Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Alte vieţi decât a mea


Emmanuel Carrère, traducere de Doru Mareş

08.02.2012
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alte vieţi decât a mea
Emmanuel Carrère
Editura Trei, 2011
Traducere din limba franceză de Doru Mareş


***
Fragment

Mi-aduc aminte că, în noaptea dinaintea sosirii valului, Héléne şi cu mine am stat de vorbă despre despărţire. Nu era atât de complicat: nu locuiam sub acelaşi acoperiş, nu aveam copii împreună, aşa că am fi putut chiar să rămânem prieteni. Totuşi, era trist. Păstram în memorie o altă noapte, imediat după ce ne întâlniserăm, în care ne-am tot repetat, de la un capăt la celălalt, că în sfârşit ne găsiserăm perechea, că urma să ne trăim tot restul vieţii împreună, să îmbătrânim împreună, ba că o să facem şi o fetiţă. Ceva mai târziu am avut şi fetiţa, iar la ora la care scriu aceste rânduri încă mai sperăm să îmbătrânim împreună şi ne place să ne gândim că, de la bun început, înţeleseserăm totul. Numai că, de la acel început se scursese un an complicat, haotic, şi ceea ce ni se părea sigur în toamna lui 2003, învăluiţi de farmecul îndrăgostirii fulgerătoare, ceea ce ni se părea sigur sau, în orice caz, de dorit, cinci ani mai târziu, în noaptea aceea a Crăciunului lui 2004, în bungaloul Hotelului Eva Lanka, nu ni se mai arăta cu nici un chip neîndoielnic şi nici de dorit. Din contră, credeam că vacanţa de acolo urma să fie cea din urmă petrecută împreună şi că, în pofida voinţei pe care o dovedeam, fusese o greşeală. Întinşi unul lângă altul, nu îndrăzneam să mai vorbim despre acea primă dată, despre promisiunea în care crezuserăm amândoi cu atâta entuziasm şi pe care, evident, nu aveam să ne-o ţinem. Nu ne duşmăneam, ci ne uitam, regretând, cum ne îndepărtam unul de celălalt. Întorceam pe toate feţele incapacitatea mea de a iubi, cu atât mai strigătoare la cer cu cât Héléne este cu adevărat o persoană iubitoare. Îmi spuneam că voi îmbătrâni de unul singur. Héléne se gândea la altceva: la sora ei, Juliette, care, chiar înaintea plecării noastre, fusese internată din cauza unei embolii pulmonare. Se temea să nu fie o formă gravă, să nu cumva să moară. O contraziceam, explicându-i că teama ei nu avea nimic raţional, însă nu peste mult starea aceea o cuprinsese cu totul şi îmi era ciudă pe ea, fiindcă era absorbită de un sentiment pe care nu îl puteam nicidecum împărtăşi. Ieşise să fumeze o ţigară pe terasa bungaloului. O aşteptam culcat pe pat, zicându-mi: dacă se va întoarce repede, dacă vom face dragoste, poate că nu ne vom mai despărţi, poate că vom îmbătrâni împreună. Numai că nu s-a întors, a rămas singură pe terasă privind cerul care se lumina puţin câte puţin, ascultând cele dintâi cântece ale păsărelelor, şi eu am adormit singur şi trist, convins că viaţa îmi va curge din rău în mai rău.
 
Ne înscrisesem toţi patru, Héléne şi băiatul ei, eu şi al meu la lecţiile de înot subacvatic de la micul club din satul vecin. De la lecţia precedentă, Jean-Baptiste se alesese cu o durere de ureche şi nu mai vroia să facă scufundări, iar noi eram epuizaţi de noaptea aproape în întregime nedormită, aşa că ne-am hotărât să anulăm lecţia din ziua care începea. Rodrigue, care era singurul căruia i-ar fi plăcut să participe, era dezamăgit. N-ai decât să înoţi la piscină, i-a spus Héléne. Numai că se săturase să se tot bălăcească acolo. Şi-ar fi dorit ca măcar unul dintre noi să îl însoţească la plajă, jos, în faţa hotelului, unde nu avea voie să se ducă singur din cauza curenţilor periculoşi. Însă nimeni nu a vrut să meargă cu el, nici maică-sa, nici eu, nici Jean-Baptiste care prefera să rămână să citească în cameră. Jean-Baptiste avea treisprezece ani şi, mai mult sau mai puţin, îl forţasem să ia parte la vacanţa exotică împreună cu o femeie pe care abia de-o cunoştea şi cu un băiat mult mai mic decât el. Încă de la început s-a plictisit, lucru pe care ne lăsa să îl înţelegem rămânând în permanenţă retras. Când, enervat, îl întrebam dacă nu era mulţumit că ajunsese în Sri Lanka, îmi răspundea bosumflat că de mulţumit era mulţumit, dar că prea era cald aşa că mai bine stătea în bungalou, unde putea citi ori juca Game Boy. Un preadolescent tipic, în definitiv, iar eu un tată tipic de preadolescent. Mă surprindeam făcându-i, aproape cu aceleaşi cuvinte, observaţiile care, la vârsta lui, mă exasperau auzindu-le din gura părinţilor mei: ar trebui să mai ieşi şi tu, să fii interesat de ce e în jurul tău, altfel e pierdere de vreme că te-am luat cu noi atât de departe de casă... Timp pierdut. Refugiat în bârlogul vârstei lui. Aşa că Rodrigue, însingurat, a început să-i dea târcoale şi să o sâcâie pe Héléne, care încerca să picotească într-un şezlong, la marginea piscinei imense, plină cu apă de mare, unde o nemţoaică în vârstă, dar incredibil de atletică, semănând cu Leni Riefenstahl, înota în fiecare dimineaţă timp de două ceasuri. În ceea ce mă privea, compătimindu-mă neîncetat pentru incapacitatea de a iubi, m-am dus să mă învârt într-o doară pe lângă grupul de ayurvedici, cum le ziceam elveţienilor germanofoni din bungalourile aflate oarecum separat, care urmau un curs de yoga şi de masaj indian tradiţional. Când nu îi găseam în plină lecţie cu profesorul lor, mi se întâmpla să mai încerc şi eu unele poziţii împreună cu ei. M-am întors apoi la piscină, unde se aduseseră ultimele porţii de la micul dejun şi începuseră să se pregătească mesele pentru prânz. Nu peste mult, s-a ivit şi întrebarea pulsatilă: ce facem după masă? La trei zile de la sosire vizitaserăm deja templul din pădure, dăduserăm de mâncare maimuţicilor, văzuserăm statuile culcate ale lui Budha şi, în lipsa unor excursii culturalizatoare care, oricum, nu ar fi ispitit pe niciunul dintre noi, epuizaserăm toate resursele locului. Ar fi trebuit să facem parte dintre aceia care o pot lălăi zile în şir într-un sat de pescari, pasionaţi de tot ceea ce fac băştinaşii: piaţa, tehnicile de reparare a năvoadelor, ritualurile sociale de tot felul. Or, eu nu eram nicidecum un asemenea personaj, deşi mă criticam pentru lipsa de care dădeam dovadă, pentru neputinţa de a transmite copiilor mei acea generoasă curiozitate, acea acuitate a privirii pe care o admiră, spre exemplu, la un Nicolas Bouvier. Luasem cu mine Peştele-scorpion, volumul în care scriitorul-călător povestea anul petrecut la Galle, un târg întins, fortificat, aflat la treizeci de kilometri de locul unde ne găseam, pe coasta sudică a insulei. Nu e chiar ca Practica de-a fi între oameni, povestea lui cea mai celebră, o carte a încântării, a sărbătorii, dar şi a dezastrului, a pierderii, a prăpastiei de alături. Ceylonul e descris ca o vrăjitorie, în sensul rău al cuvântului, nu cel din ghidurile turistice pentru călătorii cool şi cu buzunarele cam goale ori pentru tinerii căsătoriţi. Pesemne că Bouvier nu a explicat prea bine, aşa că am ratat scopul vacanţei noastre, care ar fi trebuit să fie ca una de nuntă, ca un eventual examen pentru probabila reconstituire a unei familii. Ratare fără ghimpi, fără tragism şi fără riscuri. Începusem să fiu nerăbdător să ne întoarcem acasă. Trecând prin holul cu duşumea de lemn, invadat de arbuşti de bougainvillea, am dat peste un client enervat fiindcă nu putuse trimite un fax. Tocmai se tăiase curentul. La recepţie i se spusese că se întâmplase ceva în sat, un accident care provocase pana de electricitate, însă nu prea înţelesese motivul, tot ceea ce spera fiind să nu ţină prea mult întrucât era vorba despre un document foarte important. Am dat şi de Héléne, care nu mai dormea şi care mi-a spus că se petrecea ceva straniu.
 
Imaginea următoare este aceea a unui mic grup de clienţi şi personal al hotelului, adunaţi pe o terasă de la marginea parcului de deasupra oceanului. La prima vedere, în mod ciudat, nu se observa nimic. Totul părea normal. Apoi, analizând parcă detaliile, situaţia a început să se limpezească. Ne-am dat seama că apa era foarte departe. De la ultimele valuri până la piciorul falezei, în mod normal plaja este lată de vreo douăzeci de metri. În acel moment se întindea până în zare, gri, netedă, scânteietoare sub soarele estompat. Ai fi zis că te afli la Mont-Saint-Michel în timpul refluxului. Am mai observat şi că era acoperită de tot felul de obiecte asupra dimensiunilor cărora încă nu ne puteam lămuri. Lemnul acela contorsionat să fi fost o cracă ruptă sau un copac smuls din rădăcini? Un copac foarte mare? Barca distrusă doar barcă să fi fost? Or, pur şi simplu, un vapor, un trauler, aruncat de valuri şi spart ca o coajă de nucă? Nu se auzea niciun zgomot, nicio boare nu mişca frunzele cocotierilor. Nu îmi amintesc cele dintâi cuvinte pronunţate în grupul căruia ne-am alăturat, dar, la un moment dat, cineva a şoptit: Two hundred children died at school, in the village.
 
Construit pe faleza de deasupra oceanului, hotelul este înăbuşit, parcă, de supraabundenţa vegetală a parcului. Pentru a ajunge la drumul paralel cu coasta, e nevoie să treci de poarta păzită de un gardian, apoi să cobori o pantă betonată. La capătul acesteia aşteaptă, de obicei, nişte tuk-tuk, un fel de biciclete cu motor, copertină şi o banchetă pe care pot sta două persoane, chiar trei înghesuindu-se, pentru deplasări pe distanţe mici, de până la zece kilometri. Pentru mai departe se cheamă un taxi adevărat. În ziua aceea, însă, nici vorbă de tuk-tuk-uri. Héléne şi cu mine coborâserăm până în drum în speranţa că vom putea înţelege ce se petrecea. Părea ceva grav, dar, în afara bărbatului care vorbise despre cei două sute de copii morţi la şcoala din sat şi care fusese contrazis de un altul, care i-a răspuns că nu putea fi niciun copil la şcoală întrucât era Poya, Anul Nou budist, nimeni din hotel nu părea să ştie mai multe decât noi. Aşadar, nu erau nici tuk-tuk-uri şi nici trecători. De obicei, tot timpul puteai da de cineva: femei cu tot felul de pachete, care se plimbau câte două sau trei, elevi în cămăşi albe, călcate impecabil, toţi zâmbitori, gata oricând să înceapă o conversaţie. Câtă vreme am umblat pe dealul care îl apără de ocean, drumul ne-a părut normal. Dar imediat ce am ajuns în câmp, am descoperit că, de o parte nimic nu se mişcase, arbori, flori, ziduri joase de piatră, magherniţe minuscule, de cealaltă totul era devastat, înghiţit de un noroi negricios, ca lava răcită. După câteva minute de mers în direcţia satului am observat îndreptându-se către noi un bărbat voinic, blond, buimăcit, cu şortul şi cămaşa rupte, acoperit de noroi şi de sânge. Ciudat, primul lucru pe care ni l-a spus a fost că era olandez, iar al doilea că soţia îi era rănită. Stăteau la nişte ţărani, umbla după ajutor, spera să găsească la hotelul nostru. Ne-a mai zis ceva despre un val imens care s-a prăbuşit peste uscat şi apoi s-a retras ducând cu el case şi oameni. Părea în stare de şoc, mai degrabă uimit decât liniştit că încă se mai afla în viaţă. Héléne a propus să îl însoţim până la hotel. Poate că legătura telefonică a fost restabilită şi spera să se găsească printre oaspeţi un doctor. Cum doream să răzbesc puţin mai departe, le-am explicat că îi voi ajunge din urmă. După trei kilometri, la intrarea în sat domnea o atmosferă de spaimă şi de confuzie. Grupuri se formau şi se desfăceau, vehicule cu prelată manevrau în fel şi chip, puteai auzi strigăte şi gemete. Am luat-o pe drumul spre plajă, dar am fost oprit de un poliţist. L-am întrebat ce s-a întâmplat de fapt, iar el mi-a răspuns: the sea, the water, big water. E adevărat că sunt morţi? Yes, many people dead, very dangerous. You stay in hotel? Which hotel? Eva Lanka? Good, good, Eva Lanka, go back here, it is seif. Here, very dangerous. Deşi pericolul părea să fi trecut, l-am ascultat.
 
Héléne era furioasă pe mine fiindcă plecasem lăsându-i copiii în grijă când ea ar fi trebuit să fie prima care să afle noutăţile. Doar asta îi era meseria. Cât lipsisem primise un telefon de la LCI, canalul de ştiri pentru care scrie şi unde prezintă jurnalele. În Europa era încă noapte, ceea ce explica faptul că ceilalţi clienţi ai hotelului nu fuseseră sunaţi de familiile sau prietenii îngroziţi, însă jurnaliştii de serviciu ştiau deja că în Asia de Sud-Est se produsese o enormă catastrofă, cu totul altceva decât o inundaţie locală, cum am fost tentat să cred la început. Înştiinţaţi că Héléne îşi făcea vacanţa pe acolo, speraseră să obţină o mărturie la cald, or ea nu avusese nimic să le spună. Ei, ce am de povestit? Ce am văzut la Tangalle? Trebuia să recunosc că nu mare lucru. Héléne a ridicat din umeri. Am bătut în retragere, înspre bungaloul nostru. La întoarcerea din sat eram mai degrabă excitat, căci în mijlocul unei vacanţe serbede apăruse ceva extraordinar. Mă vexaseră însă cearta şi conştiinţa că nu mă dovedisem la înălţimea situaţiei. Supărat pe mine însumi, mi-am băgat iarăşi nasul în Peştele-scorpion. Mi-a reţinut atenţia fraza strecurată între două descrieri de insecte: "Mi-aş fi dorit, în dimineaţa aceea, ca o altă mână să îmi închidă pleoapele. Cum, însă, eram singur, singur le-am şi închis."
 
Cu totul tulburat, Jean-Baptiste a venit să mă caute în bungalou. Tocmai sosise la hotel familia de francezi cu care făcusem cunoştinţă două zile mai înainte. Fata lor murise, iar el avea nevoie de mine ca să poată trece peste un asemenea eveniment. Mergând amândoi pe drumul care ducea spre clădirea principală a hotelului, mi-am amintit cum îi întâlnisem, într-unul dintre restaurantele cu pereţi de pai de pe plajă, acolo unde mă împiedicase poliţistul să ajung. Ocupaseră masa de lângă noi. Aveau cam treizeci de ani, el ceva mai mult, ea ceva mai puţin. Amândoi erau frumoşi, veseli, prietenoşi, vizibil foarte îndrăgostiţi unul de altul şi de fetiţa lor de patru ani. Aceasta venise să se joace cu Rodrigue şi, aşa, am început să stăm de vorbă. Spre deosebire de noi, cunoşteau foarte bine regiunea şi nu locuiau la hotel, ci într-o căsuţă pe care tatăl tinerei o închiriase pe un an, chiar pe plajă, la două sute de metri de restaurant. Erau genul de oameni pe care îţi face plăcere să îi întâlneşti în străinătate, aşa că, la despărţire, am plănuit să ne mai vedem. Fără a fixa data, căci urma, oricum, să dăm unii de ceilalţi ori prin sat, ori la plajă.
 
Héléne era la bar împreună cu ei şi cu un bărbat mai în vârstă, care aducea cu actorul Pierre Richard datorită părului ondulat, grizonat, şi a figurii de pasăre. Cum, în ziua celei dintâi întâlniri, nu ne spusesem numele, Héléne a făcut prezentările. Jérôme. Delphine. Philippe. Philippe era tatăl Delphinei, cel care închiriase casa de pe plajă. Fetiţa care murise se numea Juliette. Héléne a spus-o pe un ton neutru, iar Jérôme a confirmat cu un gest al capului. Chipul lui, ca şi al Delphinei, era lipsit de expresie. Am întrebat: Sunteţi siguri? Jérôme mi-a răspuns că da, veneau de la spitalul din sat, unde fuseseră pentru recunoaşterea cadavrului. Delphine privea drept înainte, însă eram convins că nu ne vedea. Am luat loc toţi şapte, ei trei, noi patru, în fotoliile şi pe banchetele din lemn de tec, cu perne în culori aprinse. Pe mesele joase din faţa noastră se găseau suc de fructe şi ceai. Un chelner a sosit întrebându-ne ce doream. Jean-Baptiste şi cu mine am dat mecanic comanda, apoi tăcerea ne-a cuprins iarăşi şi a ţinut până când Philippe a început să vorbească dintr-o dată. Nu se adresa nimănui, în mod special. Vocea îi era ascuţită, sacadată, ca a unui mecanism dereglat. Pe tot parcursul orei care a urmat a relatat acelaşi lucru de mai multe ori, aproape identic.
 
Dimineaţa, chiar după micul dejun, Jérôme şi Delphine plecaseră la piaţă, iar el rămăsese acasă pentru a avea grijă de Juliette şi de Osandi, fata patronului de la guesthouse. Citea ziarul local, aşezat în fotoliul din ramuri de palmier, pe terasa bungaloului, ridicând din când în când ochii pentru a vedea ce fac cele două fetiţe care se jucau la malul apei. Acestea săreau râzând în valurile mici care ajungeau până pe plajă. Juliette vorbea franţuzeşte, Osandi în sri-lankeză, dar, cu toate acestea, se înţelegeau foarte bine. Nişte ciori se băteau, croncănind, pe fărâmiturile de la micul dejun. Totul era calm, ziua se anunţa frumoasă, Philippe se gândea că, după amiază, ar fi putut merge cu Jérôme la pescuit. La un moment dat şi-a dat seama că dispăruseră toate ciorile, că nu se mai auzea niciun ciripit de pasăre. Şi atunci a sosit valul. Cu o clipă mai înainte marea era calmă, apoi imediat un perete înalt cât un zgârie-nori a căzut peste ea. Într-o străfulgerare şi-a zis că urma să moară şi că nu va avea timp să sufere. A fost băgat la fund, luat de apă, rostogolit un timp care i s-a părut nesfârşit în inima valului imens, apoi s-a trezit aruncat pe spinarea acestuia. A trecut ca un surfer pe deasupra caselor, a copacilor, a străzii, după care valul a luat-o în sens invers, trăgându-l în larg. A observat că se îndrepta glonţ către nişte pereţi făcuţi ţăndări, de care urma să se zdrobească şi, din reflex, s-a agăţat de un cocotier, pe care l-a scăpat din mână, apoi de un altul, de care tot s-ar fi desprins dacă un obiect dur, un capăt de palisadă nu l-ar fi strivit, lipindu-l de trunchiul arborelui. Pe lângă el zburau în viteză mobile, animale, oameni, grinzi, blocuri de beton. A închis ochii, aşteptându-se să fie zdrobit de bucăţile enorme, şi aşa i-a şi ţinut până când mugetul monstruos al curentului s-a liniştit, până când a început să audă altceva, strigătele bărbaţilor şi femeilor rănite, până când a înţeles că nu venise sfârşitul lumii, că era viu, că adevăratul coşmar abia acum începea. A deschis ochii şi s-a lăsat să alunece de-a lungul trunchiului până la suprafaţa apei care era pur şi simplu neagră, opacă. Se simţea şi în acel moment curentul, dar îi putea rezista. Un trup de femeie a trecut pe lângă el, cu capul în apă, cu braţele desfăcute în cruce. Printre ruine, supravieţuitorii începuseră să se strige. Răniţii gemeau. Philippe a ezitat: cum să fi fost mai bine? Să se îndrepte către plajă, ori către sat? Cu siguranţă Juliette şi Osandi muriseră. De acum trebuia să îi găsească pe Jérôme şi pe Delphine, pentru a-i anunţa. Din acel moment, iată care era datoria vieţii lui. Apa îi venea până la piept, era în costum de baie, mânjit de sânge, dar habar nu avea pe unde era rănit. Ar fi preferat să rămână acolo, nemişcat, aşteptând ajutoarele şi totuşi a făcut eforturi pentru a se deplasa. Solul, sub picioarele lui goale, era neregulat, moale, instabil, acoperit de o magmă de obiecte ascuţite, pe care nu le putea vedea şi în care îi era groaznic de frică să nu se taie. La fiecare pas încerca terenul, aşa că înainta foarte încet. La o sută de metri de casa pe care o închiriase nu a mai recunoscut nimic. Nici vorbă de pereţi ori de copaci. Din când în când apăreau figuri familiare, vecini care bâjbâiau ca şi el, negri de noroi, roşii de sânge, cu ochii măriţi de groază, căutând, ca şi el, pe cei dragi. Aproape că nu se mai auzea zgomotul ca o aspirare a apelor care se retrăgeau, în schimb erau tot mai pregnante urletele, plânsetele, horcăielile. Până la urmă, Philippe ajunsese la drum şi, ceva mai sus, la locul unde se opriseră valurile. Era stranie acea frontieră atât de clar demarcată: de o parte, haosul, de cealaltă, lumea normală, absolut intactă, casele mici din cărămidă roz sau verde pal, drumurile de laterit roşu, dughenele, bicicletele cu motor, oamenii îmbrăcaţi, prinşi de treburile lor, vii, care abia de începeau să realizeze că se întâmplase ceva enorm, îngrozitor, pe care încă nu îl pricepeau. În schimb, zombi care, ca şi Philippe, puneau din nou piciorul pe pământul celor vii, nu puteau decât bâlbâi cuvântul "val", care s-a răspândit în sat cum, probabil, se răspândise şi cuvântul "avion" pe 11 septembrie 2001 în Manhattan. O undă de panică a împins oamenii în două direcţii: către mare, pentru a vedea ce s-a întâmplat şi pentru a-i ajuta pe cei care mai puteau fi ajutaţi, şi departe de mare, cât mai departe cu putinţă, pentru a se pune la adăpost dacă nenorocirea ar fi luat-o de la capăt. În busculadă, printre strigăte, în plină oră de vârf, Philippe a urcat în continuare pe strada principală, până la piaţă, şi, când tocmai se pregătea pentru o îndelungată căutare, i-a zărit pe Delphine şi pe Jérôme sub turnul cu ceas. Zvonul despre dezastru, care ajunsese şi până la ei, era atât de confuz, încât bărbatul îşi închipuia că un trăgător dement deschisese focul pe undeva, prin Tangalle. Philippe a înaintat spre ei, ştiind foarte bine că îşi trăiau cele din urmă clipe de fericire. L-au văzut apropiindu-se, sosind în faţa lor acoperit de noroi şi de sânge, cu faţa descompusă. În acel punct, povestea lui Philippe se încheia. Nu era în stare să o continue. Gura îi rămânea deschisă, dar nu mai putea articula încă o dată acele trei cuvinte pe care, probabil, li le spusese atunci.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer