Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Darul psihoterapiei


Irvin D. Yalom, traducere de Aurora Gal Marcu

01.02.2012
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Irvin D. Yalom, M.D.
Darul psihoterapiei.
Scrisoare deschisă către noua generaţie de psihoterapeuţi şi pacienţii lor
Editura Vellant, 2012

Traducere din limba engleză Aurora Gal Marcu


***
Fragment

CAPITOLUL 3
Psihoterapeutul şi pacientul ca "tovarăşi de drum"

Scriitorul francez André Malraux descrie un preot de ţară care, după ce a ascultat confesiuni timp de multe decenii, rezumă ceea ce a învăţat despre natura umană cu aceste cuvinte: "În primul rând, oamenii sunt mult mai nefericiţi decât s-ar crede... şi nu există persoane cu adevărat mature." Toată lumea - şi asta îi include pe terapeuţi şi pe pacienţi deopotrivă - este predestinată să cunoască nu doar partea frumoasă a vieţii, ci, inevitabil, şi partea ei întunecată: deziluzii, bătrâneţe, boală, singurătate, pierderea celor dragi, sentimentul că viaţa nu are sens, alegeri dureroase şi moarte.

Nimeni nu a descris aceste aspecte mai pregnant, dar şi mai sumbru decât filosoful german Arthur Schopenhauer:
  • La tinereţe, când contemplăm viaţa ce va să vină, suntem asemeni unor copii la teatru înainte de a se ridica cortina, stând acolo veseli şi aşteptând cu nerăbdare să înceapă spectacolul. Este o binecuvântare faptul că nu ştim ce se va întâmpla cu exactitate. Dacă am putea prevedea asta, sunt momente când copiii ar putea părea nişte condamnaţi, nu la moarte, ci la viaţă, încă ignorând semnificaţia sentinţei care le-a fost dată.
În altă parte spune:
Suntem ca mieii pe un câmp, zburdând sub ochii măcelarului, care îi ia unul câte unul, prada lui. La fel se întâmplă şi cu noi, în zilele bune nu suntem conştienţi de răul pe care Soarta s-ar putea să ni-l rezerve - boală, sărăcie, mutilare, pierderea vederii sau a raţiunii.

Chiar dacă viziunea lui Schopenhauer este influenţată puternic de propria sa nefericire, este dificil de negat disperarea înnăscută din viaţa fiecărui individ cu conştiinţă de sine. Eu şi soţia mea ne amuzăm uneori planificând petreceri imaginare pentru grupuri de oameni cu înclinaţii similare - de exemplu o petrecere pentru persoanele care au tendinţa de a monopoliza, alta pentru înflăcăraţii narcisişti, alta pentru şireţii pasiv-agresivi pe care îi cunoaştem sau, dimpotrivă, o petrecere "fericită", la care invităm doar oamenii cu adevărat fericiţi pe care i-am întâlnit. Deşi nu am avut nicio dificultate în a aduna lume pentru tot felul de mese ciudate, nu am reuşit niciodată să umplem locurile din jurul mesei pentru petrecerea cu "oameni fericiţi". De fiecare dată când identificăm câţiva oameni cu un caracter vesel şi îi punem pe o listă de aşteptare până reuşim să completăm masa, aflăm că unul sau altul din oaspeţii noştri fericiţi este lovit de vreo nenorocire majoră, adesea o boală gravă a sa, a unui copil sau a soţului/ soţiei.

Această viziune tragică dar realistă asupra vieţii îmi influenţează de mult timp relaţia cu cei care îmi cer ajutorul. Deşi există multe expresii pentru relaţia terapeutică (pacient/ terapeut, client/ consilier, analizat/ analist, client/ facilitator şi cea, mai recentă - şi de departe cea mai repulsivă, - beneficiar/ furnizor, niciuna nu redă cu exactitate sensul meu de relaţie terapeutică. Prefer să mă gândesc la pacienţii mei şi la mine ca la nişte tovarăşi de drum, expresie care elimină diferenţele dintre "ei" (cei suferinzi) şi "noi" (vindecătorii). În perioada de studii am auzit deseori ideea de terapeut complet psihanalizat, dar pe măsură ce am înaintat în vârstă, am început să am relaţii apropiate cu mulţi dintre colegii mei, am cunoscut personalităţile din domeniu, am fost solicitat de foştii mei terapeuţi şi profesori să îi ajut, am devenit şi eu profesor şi coleg mai mare, am început să înţeleg natura mitică a acestei idei. Suntem tovarăşi în călătoria vieţii împreună şi nu există terapeut şi nicio persoană imună la tragediile inerente ale existenţei.

Una dintre poveştile mele preferate despre vindecare, pe care am găsit-o în cartea Magister Ludi a lui Hermann Hesse, este despre Joseph şi Dion, doi vindecători vestiţi care au trăit în vremurile biblice. Amândoi erau foarte eficienţi, dar modul lor de lucru era diferit. Vindecătorul mai tânăr, Joseph, vindeca prin ascultare tăcută, inspirată. Pelerinii aveau încredere în Joseph. Suferinţele şi neliniştile penitenţilor dispăreau ca apa în deşert şi plecau de la el descărcaţi şi liniştiţi. Dion, vindecătorul mai bătrân îi înfrunta activ pe cei care îi cereau ajutorul. Le ghicea păcatele nemărturisite. Vindeca prin intervenţie activă: îi judeca, îi dojenea, îi pedepsea, îi însănătoşea. Îi trata ca pe nişte copii, le dădea sfaturi, îi pedepsea dându-le penitenţe, ordona pelerinaje şi căsătorii şi îi silea pe duşmani să se împace.

Cei doi vindecători nu se cunoşteau, au lucrat mulţi ani ca rivali, până când Joseph s-a îmbolnăvit sufleteşte, a ajuns la o disperare cumplită şi a fost copleşit de gânduri de autodistrugere. Neputând să se vindece singur, a pornit în pelerinaj spre sud, pentru a căuta ajutor la Dion. Într-o noapte Joseph s-a odihnit într-o oază, unde a intrat în vorbă cu un călător mai bătrân. Când Joseph i-a spus despre destinaţia şi scopul pelerinajului său, călătorul s-a oferit să-l ajute să-l caute pe Dion. Mai târziu, în toiul lungii lor călătorii, călătorul bătrân şi-a dezvăluit identitatea. Mirabile dictu: era Dion, chiar omul pe care îl căuta Joseph.

Fără să ezite, Dion l-a invitat pe tânărul său rival disperat în casa sa, unde au trăit şi au muncit împreună mulţi ani. La început Dion i-a cerut lui Joseph să-i fie servitor, apoi l-a ridicat la statutul de elev, iar în final la cel de coleg. Mulţi ani mai târziu, Dion s-a îmbolnăvit şi, pe patul de moarte, l-a chemat pe tânărul său coleg pentru a i se spovedi. I-a vorbit despre cumplita boală pe care o avusese Joseph şi despre călătoria lui la bătrânul Dion ca să ceară ajutor. I-a vorbit despre miracolul pe care l-a simţit Joseph când tovarăşul lui de drum s-a dovedit a fi chiar Dion.

Acum, când era pe moarte, i-a spus Dion lui Joseph, a sosit timpul să rupă tăcerea despre acel miracol. Dion a mărturisit că atunci şi lui i se păruse un miracol pentru că şi el ajunsese la disperare. Şi el se simţea gol şi mort spiritual şi neputând să se ajute singur, pornise într-o călătorie ca să caute ajutor. În noaptea când se întâlniseră în oază era în pelerinaj spre un vindecător vestit numit Joseph.

Povestea lui Hesse m-a mişcat întotdeauna într-un mod neobişnuit. Mă uimeşte ca relatare profund iluminatoare despre a da şi a primi ajutor, despre onestitate şi duplicitate şi despre relaţia dintre vindecător şi pacient. Cei doi au primit un ajutor imens, dar într-un mod foarte diferit. Vindecătorul mai tânăr a primit încurajare, îngrijire, învăţătură, un mentor şi un părinte. Vindecătorul mai bătrân a fost ajutat servind pe altul, obţinând un discipol de la care a primit iubire filială, respect şi alinarea singurătăţii.

Dar gândindu-mă din nou la poveste mă întreb dacă aceşti doi vindecători îndureraţi sufleteşte nu şi-ar fi putut fi de şi mai mare folos unul altuia. Poate că au scăpat ocazia pentru ceva mai profund, mai autentic, care ar fi putut produce o şi mai mare schimbare. Probabil că adevăratul act terapeutic are loc în scena cu patul de moarte, când ajung la onestitate, având revelaţia că au fost tovarăşi de drum, simple fiinţe umane, prea umane. Cei douăzeci de ani de tăinuire, chiar dacă au fost de folos, au împiedicat probabil un ajutor mai profund. Ce s-ar fi întâmplat dacă mărturisirea făcută de Dion pe patul de moarte ar fi avut loc cu douăzeci de ani înainte, dacă vindecătorul şi căutătorul s-ar fi unit pentru a înfrunta întrebările fără răspuns?

Toate acestea îmi amintesc de scrisorile lui Rilke către un tânăr poet, pe care îl sfătuieşte: "Ai răbdare cu tot ce nu este rezolvat şi încearcă să iubeşti chiar întrebările." Eu aş adăuga: "Încearcă să îi iubeşti şi pe cei care întreabă."

CAPITOLUL 4
Implică pacientul

O mare sursă de conflict o reprezintă, pentru mulţi pacienţi, intimitatea, şi ajutorul le vine prin experimentarea relaţiei intime cu psihoterapeutul în timpul şedinţelor. Unora le este teamă de intimitate deoarece cred că au ceva inacceptabil, ceva respingător şi de neiertat. Dat fiind acest lucru, mijlocul terapeutic major poate fi actul de a se dezvălui altei persoane, iar apoi să fie totuşi acceptaţi. Alţii pot evita intimitatea pentru că le este teamă să convieţuiască cu cineva, le este teamă că ar putea fi amăgiţi sau părăsiţi; şi pentru aceştia relaţia terapeutică intimă, plină de grijă, care nu are ca rezultat catastrofa anticipată, devine o experienţă emoţională corectivă.

De aceea, nimic nu este mai important decât grija şi păstrarea relaţiei cu pacientul, iar eu mă ocup cu mare atenţie de fiecare nuanţă a modului în care ne vedem unul pe celălalt. Astăzi pacientul pare distant? Competitiv? Este neatent la comentariile mele?

Foloseşte ce îi spun, dar refuză să recunoască deschis ajutorul pe care i-l dau? Este exagerat de respectuos? Docil? Se întâmplă prea rar să facă obiecţii sau să nu fie de acord cu mine? Este detaşat sau suspicios? Fac parte din visele sau reveriile lui? Ce cuvinte foloseşte în conversaţiile imaginare cu mine? Vreau să ştiu toate aceste lucruri, şi chiar mai multe. Niciodată nu las să treacă o oră fără să verific stadiul relaţiei noastre, uneori cu o simplă întrebare de genul: "Cum ne simţim noi doi astăzi?" sau "Cum ţi se pare astăzi spaţiul dintre noi?" Uneori rog pacientul să se transpună în viitor: "Imaginează-ţi că eşti peste o jumătate de oră - conduci spre casă, gândindu-te la şedinţa noastră. Ce crezi că o să simţi despre relaţia dintre noi? Care vor fi lucrurile nespuse sau întrebările nepuse despre relaţia noastră de astăzi?"

CAPITOLUL 5
Fii încurajator

Unul dintre cele mai mari merite ale terapiei personale intensive constă în faptul că simţi singur importanţa pe care o are sprijinul pozitiv. Întrebare: Când privesc înapoi, după mulţi ani, ce îşi amintesc pacienţii despre experienţa terapeutică? Răspuns: Nu puterea de pătrundere, nu interpretările terapeutului. Cel mai adesea îşi amintesc cuvintele de încurajare ale terapeutului.

Am grijă ca în mod regulat să îmi exprim gândurile şi sentimentele pozitive despre pacienţi, amintind o varietate de calităţi: de exemplu, abilităţile sociale, curiozitatea intelectuală, căldura, loialitatea faţă de prieteni, claritatea în exprimare, curajul de a-şi înfrunta demonii interiori, disponibilitatea de schimbare, dorinţa de autodezvăluire, tandreţea faţă de copii, angajamentul de a opri abuzul asupra lor şi hotărârea de a nu transmite "punctele nevralgice" generaţiei următoare. Nu fi zgârcit, nu are sens; ai toate motivele să îţi exprimi observaţiile şi sentimentele pozitive. Şi atenţie la complimentele goale: încurajarea să fie la fel de incisivă ca feedback-ul pe care îl dai sau interpretările pe care le faci. "Tine cont de marea putere pe care o are terapeutul, putere care rezultă parţial din faptul că suntem martori la cele mai intime evenimente, gânduri şi fantezii din viaţa pacienţilor. Acceptarea şi încurajarea din partea unei persoane care te cunoaşte atât de profund constituie un ajutor enorm.

Dacă pacienţii fac un pas terapeutic important şi curajos, fă-le un compliment. Dacă am fost captivat de şedinţă şi regret că s-a terminat, spun că îmi pare foarte rău că trebuie s-o încheiem. Şi vă fac o confesiune: orice terapeut are o rezervă secretă de timp! Nu ezit să exprim acest lucru nonverbal, depăşind ora cu câteva minute.

Terapeutul este adeseori singurul auditoriu care vede marile drame şi acte de curaj. Un asemenea privilegiu cere să dăm un răspuns pe măsură actorului. Chiar dacă pacienţii au şi alţi confidenţi, niciunul nu posedă capacitatea terapeutului de a aprecia anumite acte importante. De exemplu, cu ani în urmă un pacient, Michael, romancier, m-a anunţat într-o zi că tocmai şi-a închis cutia poştală secretă. Timp de mulţi ani cutia poştală fusese metoda prin care menţinuse legătura de-a lungul unui şir de legături extraconjugale secrete. Prin urmare, închiderea cutiei poştale reprezenta un fapt de o importanţă deosebită şi m-am considerat dator să apreciez actul lui de mare curaj exprimându-mi admiraţia faţă de fapta lui.

După câteva luni încă era chinuit de imagini recurente şi de dorul de ultima lui iubită. L-am încurajat.
"Ştii, Michael, tipul de pasiune pe care ai trăit-o nu dispare repede. Cu siguranţă vei mai avea dorinţe. Este inevitabil, ţine de firea umană."
"De slăbiciunea mea, vrei să spui. Mi-aş dori să fiu un om de fier şi s-o pot uita pentru totdeauna."
"Pentru oameni de fier avem un nume: roboţi. Iar tu, din fericire, numai robot nu eşti. Am vorbit de multe ori despre sensibilitatea şi puterea ta creatoare - astea sunt adevăratele tale bogăţii - de aceea este atât de puternic ceea ce scrii şi de aceea oamenii sunt atraşi de tine. Dar există şi o parte întunecată a acestor însuşiri: anxietatea, şi din cauza asta îţi este imposibil să treci prin asemenea situaţii cu calm."

Un exemplu superb de comentariu reformulat care m-a liniştit mult s-a petrecut cu ceva timp în urmă, când mi-am exprimat dezamăgirea faţă de o recenzie proastă la una din cărţile mele în faţa unui prieten, William Blatty, autorul romanului Exorcistul. Mi-a răspuns într-un mod deosebit de încurajator, care mi-a vindecat imediat suferinţa. "Irv, normal că eşti supărat din cauza recenziei. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta! Dacă nu ai fi aşa de sensibil, nu ai fi un scriitor atât de bun."

Toţi terapeuţii vor găsi propria modalitate de a-i încuraja pe pacienţi. Nu pot să-mi şterg din minte imaginea lui Ram Dass descriind momentul când a plecat de la un guru cu care a studiat mulţi ani la un ashram din India. Când Ram Dass s-a plâns că nu este pregătit să plece pentru că are încă multe lacune şi imperfecţiuni, guru s-a ridicat şi, încet şi foarte solemn, a mers în jurul lui, inspectându-l îndeaproape, după care a conchis: "Nu văd nicio imperfecţiune." Nu m-am plimbat niciodată în jurul pacienţilor la propriu, inspectându-i, şi simt că procesul de dezvoltare personală nu se termină niciodată, dar cu toate acestea imaginea mi-a influenţat adesea comentariile.
Încurajarea poate include comentarii despre aspect: îmbrăcăminte, o faţă odihnită şi bronzată, o nouă frizură. Dacă pacienţii sunt obsedaţi că nu sunt atractivi din punct de vedere fizic, cred că lucrul omenesc care trebuie făcut este să le spui (dacă aşa simţi) că îi consideri atractivi şi să te miri de unde le vine ideea aceasta.

Într-o poveste despre psihoterapie din volumul Mama şi sensul vieţii personajul principal, Dr. Ernest Lash, este încolţit de o pacientă extraordinar de atrăgătoare, care îl presează cu întrebări explicite: "Oare le par atrăgătoare bărbaţilor? Ţie? Dacă nu ai fi terapeutul meu, mi-ai face avansuri sexuale?" Sunt cele mai coşmareşti întrebări, de care psihoterapeuţii se tem cel mai tare. Teama de acest gen de întrebări îi face pe mulţi psihoterapeuţi să se implice prea puţin. Dar cred că teama este nejustificată. Dacă consideri că este în interesul pacientului, de ce să nu răspunzi simplu, ca personajul meu: "Dacă totul ar fi diferit, dacă ne-am întâlni într-o altă lume, aş fi singur, nu aş fi terapeutul tău, atunci da, te-aş considera foarte atrăgătoare şi cu siguranţă aş face un efort să te cunosc mai bine." Ce rişti? Din punctul meu de vedere, sinceritatea sporeşte încrederea pacientului în tine şi în procesul de terapie. Desigur, asta nu exclude analizarea altor tipuri de întrebări, de exemplu cele care ţin de motivare sau tergiversare (întrebarea tipică "De ce acum?") sau preocuparea excesivă pentru aspectul fizic sau pentru seducţie, care pot ascunde întrebări chiar mai semnificative.

CAPITOLUL 6
Empatia: cum să priveşti pe aceeaşi fereastră ca pacientul

Este surprinzător cum unele cuvinte sau evenimente ţi se întipăresc în minte, călăuzindu-te sau însufleţindu-te continuu. Cu zeci de ani în urmă am avut o pacientă cu cancer la sân, care în adolescenţă avusese o perioadă de certuri dure cu tatăl ei negativist. Dorind foarte mult să se împace cu el, să reînceapă o relaţie armonioasă, a aşteptat până când tatăl a dus-o cu maşina la colegiu, când putea fi doar cu el câteva ore. Dar mult dorita călătorie s-a dovedit un dezastru: tatăl nu s-a dezminţit, a bombănit încontinuu despre râul urât, plin de gunoaie, de pe marginea şoselei. Ea nu vedea niciun fel de gunoi în râul rustic, neatins. Nu avea ce să-i răspundă, aşa că a tăcut şi nu s-au mai privit tot restul călătoriei.

Mai târziu, a făcut aceeaşi călătorie singură şi a rămas încremenită când şi-a dat seama că erau două cursuri de apă - pe ambele părţi ale şoselei. "De data asta conduceam eu, mi-a spus cu tristeţe, iar râul care se vedea pe partea şoferului era exact aşa de urât şi poluat cum îl descrisese tata." Dar când a învăţat să privească şi pe fereastra tatălui ei, era prea târziu - el nu mai era.

Povestea mi-a rămas în minte şi de multe ori mi-am spus şi mie şi studenţilor mei: "Priveşte pe fereastra celuilalt. Încearcă să vezi lumea aşa cum o vede pacientul tău." Femeia care mi-a spus această poveste a murit la scurt timp de cancer la sân şi regret că nu pot să-i spun cât de folositoare ne-a fost povestea ei de-a lungul anilor, mie, studenţilor mei şi multor pacienţi.

Acum cincizeci de ani, Carl Rogers identifica "empatia profundă" ca fiind una dintre cele trei caracteristici esenţiale ale psihoterapeutului eficient (alături de "respectul pozitiv necondiţionat" şi "autenticitate" şi a inaugurat domeniul cercetării psihoterapeutice, care în cele din urmă a adunat dovezi considerabile pentru a susţine eficienţa empatiei.

Rezultatele terapiei sunt mai bune dacă psihoterapeutul intră în lumea pacientului. Pacientul profită enorm din experienţa de a fi văzut şi înţeles aşa cum este. Prin urmare, este important să înţelegem cum simte pacientul trecutul, prezentul şi viitorul. De aceea încerc să verific în mod repetat presupunerile pe care le fac. De exemplu:

"Bob, iată ce înţeleg eu când mă gândesc la relaţia ta cu Mary. Spui că eşti convins că sunteţi incompatibili, că doreşti foarte mult să te desparţi de ea, că te plictiseşte şi eviţi să-ţi petreci serile cu ea. Dar acum, când a făcut ea pasul şi s-a separat de tine, îi duci dorul. Cred că te-am auzit spunând că nu vrei să fii cu ea, dar nu suporţi ideea că nu este la dispoziţia ta când vrei. Am dreptate până aici?"

Empatia profundă are cea mai mare importanţă în domeniul prezentului imediat, adică aici-şi-acum, în ora de psihoterapie. Amintiţi-vă că pacienţii văd orele de terapie foarte diferit de cum le văd terapeuţii. Aceştia sunt mereu surprinşi, chiar şi cei cu multă experienţă, să redescopere acest fenomen. Destul de des, unul dintre pacienţii mei descrie la începutul orei o reacţie emoţională intensă la ceva ce s-a întâmplat în ora anterioară; mă simt derutat şi nu-mi pot imagina în ruptul capului ce s-a întâmplat în acea oră ca să poată stârni un răspuns atât de puternic.

Am observat prima oară asemenea vederi divergente între pacient şi terapeut cu ani în urmă, când făceam cercetări despre experienţele membrilor grupurilor de terapie şi întâlnire.

I-am rugat pe mulţi să completeze un chestionar care le cerea să identifice incidentele critice de la fiecare întâlnire. Diversele incidente descrise erau foarte diferite de ceea ce apărea în evaluările făcute de conducătorii grupurilor; o diferenţă similară exista şi între selecţia celor mai critice incidente la nivelul grupului făcută de membri şi de conducători.

Următoarea întâlnire cu diferenţele dintre perspectiva pacientului şi cea a terapeutului a avut loc într-un experiment informal, în care şi pacientul şi eu am scris un rezumat al fiecărei ore de terapie. Experimentul acesta are o istorie ciudată. Pacienta, Ginny, era o scriitoare foarte talentată care suferise nu doar un blocaj sever în privinţa scrisului, ci un blocaj al tuturor formelor de exprimare. După un an de terapie de grup nu era nicio îmbunătăţire. Dezvăluia prea puţin despre sine celorlalţi, şi mă idealiza atât de tare încât nu era posibilă nicio întâlnire autentică. Când Ginny a trebuit să plece din grup din cauza problemelor financiare, i-am propus un experiment neobişnuit. M-am oferit să ţin cu ea şedinţe individuale de terapie cu condiţia ca, în loc să mi le plătească, să scrie un rezumat liber, nefinisat despre fiecare oră de terapie, în care să-şi exprime toate sentimentele şi gândurile pe care nu le-a verbalizat în timpul şedinţei. Eu aveam să fac acelaşi lucru şi am sugerat să sigilăm aceste rapoarte săptămânale şi să le lăsăm la secretara mea, iar o dată la câteva luni să citească fiecare însemnările celuilalt.

Propunerea mea era mai mult decât determinată. Speram că tema primită o va ajuta pe pacienta mea să scrie din nou, dar şi că o va încuraja să se exprime mai liber în timpul şedinţelor de terapie. Şi poate că citind notele mele se va îmbunătăţi şi relaţia dintre noi. Intenţionam să scriu lucruri necenzurate, care să dezvăluie propriile-mi experienţe avute în timpul orei: ce mi-a plăcut, frustrările avute, ce m-a amuzat. Mă gândeam că dacă Ginny mă vede într-un mod mai realist poate începe să mă "de-idealizeze" şi să se relaţioneze la mine pe o bază mai umană.

(Fără nicio legătură cu discuţia despre empatie, aş adăuga că am avut această experienţă într-un moment când încercam să-mi dezvolt abilităţile de scriitor, iar propunerea de a scrie în paralel cu pacienta avea şi un motiv egoist: Îmi oferea un exerciţiu de scriere şi ocazia de a distruge restricţiile profesionale, de a mă elibera prin scris de tot ce îmi trecea prin minte imediat după fiecare şedinţă.)

Schimbul de însemnări o dată la câteva luni a fost o experienţă de tip Rashomon: Deşi petreceam împreună ora, o simţeam şi ne-o aminteam în mod idiosincratic. În primul rând, fiecare aprecia părţi diferite ale şedinţei. Interpretările mele elegante şi inteligente? Nu le-a auzit niciodată. Aprecia în schimb micile acţiuni personale pe care eu abia le observam: complimentele despre îmbrăcămintea ei sau despre cum arată sau cum scrie, scuzele mele stângace când întârziam câteva minute, felul în care râdeam la satirele ei, modul în care o tachinam în timpul jocurilor de roluri. [*]

Toate aceste experienţe m-au învăţat să nu fac presupunerea că eu şi pacientul trăim aceeaşi experienţă în timpul orei. Când pacienţii discută despre ce au simţit în şedinţa anterioară, îi întreb despre experienţa avută şi aproape întotdeauna învăţ ceva nou şi neaşteptat. Empatia face atât de mult parte din vorbirea de fiecare zi - barzi la modă îndrugă tot felul de banalităţi despre a te pune în pielea altuia - încât tindem să uităm complexitatea procesului. Este extrem de dificil să ştii cu exactitate ce simte celălalt; mult prea des ne proiectăm propriile sentimente asupra celuilalt.

Când ne preda despre empatie, Erich Fromm cita adesea versul scris de Terenţiu acum 2000 de ani: "Sunt om, nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin" - şi ne îndemna să fim deschişi la acea parte din noi care corespunde oricăror fapte sau fantezii oferite de pacienţi, indiferent cât ar fi de monstruoase, violente, imorale, masochiste sau sadice. Ne sugera că dacă nu facem acest lucru trebuie să cercetăm de ce am ales să închidem acea parte din noi.

Cu siguranţă, cunoaşterea trecutului pacienţilor îţi îmbunătăţeşte substanţial capacitatea de a privi lucrurile prin ochii lor. De exemplu, dacă pacienţii au pierdut multe persoane iubite, vor privi lumea prin prisma pierderii. Pot să te respingă, să nu te lase să te apropii prea mult, de teamă că ar putea suferi încă o pierdere. Prin urmare, analiza trecutului poate fi importantă nu de dragul construirii unor lanţuri cauzale, ci pentru că ne permite să fim mai empatici.

[*] Mai târziu am folosit rezumatele şedinţelor în predarea cursurilor de psihoterapie şi am fost frapat de valoarea lor pedagogică. Studenţii mi-au spus că însemnările au căpătat forma unui roman epistolar; în 1974, împreună cu pacienta, Ginny Elkin (un pseudonim), le-am publicat sub titlul Cu fiecare zi mai aproape. Douăzeci de ani mai târziu, s-au tipărit în volum broşat şi au început o nouă viaţă. Privind retrospectiv, cred că subtitlul, O terapie povestită de două ori, ar fi fost mai potrivit ca titlu, dar Ginny era îndrăgostită de vechea melodie a lui Buddy Holly.

CAPITOLUL 16
Cum să te foloseşti de aici-şi-acum: ciuleşte urechile

Una dintre primele etape ale terapiei este identificarea echivalentelor de aici-şi-acum ale problemelor interpersonale ale pacientului. O parte esenţială a educaţiei tale este să înveţi să te concentrezi pe aici-şi-acum. Trebuie să ciuleşti urechile la aici-şi-acum. Întâmplările obişnuite din fiecare oră de terapie sunt pline de informaţii: Observă modul în care pacienţii te salută, se aşază, examinează sau nu lucrurile din jur, încep şi termină şedinţa, povestesc despre ei, se relaţionează cu tine.

Am cabinetul într-o căsuţă separată, aflată la vreo treizeci de metri de casă, la care se ajunge pe o cărare ce şerpuieşte prin grădină. Cum toţi pacienţii merg pe aceeaşi cărare, de-a lungul anilor am strâns multe date pe care le pot compara. Cei mai mulţi pacienţi fac comentarii despre grădină - covorul bogat de flori de lavandă, parfumul dulce, puternic al glicinei, bogăţia de mov, roz, corai şi roşu -, unii însă nu. Un pacient nu uita niciodată să facă remarci negative: despre noroiul de pe cărare, despre necesitatea de a pune parapete, despre zgomotul pe care îl făcea aspiratorul de frunze dintr-o grădină vecină. Când vin prima oară la cabinet, le dau tuturor pacienţilor aceleaşi indicaţii despre cum să ajungă la mine: conduci pe Strada X, după ce treci de Strada XX mai mergi cam un kilometru, o iei la dreapta pe Bulevardul XXX şi pe colţ o să vezi firma luminoasă de la Fresca (un restaurant atractiv din zonă). Unii pacienţi comentează, alţii nu. La una din primele şedinţe, un pacient (acelaşi care se plângea de cărarea plină de noroi) m-a provocat: "Cum se face că ai ales ca punct de reper Fresca şi nu Taco Tio?" (Taco Tio este o urâţenie de fast-food mexican aflat pe colţul opus).

Pentru a învăţa să "ciuleşti urechile", ţine minte următorul principiu: Un stimul, multe reacţii. Dacă indivizii sunt expuşi la acelaşi stimul complex, este foarte probabil ca ei să aibă reacţii foarte diferite. Acest fenomen este evident mai ales în terapia de grup, unde membrii grupului vin în contact simultan cu acelaşi stimul - de exemplu, unul plânge, altul întârzie, altul îl înfruntă pe terapeut - şi totuşi reacţia fiecăruia diferă foarte mult.

De ce se întâmplă acest lucru? Există o singură explicaţie: Fiecare individ are o lume interioară diferită, iar stimulul are o semnificaţie diferită pentru fiecare. În terapia individuală funcţionează acelaşi principiu, doar că evenimentele nu au loc simultan, ci succesiv (adică pacienţii care au acelaşi terapeut sunt expuşi în timp la acelaşi stimul. Psihoterapia este ca un test Rorschach viu: pacienţii proiectează în el percepţii, atitudini şi semnificaţii din propriul inconştient).

Am anumite aşteptări de bază deoarece toţi pacienţii mei se întâlnesc cu aceeaşi persoană (presupunând că sunt cât de cât stabil), primesc aceleaşi indicaţii despre cum să ajungă la cabinetul meu, merg pe aceeaşi cărare ca să ajungă acolo, intră în aceeaşi încăpere, în care se găsesc aceleaşi lucruri. De aceea, reacţia idiosincratică a pacientului este extrem de instructivă, o via regia ce-ţi permite să-i înţelegi lumea interioară.

Când mi s-a stricat clanţa de la uşa exterioară a cabinetului, nemaiputând închide bine uşa, pacienţii au reacţionat în diverse feluri. O pacientă întotdeauna îşi făcea de lucru cu ea mult timp şi în fiecare săptămână îşi cerea scuze de parcă ea ar fi stricat-o. Mulţi o ignorau, iar alţii nu uitau niciodată să-mi amintească că este defectă şi să-mi sugereze să o repar. Unii se întrebau de ce tot amân.

Chiar şi banala cutie de Kleenex poate fi o sursă bogată de informaţii. O pacientă îşi cerea scuze dacă mişca puţin cutia când lua un şerveţel; alta a refuzat să ia ultimul şerveţel din cutie; alta mă refuza când îi ofeream un şerveţel spunând că poate să-şi ia singură. Odată, când am uitat să înlocuiesc cutia goală, o pacientă a glumit săptămâni întregi pe această temă. ("A, de data asta ţi-ai amintit," sau "O cutie nouă! Înseamnă că astăzi te aştepţi la o şedinţă grea"). O altă pacientă mi-a făcut cadou două cutii de Kleenex.

Cei mai mulţi dintre pacienţi mi-au citit unele cărţi, iar reacţiile pe care le au faţă de ceea ce am scris constituie o sursă bogată de material. Unii sunt intimidaţi de faptul că am scris atât de mult. Unii se tem că nu mi se vor părea interesanţi. Un pacient mi-a spus că mi-a citit o carte la librărie, pe apucate, dar nu a vrut s-o cumpere pentru că "făcuse deja o donaţie la cabinet". Alţii, care invocă lipsa banilor, de fapt le urăsc pentru că descrierile despre relaţiile apropiate cu alţi pacienţi îi face să creadă că mi-a rămas puţină iubire pentru ei.

Pe lângă reacţiile faţă de lucrurile din cabinet, terapeuţii au o varietate de alte puncte de referinţă standard (de exemplu, cum începe şi cum se termină orele, cum se face plata şedinţelor), care generează date comparative. Şi mai există desigur cel mai elegant şi complex instrument dintre toate, Stradivariusul practicii psihoterapeutice: propriul sine al terapeutului. Mai am multe de spus despre cum îl folosim şi despre grija pentru acest instrument.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer