Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pentru o instituţionalizare a protestului - Lupta de clasă abia începe - Piaţa (ca imagine) Constituantă


Bogdan Ghiu

22.01.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Planul ideal nu este preţios ca realizabil, ci tocmai ca irealizabil: pentru că menţine tensiunea, aspiraţia, nemulţumirea faţă de realizat, relieful şi dinamica etice, 3D existenţial.
 
Un om politic ar trebui să fie fericit atunci cînd poporul, mai ales unul renumit pentru caracterul său "introvertit" sau pentru "uitarea sa de sine", sau pentru răbdarea şi extrema sa moderaţie, un om politic ar trebui să fie, aşadar, fericit atunci cînd poporul se exprimă, vorbeşte, cere ceva, adică îi oferă un punct de sprijin concret, cadou infinit, nu doar un vot într-o urnă.
 
Cînd, altfel spus - ca să ne exprimăm, vag deocamdată, în termenii individualist-metodologici ai concepţiei aflate la baza neoliberalismului dreptei noastre conducătoare -, se arată, iese din îngustimea grijilor şi a intereselor vieţii private, înălţîndu-şi privirea spre orizontul duratelor lungi şi al nevoilor-aspiraţiilor colective, comune, generale.
 
Dar poate că tocmai asta e intolerabil în ochii puterii de azi (în general în ochii dreptei, în general în ochii puterii: orice putere este, structural, de dreapta, o dreaptă), faptul că poporul, brusc, tinde să se reconstruiască exact ca popor (subiect politic neatomizat, plural-colectiv: colectivitate intotalizabilă), trîntind uşa dogmei politico-economice (economie de gîndire politică) pe care elitele dominante au îndrăznit să i-o aplice, şi nu doar conceptual, ci politic, efectiv.
 
Pentru că elitele noastre obturat, caricatural, dacă se poate, neoliberal-neoconservatoare, aşa sînt, mesianic-neoclasic-metodologic-individualiste: filosofia lor paradoxală, de nesusţinut, imposibilă, sau cel puţin reflexul lor eficient, habitusul lor este elogiul "realismului" îngust, imediat, lauda raţionalităţii iraţionalismului, adică teodiceea intereselor oarbe strict private cel mult "agregabile" într-o sumă.
 
Sau, cel puţin, cinic, aceasta ar fi filosofia dogmatică rezervată de către elitele noastre masei de indivizi care, tocmai, nu trebuie să aspire să redevină, vetero-continental, dacă pot spune aşa, popor, adică nu doar subiect colectiv, ci subiect plural, subiect-spaţiu. Ele, elitele, rezervîndu-şi în secret o definiţie mai largă, mai generoasă, mai nuanţată a umanului.
 
Şi iată că, atacat, poporul (insist să prefer să-i spun, "învechit", dar "reformat", aşa) a fost scos din adăpost. Pentru că atacat a fost. Şi iată că, deşi reunit prin pieţe, în Piaţă, nu-şi pierde, ci, dimpotrivă, pare a-şi cultiva ca pe o valoare diversitatea.
 
Diversitatea Pieţei nu este însă - surpriză mare! - o diversitate de interese private, o pluralitate îngust corporatistă. Ci o diversitate de completitudine şi, mai ales, o pluralitate de perspective asupra intereselor colective, asupra Comunului. Piaţa este o adunare de indivizi care formulează generaluri.
 
Enormă surpriză, într-adevăr, căreia elitele noastre intelectuale, dacă ar fi autentice (adică simţitoare, imaginative, înzestrate în special cu sensibilitate şi imaginaţie morale, capabile de transpunere şi empatie, cu o cultură a diversităţii), ar trebui, pe loc, să i se dedice.
 
Dar cum ar fi acest lucru posibil cînd, a devenit clar, ceea ce lipseşte elitelor noastre actuale, inegal, dar de toate felurile, ca masă cu pretenţii de castă (niciun paradox: microgrupuri, reţele transversale de interese de dominaţie funcţionînd militarizat, sectar, funcţia bate pneuma), este fundamental talentul, altfel spus, conform euristicii lor, graţia, harul, prin adeziunea-crampon, pretins luminată, la puterea actuală ea ratînd o extraordinară ocazie istorică de a creşte, de a învia.
 
Piaţa e pozitivă, afirmativă, negativă doar în măsura în care a fost atacată şi afectată mortal, necropolitic (a profita de criza economică pentru a restrînge pînă la falsificare democraţia şi a "uşura" demografia).
 
Pentru orice om inteligent şi creator, Piaţa actuală prezintă un enorm potenţial de construcţie, de nou, de invenţie democratică.
 
Ceea ce numesc Piaţă, adică protestele actuale, protestele 2012, "iarna românească", cum i-a spus presa internaţională, reprezintă o ocazie, o graţie pe care poporul o acordă oamenilor lui politici, elitelor sale autoinstituite.
 
Dar elitele se ceartă cu poporul şi îl jignesc, desăvîrşindu-şi descalificarea. Nu mai interesează pe nimeni. Elitele româneşti părăsesc deocamdată, pe uşa din dos, scena interesului general.
 
Piaţa este haosul care îşi conţine propria ordine, anomia care oferă legea. Iar această lege şi această ordinea sînt însăşi democraţia.
 
Tehnic vorbind, Piaţa este un spaţiu de afirmare, de revendicare, de propunere democratică, o Constituantă ad hoc care ar trebui instituţionalizată, constituţionalizată. E ceea ce numesc instituţionalizarea protestului (tocmai pentru că e PRO).
 
Incipientele liste de revendicări pe care cîteva grupuri de intelectuali le-au formalizat şi pe care ar trebui să le supună Pieţei, spre dezbatere, aprobare, dezboltare şi întru conştientizare, conţin, amestecate, ambele tipuri de revendicări principial posibile: revendicări substanţiale şi revendicări procedurale.
 
Avînd în vedere că substanţa democraţiei e procedurală, eu cred, pariez că Piaţa nu are în primul rînd revendicări substanţiale (rezultate şi cîştiguri democratice), ci, inlcusiv şi mai presus de toate în mod implicit, non-verbal, de-monstrativ, prin însuşi faptul că există şi prin însuşi modul în care se manifestă, ca pluralitate de trăsături generale (individualism democratic al interesului comun), revendicări procedurale, ţinînd de schimbarea procedurilor de stabilire a agendei publice şi de luare a deciziilor.
 
Piaţa se autopropune, fără încă s-o spună, ca un fel de posibilă A Treia Cameră (sau A Doua, prin suprimarea Senatului), organism popular co-decizional, sau măcar ca Forum Cetăţenesc.
 
Altfel spus, prin însuşi felul în care se exprimă, prin însuşi registrul şi "stilul" (concept "elitist") revendicărilor, Piaţa se auto-instituie, cere ca societatea nu doar să fie consultată, ci să şi participe la procesul decizional.
 
Piaţa cere implicit ceea ce, tehnic, se numeşte democraţie participativ-deliberativă. Ceva foarte vechi, depăşit în special de amplitudinea democraţiiilor de masă, dar care este reintrodus pe agenda "metodologică" a revendicărilor.
 
Cum ar putea funcţiona o astfel de democraţie renovată? Există, în momentul de faţă, nenumărate experimente şi experienţe tehnice în acest sens.
 
Aşa cum am auzit exprimat într-o sinteză sui generis, oamenii par a nu mai avea încredere în Opoziţie, în alţi politicieni pentru că aceştia, odată aleşi, poporul nu mai poate să-i controleze şi să intervină. Altfel spus, componenta oligarhică a regimurilor mixte care sînt democraţiile electorale actuale cîştigă tot mai mult teren în detrimentul componentei propriu-zis democratice. Iar echilibrul meta-democratic trebuie, cel puţin, restabilit, dacă nu reformulat, regîndit.
 
Cererea este, deci, de mandate mai scurte şi de control permanent şi efectiv asupra activităţii. Democraţia nu mai poate fi una doar pur electorală, electoralistă.
 
Iar ceea ce se cere nu este împotriva democraţiei reprezentative, ci, tocmai, pentru refondarea legitimităţii şi, deci, a autorităţii democraţiei reprezentative prin deschiderea, lărgirea şi redefinirea modului de constituire a reprezentării.
 
Or, toate acestea cereri sînt procedurale, nu punctual-substanţiale: redefinire a proceselor, nu doar nişte cîştiguri substanţiale ("stat social"), imposibile în sine, altfel spus ca nişte rezultate (cîştiguri) democratice obţinute prin proceduri vechi, depăşite, inapropriate. Căci, din nou implicit (dar rolul unor elite responsabile n-ar trebui să fie tocmai explicitarea implicitului, a darului democratic, a graţiei populare?), o sumă de revendicări substanţiale rezumabile ca "stat social" presupun, lăsînd în continuare, din păcate, în implicit, o revoluţie procedurală a democraţiei. Adică democratizarea democraţiei.
 
Revedicărilor procedurale, adică democratic-substanţiale, ţin să le adaug, şi în sensul unui început de reflecţie asupra reintroducerii tragerii la sorţi ca principiu contingent-egalitar, deci radical democratic, tragerea la sorţi a membrilor Curţii Constituţionale, în tandem cu o drastică reducere a mandatelor.
 
Ce-am cîştigat sigur, deocamdată, e însă, clar, lupta de clasă: POPORUL ca spaţiu public, ca Piaţă, ca subiect plural-general cetăţenesc cerînd participare deliberativă, nu doar de exprimare, ci şi de iniţiativă, control, judecare, decizie, şi o DREAPTĂ îndelung şi mesianic aşteptată, invocată, gestată, dar ieşită aproape caricatural de gata înarmată, gata formată, gata decăzută, dovedind că ţine de o teodicee a instinctului şi de o raţionalizare a egoismului. Nebuni întru Domnul, nebuni întru dominaţie.
 
Lupta de clasă abia începe, şi va trebui s-o purtăm în cunoştinţă de cauză. Adică şi prin constituirea unei STÎNGI încă lipsă (adică şi de concepţie, nu doar de sensibilitate; dar de o concepţie nouă, nu depăşită; creatoare, nu postmodern-"culturală": bucuria citatului, plăcerea pastişei).
 
Piaţa, ca subiectivare plural-generală, necolectivizabilă, individualist-comună, care ne-a luat-o înainte: împreună sîntem mai buni. Uitasem.
 
Piaţa ca auto-înscenare, ca dramatizare a democraţiei.
 
Piaţa ca scenă extra-mediatică, televizată, dar nu pentru că ar fi făcută pentru televiziuni, ci pentru că acestea vin să profite de ea transformînd-o în marfă şi cîştigîndu-şi, la fel de egoist ca politicienii, sprijinul popular speculat apoi financiar, piaţa deja imagine, imanent imagine, imagine de sine, nu adăugat spectaculară: forţa interioară ex-presivă a înseşi nevoii democratice, de democraţie, ca valoare substanţială, în sine, care respinge şi în care, o clipă mai mult ideală decît temporală, nu s-a (re-)operat separaţia inclusă debordiană, în care nu s-a re-insinuat, încă, Piaţa. Moment rar, încă o dată de graţie. Care tocmai de aceea, pentru a fi instituit şi a rămîne ca ideal, trebuie prelungit, instituit.
 
[Nuanţă, disociere capitală: media, televiziunile au doar meritul că arată, că transmit (chiar dacă ajung să suprafocalizeze şi, implicit, să oculteze anumite laturi, dezechilibrînd varietatea mesajelor şi împiedicînd, astfel, constituirea spaţiului public de subiectivare politică), dar n-ar trebui ascultate. Sonorul mic! Comentariile, "categorialitatea" lor sînt în vădit anacronism cu imaginile, pînă la contradicţie şi reprimare epistemică. Televiziunile sînt captive unui dublu joc: jocului politic, pe de o parte, şi ipocriziei structurale şi contradicţiilor jocului de piaţă, pe de altă parte, "democraţiei mediatice" în cadrul căreia critica nu poate fi decît falsificată, dat fiind că le determină să transforme adevărul vizual (monstrarea demonstraţiilor) în marfă, "împachetîndu-l" vandabil.]
 
Piaţa ca Viaţă sustrasă Pieţei. O mică stare de excepţie. Care tocmai de aceea trebuie amplificată ideal.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Idealizari periculoase
    catperson, 27.01.2012, 11:22

    E f. profund si f. bine adus din condei ce spuneti dvs...
    Dar pare ca va cutreiera ideea detinerii adevarului absolut si asta ma cam sperie.

    Ca un veteran al Pietii (era sa-mi las orfan copilul de 1 an in 1989 si am pierdut "trenuri" importante stand pe strazi / in Piete la inceputul anilor '90), simt ca idealizarea pe care o incercati e cumva periculoasa. Amestecarea lucrurilor a distrus multe in tara asta, ultimii 22 ani...

    Pt. cei ca mine, cetateni obisnuiti, cu ceva carte si foste aspiratii, nicidecum analisti ca dvs sau membri ai elitelor pe care le criticati, lucrurile se vad (si) altfel: de 22 ani, Marele Sistem (ma refer la dominatia securisto-comunista si la metastazele ei felurite) s-a dovedit f. greu de invins / dislocat. Rasufla tacut sau zgomotos, rudimentar sau subtil, in tot ce misca, in toate locurile cheie. Cu multe si incalificabile greseli, cu un stil iritant si cu poticneli inadmisibile, de bine-de rau Basescu este singurul care a incercat (nici nu ma intereseaza animat de CE!) o bresa in Sistem, o zdruncinare, condamnarea oficiala a comunismului, etc. N-a iesit mare lucru, dar am simtit ca, cine stie, daca persistam, se poate, NU E IMPOSIBIL. Chiar daca promotorul actual nu-mi place, chiar daca l-as fi vrut din elitele mentionate, etc.
    Ampla miscare Jos Basescu (si nici nu trebuie sa fii politician abil s-o speculezi/ manipulezi) este astfel SI o ampla miscare impotriva anticomunismului; e criza si saracie, stanga e in apele ei, singurul ins care a incercat sa zdruncine Marele Sistem (treaba lui de ce, la acest capitol s-a suprapus cu ce cred eu ca e interesul national!), deci singurul ins care a incercat ceva va cadea cu toti ai lui si cu toate incercarile bune si rele, Sistemul sa va reinstaura CONFORTABIL, cu multe invatate si luate aminte in acesti 22 ani, cu aceleasi eminente cenusii care vor face jocurile si cu cativa tinerei de opereta cu care vor fi pacalit Piata ca inseamna schimbarea...

    Pe scurt, Iliescu, Nastase si ai lor vor reveni fara eforturi (logic ca joc politic/democratic, sfasietor pt. cei ca mine). Iata de ce nu cred ca TOATE PIETELE NOASTRE sunt la fel, de ce cred ca nu trebuie idealizate niciuna, de ce banuiesc ca tac elitele de care pomeniti: or fi coplesiti, ca mine, de ideea victoriei DEFINITIVE a comunistilor si mai spalatilor lor urmasi...




    Ampla miscare Jos Basescu (pe care

  • Democratie de piata -originala
    albanezu, 22.01.2012, 15:24

    Adica hai sa reinventam noi , ca suntem mai destepti o democratie originala .Ciudate opinii ... piata nu poate substitui partidele politice , care sunt insasi esenta democratiei .Democratie inseamna sa respecti regulile jocului politic si sa te supui deciziilor majoritatii , chiar daca nu esti de acord cu ea .
    Piata nu va fi niciodata un substitut al Parlamentului , care este de fapt reflectarea doleantelor pietei -daca functioneaza .
    Cat despre elitele culturale ?-cine s-a fript cu supa sufla si in iaurt !

Spacer Spacer