deşi nu era cazul să fie aşa. Dar majoritatea musafirilor erau altfel, aşa că se deosebeau de băieţii de la birou, care nu se pricepeau prea mult la conversaţie.

Lui Mavis i se apropia sorocul, aşa că urma să vin să am grijă de copii în weekenduri, când menajera avea zi liberă. Mavis nu s-a dus să nască la spital, ci avea s-o facă acasă, în patul lor dublu - nu aveau paturi identice ataşate, chiar dacă el era doctor. Ştiam o fată din bloc care fusese logodită şi apoi abandonată, şi până şi ea a născut la maternitate. Eram sigură că dormitorul nu era un loc igienic pentru a naşte un copil, dar n-am zis nimic.

Într-o zi, după ce s-a născut băieţelul, m-au dus cu maşina la ţară s-o vizităm pe mama lui Jim. Copilul era într-un coş pentru nou-născuţi pe bancheta din spate. A început să plângă şi, pe cuvânt că nu mint, Jim i-a zis peste umăr:
- Of, mai tacă-ţi fleanca, ticălos mic ce eşti.
N-am ştiu ce să fac, iar Mavis fuma o ţigară. Lui tata nu i-ar trece niciodată prin cap să ne spună aşa ceva, lui Trevor şi mie. Când am ajuns la mama lui Jim, acesta a spus:
- E o căsuţă din secolul al XIV-lea, Lorna.

N-am avut nicio îndoială. Era veche şi fisurată şi nu puteai să nu te miri cum de Jim era în stare să-şi lase mama bătrână să locuiască în căsuţa aceea dărăpănată, având în vedere că era aşa de generos cu toată lumea. Mavis a bătut la uşă şi bătrâna a venit să ne deschidă. În interior nu se prea mai putea face mare lucru. Mavis a spus:
- Nu-i aşa că e fermecător, Lorna?
Dacă era o glumă, mersese prea departe. Am întrebat-o pe bătrâna doamnă Darby:
- Veţi fi repartizată într-o altă locuinţă?
Dar n-a înţeles ce înseamnă asta şi i-am explicat cum trebuie să facă cerere la primărie şi să se ţină de capul lor. Dar e ciudat că primăria nu făcuse deja ceva, dacă tot arată cu degetul. Apoi bătrâna doamnă Darby mi-a spus:
- Draga mea, pe mine mă vor repartiza în Mormânt.
N-am ştiut încotro să mă uit.
Pe perete atârna o carpetă, care cred că încerca să ascundă o pată udă. Avea un televizor bun, trebuie să recunosc. Dar unii din pereţi erau numai cărămidă goală, iar grupul sanitar era afară, în grădină. Mobila era departe de a fi nouă.

Într-o după-amiază de sâmbătă, când m-am dus în vizită la familia Darby, tocmai se duceau la un film şi m-au luat şi pe mine. Filmul rula la Curzon şi după aceea ne-am dus într-un apartament de pe strada Curzon. Era un bloc foarte curat, trebuie să recunosc, cu covoare bune la intrare. Cuplul la care am mers în vizită avea mobilă contemporană şi au vorbit despre muzică. Era un loc drăguţ, dar apartamentele nu erau arondate nici unui Centru de Asistenţă Socială unde lumea să poată merge pentru interacţiune socială, sfaturi şi îndrumări. Dar vorbeau frumos şi acolo l-am cunoscut pe Willy Morley, care era artist. Willy s-a aşezat lângă mine şi am băut un pahar împreună. Era tânăr, brunet şi îmbrăcat într-o cămaşă închisă la culoare, aşa că nu-ţi puteai da seama imediat dacă era curat. La scurt timp după asta, Jim mi-a spus:
- Willy vrea să te picteze, Lorna. Dar ai face bine s-o întrebi pe mama dacă te lasă.
Mama a zis că n-are nimic împotrivă dacă e un prieten al familiei Darby.

Pot să spun cu mâna pe inimă că locuinţa lui Willy era locul cel mai neigienic pe care l-am văzut în viaţa mea. Mi-a spus că am o frumuseţe neobişnuită, pe care trebuie s-o imortalizeze. Asta s-a întâmplat când ne-am întors la el acasă de la restaurant. Lumina era foarte slabă, dar tot am putut vedea că patul nu fusese făcut şi cearşafurile erau departe de a fi curate. Mi-a spus că trebuie să mă picteze, dar i-am zis lui Mavis că nu mă mai întorc acolo.
- Nu-ţi place de Willy? m-a întrebat.
N-am putut nega că-mi plăcea, într-un fel, de Willy. Avea ceva deosebit, trebuie să recunosc. Mavis a spus:
- Sper că nu ţi-a făcut avansuri, Lorna.
I-am răspuns că nu, ceea ce era aproape adevărat, căci n-a încercat să meargă până la capăt. La Willy acasă era mizerie ori de câte ori mergeam şi i-am spus-o o dată, dar el a zis:
- Lorna, eşti o comoară.
Se comporta drăguţ şi mă ducea la plimbare cu maşina care era bună, dar murdară pe dinăuntru, la fel ca şi locuinţa. Jim mi-a spus într-o zi:
- Are bani grămadă, Lorna.
Iar Mavis a zis:
- Poate faci bărbat din el, că îi place de tine.
Au spus tot timpul că Willy se trage dintr-o familie bună.

Dar am văzut că nu se putea face nimic cu el. Nu îşi schimba foarte des cămaşa şi nici nu-şi cumpăra haine, ci umbla ca un vagabond, dând bani cu împrumut, cum am văzut cu propriii mei ochi. Locuinţa lui era într-un hal fără de hal, cu sticle goale şi haine murdare în toate colţurile. Pe parcurs, mi-a dat câteva cadouri, pe care le-am acceptat pentru că oricum ar fi scăpat de ele, dar n-a încercat niciodată să meargă până la capăt. Nu mi-a pictat niciodată portretul pentru că în perioada aceea picta tot timpul fructe puse pe o masă şi toţi spuneau că tablourile lui erau minunate şi erau convinşi că Willy şi cu mine ne căsătorim.

Într-o seară, când m-am întors acasă, eram necăjită ca de obicei după o vizită la Willy. Mama şi tata se culcaseră deja şi m-am uitat de jur împrejurul bucătăriei, care e zugrăvită în liliachiu şi alb. Apoi m-am dus în camera de zi, unde tata tapetase unul dintre pereţi în roz închis şi alb, iar ceilalţi pereţi erau roz pal cu lemnărie albă. Mobila e nouă şi mama păstrează totul frumos. Aşa că mi-am dat brusc seama ce proastă eram că ieşeam cu Willy. N-am nimic împotriva egalităţii, dar dacă e vorba de măritişul cu Willy, cum i-am spus lui Mavis, când îmi aduc aminte de locuinţa lui şi de covorul bun care era tot unsuros, ca să nu mai vorbim de vopseaua care se scurgea din tuburi, cred că mi s-ar rupe inima să mă cobor atât de jos.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer