Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Câte ceva despre ordine


Augustin Ioan

10.01.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mergând prin medina Rabatului (în spaţiul arab, medina e cartierul vechi, miezul originar al urbelor, care, de regulă, se confundă cu souk-ul, piaţa, şi cu zona cea mai interesantă a lor), soţia mea a formulat următorul paradox: nu e pic de ordine în dispunerea spaţială de ansamblu, deşi, luate pe porţiuni, sau pe scări de detaliere, lucrurile sunt perfect amplasate unul relativ la celălalt. Spre pildă, străzile nu sunt perfect paralele, dar respectă, totuşi, o logică de aglutinare mai puţin aleatorie decât vor să ţi-o sugereze ghizii la Fes, de pildă (evident, ca să îi angajezi, deşi un GPS ar face treabă la fel de bună). Asta la scară molară.

La scară moleculară, lucrurile stau încă şi mai bizar. Tarabele, deşi dispuse aparent aleatoriu una faţă de cealaltă, pe parcela proprie aleg să edifice, într-un echilibru instabil dar niciodată tulburat, piramide şi conuri de produse perfect articulate reciproc, ba chiar şi împodobite. În întregime, însă, ni se pare totul înghesuit (şi chiar este). Îi bănuim pe orientali de horror vacui, de exces. Ansamblul o fi, pesemne, pitoresc, spunem noi, politicoşi, despre orice ni se pare fără noimă la străini, după cum şi alţii, ajunşi la Bucuresci, zic despre noi. Cum e capitala României? Un număr de proiecte care se înlocuieşte, încă, unul pe celălalt, de regulă prin violenţă (a naturii sau a politicii, care la noi ţine loc şi de administraţie). Cu rezultatul de tip quilt, petic lângă petic de fărâmă de ordine, dar care nu puşcă la nivel de ansamblu.

Sau găsim un alt termen pentru oraşele lipsite de logică carteziană: au crescut organic! Suntem, iarăşi, politicoşi. Sau ne închipuim fiinţe cu centrul în zona buricului (pentru că, atunci când Le Curbusier a luat de bună metafora corporală şi a făcut Chandigarh cu capul / centru în afara oraşului, a ieşit o catastrofă). Ceea ce vrem să spunem, de fapt, după secolul luminilor şi cele ce i-au urmat: raţionaliste, cu oraşe trasate cu rigla - mari bulevarde unind pieţe cu monumente şi edificii - este că nu pricepem cum concresc asemenea structuri urbane rizomatice.

Simona făcea, de fapt, o observaţie deleuziană: filosoful observa diferenţa de articulare a spaţiului între civilizaţia europeană şi cea, să spunem, a deşerturilor. Cum te orientezi într-un spaţiu fără repere fixe, pentru că nici orientarea după stele nu este atât de precisă în absenţa instrumentelor de luare în calcul a precesiilor echinocţiale? Mai pe scurt, de ce ni se pare lumea orientală ca fiind esenţialmente, nu doar aparent, dezordonată, deşi ea este, dacă se poate face o asemenea comparaţie, mai asemenea lumii decât cea... îmbunătăţită, pentru că modelată, a Occidentului iudeo-greco-creştin?

Dar lucrurile nu au stat diferit cu mult înainte nici în Europa. Am luat de la arabi, deodată cu goticul, şi structurile slabe de agregare urbană, în care ordinea este o stare de proximitate, se aplică doar la scări locale, iar ansamblul nu are, oricât de multă nostalgie am pune în termen, coerenţă. Picăturile de ordine recognoscibilă - aceea geometrică, a proporţiilor între diferitele părţi, supuse apoi (sau mai dinainte) controlului întregului - ansamblului şi, apoi, ansamblului de ansambluri care e cetatea - nu reuşesc, parcă, în cetatea medievală, să convingă întreaga materie construită să stea locului într-un (singur) chip ierarhic, geometric. Dar cum altfel era Akropolis, la Atena? Vedem noi de undeva frontal marile temple? Nu. Întotdeauna perspectivele par să fie construite astfel încât să vedem volume, nu faţade în ortogonal, cum s-a întâmplat ulterior cu oraşele romane (şi nici acolo cu toatele: Volubilis, capitala provinciei Mauritania Tingitana, are cardo şi decumanus, are arce de triumf, are forum cu basilica şi temple, dar nu e un exemplu privilegiat de cartezianism). De o parte, aşadar, grecii, care ne lasă proporţiile şi ordinea cosmică, pe de altă parte ne învaţă că oraşele, ca imagini ale lumii, nu sunt în întregime controlabile în devenirea lor. Cu lecţia asta parcurgem goticul, barocul şi, osteniţi de modernism, ajungem să o recitim în Complexitate şi contradicţie a lui Robert Venturi (1966), iar acum - în parametricism şi fractalitate.

De cealaltă parte, romanii, renaşterea şi neoclasicimul cu care, în formula sa epurată, ajungem până la jumătatea secolului al XX-lea: axe şi unghiuri drepte, centre geometric organizate, cu dominante clare, cu edificii monumentale (dar de un monumentalism bine proporţionat, totuşi), cu statui erecte (falogocentrice, ar fi spus Derrida) în capetele de perspectivă.

După cinci ani de mers la Dakar şi unul de Maroc, după ani de Turcie şi Grecie şi patrie natală, sunt dispus să conced că există cel puţin două feluri de ordine. Sau, mai puţin ofensatoriu: că imaginea noastră despre kosmos este reprezentată de oraşe complet diferite spaţial.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer