Amăgirea

Trecuse o oră, dar Isidor nu se îndura să plece. Trebuie să vină, trebuie să vină şi simpla repetare dădea sens aşteptării. Nici nu ar fi ştiut ce să facă dacă ar fi plecat. Să se întoarcă acasă? Dar e singura zi din săptămînă în care pe ai lui nu-i interesa unde se duce şi, mai ales, de ce, singura zi în care nu-i puneau nici o întrebare la întoarcere şi de ce se întîmpla aşa ori cînd începuse Isidor nu ştia s-o spună. Se întîmpla şi ei păreau mulţumiţi.
 
Măcar de-ar veni, să nu trebuiască să mă întorc... Măsura cu paşi mici aleea îngustă, mărginită de castani ale căror crengi plini de flori pluteau deasupra unor garduri atît de joase, scufundate, puse parcă spre a fi hotar adîncurilor şi morţilor. Casele nu-s vechi, n-au apucat războiul, prea sînt netezi pereţii şi prea albi, ţigla-i nespartă, nici o crăpătură-n ziduri, or fi de la începuturi, cu ele au lăsat lumea la poartă, cum să le dărîmi? Se oprea din cînd în cînd căutînd să zărească dincolo de ferestrele mari, dar cum totul încremenise în după-amiaza tîrzie de iunie, îşi plecă privirea, vîrfurile pantofilor părură uriaşe pentru o clipă, apoi se întoarse să măsoare aleea.
 
Într-un tîrziu va veni, mă voi preface că nici n-am băgat de seamă, că oricum şi eu am venit tîrziu, că mi-era teamă să nu fi plecat deja, îi voi povesti despre case, îi voi arăta castanele şi ţiglele, gardurile scufundate şi lipsa crăpăturilor. Va rîde şi mă va lua de mînă, dar la capătul aleii se opri speriat. Mirosea a putred, a moarte şi o spaimă fără rost i se cuibări la piept, vru să-l cuprindă după gît cu braţe albe şi reci, dar el se retrase doi paşi în spate şi, închizînd ochii, începu să se roage. Nu acum, nu încă, măcar s-o vadă.
 
Se însera cînd ea apăru. Mergea încet călcînd cu grijă deasupra pietrelor ascuţite. Nu păru uimită că el încă aşteaptă, nu se scuză, nu întrebă nimic, se ridică pe vîrfuri să-l prindă cu braţele după gît şi să-l sărute, dar amintirea jivinei de mai devreme îl făcu pe Isidor să tremure:
- Aşa tîrziu? De ce-ai venit..., dar buzele ei îi înghiţiră vorbele.
 
Cînd termină, ea răsuflă adînc, îşi pipăi buzele cu arătătorul, îl luă de mînă şi-l trase ca pe-un copil la capătul aleii unde cineva lăsase o bancă. Aşteptă să se aşeze, i se încolăci în poală, îşi sprijini capul pe umărul lui drept şi îi şopti că îi e atît de greu, că..., dar el n-o lăsă să termine:
- Ţie? Ţie ţi-e greu? Şi totuşi eu sînt cel care trebuie să mă prefac că nu te cunosc, cel care trebuie să-şi plece capul, să nu-ţi zic bună dimineaţa pentru ca tu să ai linişte, ca nimeni să nu bănuiască nimic niciodată. Şi ţie ţi-e greu...
 
Ea îl privi uimită şi vru să-l sărute iar, dar el se întoarce şi privi peste umărul stîng.
- Da, aşa e. Întotdeauna tu eşti martirul, doar tu te sacrifici, şi îi atinse bărbia, dar el nu vru să se întoarcă. De ce nu înţelegi că e singura cale? Crezi că eu nu vreau? Doar că nu pot. Am tot încercat şi ai ştiut-o de fiecare dacă, dar mi-a fost frică tocmai atunci cînd ar fi trebuit să fiu puternică. Şi nici tu n-ai ajutat... Mereu, dar... Şi peste toate acestea acum m-am obişnuit şi e bine aşa.
 
Se aşezase lîngă el şi se juca cu eşarfa de mătase ce strălucea albastră peste pielea gîtului atît de albă că părea bolnavă.
- Aşa e mereu. Îmi spui că ai încercat, cît ai încercat, întotdeauna însă după, ori că vei încerca, doar că nu acum, că e prea devreme. Şi niciodată nu se întîmplă nimic. Vii spăşită, uneori mă rogi să te iert, alteori, alteori rîzi ori plîngi, după cum îţi pică bine, dar de cele mai multe ori nu spui nimic. Iar eu, eu... Vrei să mă săruţi şi crezi că e de ajuns, că...
- Şi nu e?... lăsă pentru o clipă eşarfa să-i alunece printre degete şi se întoarse să-l privească.
- Nu. Nu e. Nu pentru mine, dar n-ai cum să înţelegi şi mă întreb de ce continui să vii, de ce nu rămîi acolo, de ce nu încetezi în a mă cunoaşte şi totul ar fi atît de simplu.
- Nu fi copil. Ştii cît de complicat e. Pînă şi asta am încercat, dar mi-e atît de bine lîngă tine, atît de altfel, se opri să-şi umezească buzele şi lăsă vîrfurile eşarfei să i se ascundă între sîni. E mult prea devreme şi mult prea fără motiv. Cum ştiu de mi-e bine cu tine? Şi ştii, e ceva ce nu ţi-am spus. Cred că încep să mă îndrăgostesc, doar că am nevoie să fiu sigură. Te-am rugat de prea multe ori. E un hotel la marginea oraşului. Nu-ţi cer decît două zile. Mi-ar fi de ajuns.
- La marginea oraşului, lîngă groapa de gunoi, în blocul fără ferestre. Asta numeşti tu hotel?
- Groapă pe dracu'! Şi ferestre nu sînt la ultimul etaj. N-au terminat încă. Şi ce-ţi pasă? Nu să ai ferestre mergi. Oricum a venit vara. Cunosc pe cineva. Mi-a promis cea mai bună cameră. Noi doi, două zile. Atît, ea tăcu pentru cîteva clipe şi eşarfa îşi potoli zbuciumul. Ori poate vrei să mergem la tine. Iar alor tăi ce le spui? De nu m-ar fi cunoscut, deşi nici aşa n-aş fi venit.
- De ce? se căutase de ţigări şi, prin fumul, albăstriu, ochii ei clipeau nedumeriţi.
- Că n-aş fi venit. De ce trebuie să pui o mie de întrebări şi să aştepţi răspuns. Privirile lor ar trece prin pereţi şi..., el zîmbi, dar ea nu băgă de seamă. Tu nu poţi veni la mine, eu nu vreau la tine, atît e de simplu.
 
El tăcu şi ea îşi desfăcu eşarfa. O răsuci în jurul încheieturii stîngi şi privi lumina puţină dintre cute.
- Ai ştiut de la început. De ce te-ai răzgîndit? De ce nu vrei să vii? rupse ea tăcerea.
- Nu. N-am ştiut ori am ştiut prea tîrziu cînd deja mă îndrăgostisem de tine şi nu era cale de întoarcere.
- Nu mă vrei?
- Nu.
 
Pentru o clipă trupul ei îngheţă, apoi se întoarse plină de furie.
- Nu mă vrei? Tu nu mă vrei pe mine, şi tot dispreţul ei se prăbuşi asupra lui ca ţipătul bufniţei. Tu, tu nu mă vrei? Ar fi trebuit să te las cum erai acum un an, în genunchi sărutîndu-mi urma paşilor, dar nu, eu m-am aplecat şi te-am ridicat, ba ţi-am lăsat mîinile să mă ţină între ele, buzele să mă atingă, să-mi miroşi părul şi să-mi spui că sînt frumoasă, se smulse de lîngă el şi vru să plece.
 
Eşarfa se ascunsese sub bancă, iar el se aplecase s-o caute.
- Nu-i drept. Te vreau cum nu-mi amintesc să fi vrut pe cineva, m-aş da ţie dacă ai vrea şi pe banca asta, sub gardurile lor şi poate, în goana trenului, pentru o clipă ţipătul meu de fericire s-ar strecura în vagonul unde el încearcă să doarmă. Şi tu?
 
Isidor găsise eşarfa şi i-o întindea. În cealaltă mînă ţigara aproape arsese, dar cum ea nu se întorcea, băgă eşarfa în buzunar şi aprinse o altă ţigară.
- Eu? Vrei să vin, vrei aici? Nu pot şi nu pentru că nu vreau. Fiecare fărîmă din mine e sfîşiată cînd te priveşte, fiecare miros de-al tău îmi spintecă trupul, fiecare surîs de-al tău îmi chinuie mintea şi cînd rîzi şi părul îţi tresare pe frunte cioburi îmi împrăştie ochii în mii de fărîme. Vorbeşti de iubire şi crezi că te-am amăgit, dar eu sînt cel înşelat. Nu te vreau? Ba te vreau. Ţi-aş rupe hainele şi nu te-aş mai lăsa să îmbraci altele. Dimineaţa, cînd treci pe lîngă mine şi zîmbeşti altuia, cînd parfumul tău mi se încolăceşte ca un şarpe în jurul palmelor, tremur şi mă opresc pentru o clipă. Închid ochii şi goliciunea ta mă sperie. Ceilalţi mă lovesc şi plaja pe care te sărut dispare. Am vrut să te fur, am visat că te duc la capătul lumii şi te ascund în nopţi fără lună, că te tăinuiesc departe unde liniştea cuvintelor n-a ajuns încă.
- Şi atunci? se întoarse furioasă, dar zîmbetul lui stingher o făcu să se aşeze moale lîngă el şi să-şi plece iar capul pe umărul lui. De ce?
- De ce? Pentru că vei pleca. Pentru că ştii că nu-l vei părăsi niciodată, iar de totuşi o vei face nu voi fi eu cel pentru care vei pleca, căci ai fi făcut-o deja. Va fi un altul. Mă vrei? O simt şi uneori zbuciumul tău mă umple de fericire. Sînt puţinele clipe în care nu mă urăsc, în care nu mă simt neînsemnat, neputincios în faţa ta. Şi dacă aş zice da? Dacă am merge în hotelul fără ferestre? Dacă te-ai arăta frumoasă cum nici nu ştiu că eşti înaintea mea? Dacă te-ai încolăci în jurul meu, dacă m-ai strînge şi ai încerca să mă ascunzi înlăuntru şi dacă toate astea ar fi bine, dacă ar veni dimineaţa şi părul tău în răsărit ar fi singurul miracol al lumii? Dacă te-ai trezi somnoroasă, m-ai săruta şi m-ai ruga să te ţin în braţe, dacă ai face duş şi m-ai lua cu tine, dacă te-ai îmbrăca şi, rîzînd, ţi-ai trece o mînă prin păr, dacă toate astea ar fi adevărate şi tot n-ar însemna nimic.
- Nimic? Cum nimic? întrebă nedumerită de pe umăr.
 
Isidor tăcu să-şi aprindă ţigară. Îi mirosi părul şi îl sărută prelung, apoi trase adînc din ţigară:
- Ce-ar însemna? Ai merge lîngă el şi cîteva zile amintirea mea, a miasmelor trupurilor noastre te va face să zîmbeşti şi să cazi pe gînduri. Cînd nu vei rezista, mă vei căuta şi cîteva ore îţi vei ostoi setea, apoi zilele vor fi tot mai multe şi căutarea mai rară, pînă într-o zi cînd zîmbetul îţi va fi smuls de miasma altui trup. Şi eu? Eu nu o să am niciodată altceva. Nu am avut şi ştiu că nu voi avea. În ziua în care te-am zărit am ştiut că tu eşti ieşirea mea din timp, că nu am decît o şansă. Doi ani ţi-am suportat depărtarea şi-n cel de-al treilea te-am lăsat să mă chinui. M-am înduplecat să te sărut şi... Cu o oră înainte de a veni mă hotărîsem să accept, dar a fost prea mult şi mi s-a făcut frică. Pentru prima dată m-am întrebat cum ar fi dacă ai dispărea pentru totdeauna şi ce-ar fi de nu te-aş mai vedea vreodată. Atunci aş fi acceptat, dar ai venit frumoasă, ţi-ai unit braţele în jurul meu şi sărutarea ta m-a trezit. Nu pot, pur şi simplu nu pot. Sau aş putea doar dacă, a doua zi, departe de tine, m-aş omorî, dar nici aşa nu pot. Nu că mi-ar fi frică, dar chinul de-aici e atît de absurd încît vreau să-i simt fiecare răsuflare. În eternitate nu ai fost niciodată a mea, iar pentru o clipă nu îmi ajungi. E atît de tîrziu...
 
Ea se ridică, păru că ascunde o lacrimă şi lăsă întunericul să o înghită. În urma ei tăcerea acoperi castanii. Departe, în noapte, Isidor mergea pe cîmpia de la marginea oraşului şi fuma. Un tren alerga lîngă el şi numărul vagoanelor părea infinit.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.