Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Fanaticii


Vlad Mixich

25.01.2012
Editura Humanitas
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vlad Mixich
Fanaticii. Portretele a zece oameni cu vocaţie
Editura Humanitas, 2011


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Sumar:
Marcel Iureş: omul care tace.
Povestea curajosului domn Florescu.
Bătălia pentru Colegiul 9.
Mihai Ghyka răspunde la o întrebare dificilă.
Îngerii lui Dinescu.
Secretul Cristinei Neagu.
Convertirea lui Dan Puric.
Fantoma care bântuie la Institutul Cantacuzino.
Fanaticul: Raed Arafat.
Singurătatea Monicăi Macovei.
***
Fragment
Marcel Iureş: Omul care tace

 
Timpul este un bun deosebit de preţios. Şi atunci, de ce consumăm minute atât de preţioase pentru a vorbi despre lucruri atât de futile? Atunci când derizoriul ajunge regele spaţiului public, mulţi dintre cei care chiar ne-ar putea învăţa ceva, îşi autoimpun un exil. În România de după 2010, cea mai răspândită şi dureroasă formă de exil este tăcerea acestora.
*

"E derizoriu pentru mine să apar pe coperta unei publicaţii, de orice natură."
Îngheţ când îl aud pe Marcel Iureş spunându-mi asta. Dar tocmai de aceea sunt aici, în biroul lui: pentru că urmează să apară pe coperta unei reviste. Stă lăsat confortabil pe spate, într-un scaun de răchită crem şi, pe măsură ce vorbeşte, muşchii mi se contractă din ce în ce mai tare. "Am fost o dată pe coperta unei reviste de cinema, înainte de 1989. M-au rugat şi am acceptat pentru că mi s-a părut o împotrivire la omniprezenţa lui Ceauşescu. După aia nu mai ţin minte... nu cred că am mai acceptat. Nici nu se poate să accepţi, Vlad."
 
Îmi trag scaunul mai aproape de masa care ne desparte şi îl întreb cu voce pierită de ce nu poate să accepte.
"Dincolo de faptul că nu îmi place, e plin de femei cu sânii goi, de politicieni zbanghii, de fotbalişti. E o lume opacă. Are la bază o diversiune şi orice diversiune mă face circumspect." Îşi aprinde o ţigară cu o brichetă argintie, puţin uzată, şi mimica mea stupefiată îl ajută să-mi anticipeze întrebarea. "De ce e diversiune? Coperta îţi spune că revista e cu mine şi despre mine. Pe când, înăuntru ai să găseşti Rolex, ai să găseşti Ferrari, ai să-l găseşti pe Iliescu, te miri pe cine ai să găseşti acolo. Tipul ăsta de diversiune nu mă interesează."
 
Simt că sunt pus la colţ. Calculez rapid ce şanse mai am să scriu despre Marcel Iureş. Doresc să o fac. Pe lângă faptul că e unul dintre puţinii actori români care a jucat alături de Tom Cruise, Antonio Banderas sau Nicole Kidman, Iureş e un personaj interesant care, la aproape 60 de ani, are în spate două premii UNITER pentru cel mai bun actor şi mai mult de zece filme jucate la Hollywood. În ciuda succesului său, Iureş e un anti-star şi nu prea avem aşa ceva în România. A fost întrebat de zeci de ori de ce nu a rămas să facă o carieră la Hollywood (putea oricând s-o facă) şi tot de atâtea ori a răspuns motivând că nu poate pleca de tot din ţară. Dar, oricât de bun actor ar fi Iureş, se simţea că răspunsul lui nu e complet. Ceva mai era acolo, ascuns în spate, ceva a cărui existenţă doream s-o verific. Dar ce poţi face atunci când omul pe care încerci să-l deschizi se strânge ca o scoică?
 
Iureş mă priveşte dintre rotocoalele de fum. Ştie că sunt în încurcătură şi e curios să vadă cum voi ieşi din ea. Îmi amintesc toate vorbele pe care colegii de breaslă mi le-au spus despre el: că e arogant, că cere bani să apară în reviste, că e dificil. Oare încearcă să mă intimideze? Decid să-mi joc ultima şansă şi îl întreb de ce, în cazul ăsta, a acceptat să se întâlnească cu mine. Apăs puternic pe ultimul cuvânt. "Întâlnirea cu tine a fost mediată de un lucru care pe mine nu mă interesează. Să apar pe coperta unei reviste pe mine nu mă interesează. Contractul meu de parteneriat cu HBO-ul s-a încheiat de mult [n.r. Marcel Iureş a interpretat rolul psihoterapeutului Andrei Poenaru, protagonistul serialului În derivă, difuzat de HBO]. Singurul lucru valabil care a rămas a fost numele tău. În rest, nu e niciun mister la mijloc decât premisa şi experienţa noastră anterioară, în care eu m-am simţit foarte bine. Şi atât."

E rândul meu să mă bucur de confortul scaunului de răchită crem.
 
***
 
Relaţia dintre staruri şi jurnaliştii care scriu despre ele a fost întotdeauna complicată. Pentru că e vorba de o industrie care urmăreşte să facă profit de pe urma faptului că toţi ne dăm în vânt după o poveste bună. Iar cele mai bune poveşti sunt, fir-ar să fie, cele adevărate. Pentru că arată şi lumina şi întunericul din viaţa cuiva. Atunci când e vorba de un necunoscut, proporţia contează mai puţin. Dar când personajul e o vedetă, brusc cantitatea de întuneric începe să conteze. E cinic, ştiu, dar nu uitaţi că e vorba de o industrie în care şi-a băgat coada profitul. Un interviu sau o poveste despre o vedetă ajută ziarul sau revista să-şi crească vânzările. Cu toţii, manageri, vedete, oameni de PR şi jurnalişti, cunosc compromisul. Dar cel mai prost poziţionat în toată afacerea e jurnalistul. Pentru că rostul meseriei lui e să scrie poveşti adevărate. Dar în viaţa reală, dacă adevărul nu convine vedetei, s-ar putea ca jurnalistul să aibă de suferit. Să i se ducă vestea ca fiind unul care scrie lucruri rele despre alţii. Şi atunci fie se transformă într-un paparazzo, care aduce la suprafaţă doar partea urâtă a poveştii, fie devine un PR deghizat în jurnalist, care scrie doar povestiri pufoase. Sau încearcă să supravieţuiască, amintindu-şi că, întotdeauna, cele mai bune poveşti sunt cele adevărate.
 
***
 
Se întâmpla în urmă cu 8 ani. Eram student şi îmi petreceam vacanţa acasă la părinţi, la Craiova. Era o perioadă în care încercam să învăţ să cânt la chitară şi împrumutasem câteva partituri de la un vecin, un chirurg cu nume comun, Popescu, dar cu personalitate de artist. În liceu cântase într-o trupă rock şi, probabil pentru că îi aminteam de propria-i tinereţe, mă îndrăgise. Într-o seară, am strâns partiturile şi i-am bătut la uşă, dornic să văd ce mai are de zis. Popescu m-a invitat să rămân, cum şi bănuiam că va face. "Hai, hai, descalţă-te că vreau să-ţi prezint pe cineva."

În balconul închis şi asaltat de zgomotul străzii, cu o pizza şi un pahar de zaibăr în faţă, fuma făcând rotocoale Marcel Iureş. Întâmplător, cu doar câteva săptămâni în urmă îl văzusem jucând alături de George Clooney în Peacemaker. Dacă am fost surprins? Am rămas cu gura căscată. Omul era unul dintre cei care-i atinseseră pe zeii epocii noastre şi fuma acum în balconul vecinului meu.

Ghiduşia asta îşi avea originea în trupa de rock din care amândoi, chirurgul şi actorul, făcuseră parte. Ulterior, actorul fusese naşul de cununie al chirurgului. Şi, cum în Oltenia naşii îşi iau în serios datoria, Iureş, proaspăt întors din State unde jucase într-un film cu Bruce Willis, îi făcea o vizită vechiului său prieten. M-au invitat să stau cu ei. Popescu aproape că îmi dădea ghionturi: "Hai, mă, întreabă-l ceva", şi râdea. Mi se uscase gura de emoţie şi nu eram deloc amuzant. L-am întrebat cum e Bruce Willis în realitate. Cu un plictis absolut, izvorât din povestea pe care o repetase deja de sute de ori, Iureş mi-a povestit câte ceva despre "Bruce". Apoi, la un semn, Popescu mi-a făcut vânt. Nu mă ridicasem la înălţimea întâlnirii.

Mulţi ani după, jurnalist fiind, am hotărât să fac un interviu cu Marcel Iureş. Primul telefon l-am dat chirurgului. L-am tot sunat până ce, într-o zi, mi-a spus: "Da mă, am vorbit cu Marcel pentru tine, aşteaptă să-l suni." Şi, cu o gură la fel de uscată ca prima dată, l-am sunat. Nu a fost arogant, veneam doar din partea prietenului şi finului său. Într-o cabină a teatrului ACT, fondat de Iureş într-un subsol pe Calea Victoriei, am stat de vorbă aproape 3 ore.

Se întâmpla în vara lui 2008, dar îmi amintesc şi astăzi cum era îmbrăcat: într-un tricou lălâi şi decolorat, neglijent băgat în nişte blugi gri. Am filozofat mult (Iureş e un maratonist al filozofelii), dar am reuşit să şi comunicăm. La sfârşit mi-a spus că nu ştie ce va ieşi din toată pălăvrăgeala noastră, dar că s-a simţit bine. Interviul, publicat pe HotNews.ro, a avut succes, ba chiar a luat şi un premiu. Printre zecile de cititori care au comentat, unul scria: "Înainte de '89 îl vedeam şi nu prea prin filme. Nu puteam să-l disting din mulţime. Dar în Peacemaker sau Gool l-am privit cu o plăcere deosebită. Mi se părea, de-a lungul fiecărui film, că nu e altul ca el de talentat, de profund, de... Să fiu orbită oare de aureola Hollywood care-l înconjoară?"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer