Eu, cel responsabil cu viaţa mea aşa cum a fost, am încercat să mă ascund

Daniel Cristea-Enache: Dragă domnule Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşel, acesta este primul dialog scris pe care îl aveţi cu un coleg de lume literară, după momentul de anul trecut (2011), cînd aţi făcut public şi aţi asumat episodul de tinereţe al semnării angajamentului cu Securitatea.
M-am gîndit să începem dialogul nostru de pe LiterNet chiar cu acest subiect: pentru a ne elibera apoi de el, pentru a ne desprinde şi a merge spre sfera poeziei pe care o ilustraţi la modul major.
Nu ţin să vorbim despre episodul vechi, pentru că deja aţi oferit elementele şi detaliile necesare. Aş vrea, în schimb, să-mi spuneţi cum vă simţiţi de cînd aţi luat decizia mărturisirii. V-aţi eliberat? Aţi vindecat ruşinea interioară prin suferinţa ruşinii "exterioare", prin faptul că aţi fost arătat cu degetul? V-aţi simţit iubit de unii prieteni, reconfirmat, aşa zicînd, în iubirea lor? Sînteţi acum un om mai vulnerabil sau, dimpotrivă, un om ceva mai tare?
Ca să introduc o notă de confesiune personală în prima noastră rundă: dragă domnule Ioan Es. Pop, vă respect şi mai mult şi îmi sînteţi şi mai drag după această mărturisire.

Ioan Es. Pop: Am să încep cu sfîrşitul: vă mulţumesc.
Sinele meu mic, de la 4 ani, îi cere iertare sinelui de la tinereţe pentru că, prin spaime, abandonuri, laşităţi, eşecuri, mizerii şi prostii, l-a făcut să greşească într-un mod atît de greu de reparat sau poate ireparabil. Nu, nu-i deloc o metaforă ceea ce spun. Este ruperea în două a celui care refuză realitatea de cel care nu ştie s-o administreze.
În lunile de după ce am făcut publică acea confesiune, dar şi în cele de dinainte, mi-am dorit intens să dispar. Eternitatea nu este doar pozitivă, ci şi negativă. În acele zile, am trăit din greu eternitatea - pe cea negativă, fireşte. Timpul nu mai înainta, iar suferinţa şi remuşcarea nu mai conteneau. Un motiv, poate, pentru care n-am făcut un gest capital - dincolo de laşitate - a fost acela că, după ce i-am dezvăluit fiicei mele, Maria Bianca, un om cu mintea în inimă şi cu inima în minte, intenţia mea, ea mi-a pus trei întrebări: "Pop, ai omorît pe cineva?". "O, Doamne, nu", i-am răspuns. "Ai băgat pe cineva la închisoare?" "Din cîte ştiu eu, nu." "Ştii pe cineva care a avut de suferit de pe urma acelei poveşti?". "Pînă în acest moment, nu, dar voi tot căuta să aflu dacă s-a întîmplat aşa ceva, pentru că incertitudinea mă ucide."
Domnule Daniel Cristea-Enache, ştiu că nimeni nu iartă pe nimeni, dar mai cumplită decît aşteptarea iertării celorlalţi este aşteptarea iertării de sine. Eu nu am vreun duşman în afară, marele meu duşman sînt eu însumi, iar faptul că nu-i pot ierta tînărului care am fost o greşeală greu de măsurat cîtă vreme nimeni n-a oferit un instrument de măsură pentru aşa ceva mă face să cred că, deşi n-am să-l iert niciodată pe acel tînăr, atîta timp cît voi trăi, vom trăi împreună.
Aş vrea să vă spun că fapta mea de atunci ţine, aşa cum o percep eu după atîta vreme de cînd mă tot frămînt gîndindu-mă la ea, nu atît de vinovăţie, cît de păcat. Vinovăţia este juridică, diurnă, explicabilă, asociabilă unor circumstanţe atenuante sau agravante, iar în cele din urmă poate fi stinsă în urma ispăşirii unei sentinţe. În cazul meu, funcţionează mai degrabă păcatul: abisal, de necuantificat, nocturn, originar, imposibil de iertat după un anumit număr de ani, veşnic mustrător. Strălucitor cumva prin aceea că, finalmente, îşi va distruge purtătorul.
Am trăit multă vreme dedublat. Nu poţi face acest lucru la nesfîrşit, căci, pînă la urmă, adevărul îşi ia revanşa, cu toate consecinţele care decurg din asta. Nu vreau să-mi justific viaţa prin poezie, deşi, în cazul meu, poezia descrie cu destulă acurateţe anumite evenimente ale vieţii mele. Sînt un om lucid şi, dincolo de faptul că am făcut şi fac o groază de prostii, am învăţat din fiecare experienţă nefastă. Din cele faste rareori înveţi. Deci voiam să spun că, deşi eu, cel responsabil cu viaţa mea aşa cum a fost, am încercat să mă ascund, dublul meu a spus de fiecare dată adevărul în tot ceea ce am scris.
În anii de dinainte de 1989, la Sighetul Marmaţiei exista un festival de poezie dătător de speranţă pentru cei care, asemenea mie, locuiau într-o lume fără ieşire. Există şi acum, dar pe atunci avea măreţia unicităţii şi aura creatorului său, Laurenţiu Ulici. Şi a celor care trecuseră pe acolo: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Prelipceanu, Matei Vişniec, Cristian Popescu şi foarte mulţi alţi poeţi-emblemă.
Prin 1986 sau '87, nu-mi mai aduc bine aminte, Pop Ioan, profesor ratat la Ieud, a trimis spre jurizare un pachet de texte în care se afla şi iarnă cu mircea, un poem despre viaţă pur şi simplu. Acel Pop, ba nu, acel poem a primit Premiul festivalului. A fost pe atunci şi a rămas şi azi unul dintre poemele-conştiinţă ale mele. L-aş relua aici tocmai pentru a aduce un pic de nuanţă acolo unde asocierea a trei cuvinte urîte poate conduce la lichidarea morală a unui om.


în singurătatea asta în care iarna nu mai am
curaj să fac focul în sobă pentru că soba
scoate mai mult fum decît foc

în fericirea asta provizorie din
noiembrie pînă în martie
ca ieri ştiu că mîine n-o să fie nici mîine decît
tot azi şi azi şi azi şi azi mereu
şi de azi pe azi nu se mai poate face mare lucru.

e drept, în singurătatea asta nu orice om singur
ar duce-o prea mult, dar sînt
o groază de nimicuri care trebuiesc onorate:
dorinţa de a fi cu orice preţ
neputinţa de a mai iubi şi
ziua de ieri.


dar să-l fi cunoscut pe mircea ai fi înţeles.
ai fi înţeles ce? eu însumi am înţeles foarte tîrziu.
am stat amîndoi atunci o iarnă în apartament
fără lemne am dormit la minus 14 grade
nici n-am vrut să mai scriu de atunci despre altceva.

cît a fost toamnă nu ne-a păsat unde aveam să stăm.
dar mai tîrziu el s-a îmbolnăvit de piept.
am stat toată iarna atunci fără lemne a
fost o iarnă grozav de friguroasă
cînd am stat noi toată iarna fără lemne.

au spus că bem şi că de asta nu
şi de asta nu şi nu ne facem datoria
el a primit ceva la piept şi pe urmă a
venit primăvara şi el a continuat
să tuşească şi i-am spus atunci

ar trebui să nu mai bem şi să fim
dar el a zis că poate l-au secătuit lecturile
şi ei au zis că poate nu ni-i bine de nu
înţelegem că trebuie să.

şi mircea a stat cu capul plecat şi a
tăcut tot timpul şi eu am
tăcut tot timpul şi au crezut
că noi vrem să bravăm
şi cînd a murit în iunie mircea noi am
aflat în septembrie cînd el nu s-a mai

întors la post apoi mi-a rămas
apartamentul numai mie numai mie numai mie
pe toată iarna următoare,
au zis vedeţi domnu pop aveţi
acum apartament aveţi toate drepturile mîine
poimîine sînteţi profesor titular aveţi
concediu zece zile de crăciun şi anul nou dar
după aia vă rog să vă întoarceţi să vă
luaţi lemne de foc în fond treaba dvs.
la vară n-o să aveţi concediu dacă vă
luaţi concediu acum sînteţi încă
stagiar nu e bine să,

aduceţi-vă aminte de mircea zubaşcu anul trecut şi-a
consumat întregul concediu în vacanţa de iarnă d'aia nu şi-a
luat concediu în vacanţa de vară
vedeţi a şi murit de pildă noi pu-
tem anunţa la inspectorat.


i-au spus că tov. zubaşcu vrem să nu plecaţi
din localitate sîmbăta avea o
iubită la borşa credea c-o s-o ia l-a
iubit foarte mult sîmbăta

avea zi metodică n-avea ore să nu plecaţi
din localitate faceţi studiu individu-
al veniţi la opt la şcoală să întăriţi co-
misia metodică a venit vreo

trei săptămîni la rînd pe urmă însă a
plecat de vineri pînă luni dimineaţa
şi atunci au început să se îngrijoreze groozaav.
şi nici eu nu-l ştiam prea bine pe atunci.

pe urmă cînd am stat împreună noi doi
a venit ea la el şiavăzutcănavemlemneşiaplecat
şi el a plecat şi el s-o convingă că noi nu
nu bem şi ea n-a înţeles probabil şi

el s-a întors şi am stat toată iarna la
minus şi ea n-a mai venit şi el
mă chema să bem un coniac să ne încălzim şi
după aia îl chemam să bem un
coniac să ne încălzim şi în
iarna aceea a început să tuşească
cu sînge şi n-a vrut să meargă la

doctor şi cînd a venit primăvara a
continuat să tuşească şi ea n-a mai
venit la noi a început să se încăl-
zească primăvara şi cînd s-a dus la ea ultima dată ea

avea pe altcineva şi el s-a întors şi a
mai stat cîteva zile, pe urmă a plecat iar
fără să zică nimic seara la şase şi cînd am
mers să-l văd la groapă şi am

văzut cum îl duc la groapă mi-am
zis că mîine trebuie să mă întorc să fiu mîine la şcoală cu pla-
nurile de lecţie gata şi pe ea n-am văzut-o cînd a
fost el îngropat ea era la borşa îşi
făcea planuri de lecţie pentru a doua zi.


noi cînd au spus noi am ascultat
şi am făcut ce au spus dar pe urmă iar n-am
făcut ce au spus şi după aia ne-au spus să
nu mai facem din nou şi noi din nou am.

şi cînd ne-au trimis să locuim în apartament
noi ne-am dus şi am stat în apartament
şi am spus că da, o să stăm în apartament
şi n-o să fie nici o problemă dar

cînd am stat în apartament şase luni am
stat două luni în apartament la minus 14 grade
şi ei n-au aflat şi de aceea au spus că
pe noi nu ne şi noi nu şi interesul nostru faţă de

e scăzut şi mai bine n-am fi că aşa poate
nu s-ar mai povesti şi cînd am făcut ce au spus
n-am făcut ce au spus şi cînd el în iunie noi am
aflat abia la 15 septembrie.