Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Apropiere de Franţa provincială (III)


Adrian Ţion

09.07.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
9 iulie 2009

Dimineaţă promiţătoare, timp numai bun pentru drumeţie. Prospeţime în aer ţi-n suflet. Le petit lion urcă fără probleme pe serpentinele desenate în piatră din Vallée de Cauterets. Râul însoţitor curge în cascade. Unora dintre ele le întrezărim splendoarea înspumată printre brazii protectori ai zbuciumului de ape. Drumul e aproape gol. Libertate şi singurătate montane. Din când în când trece câte o maşină. În apropiere de Pont d'Espagne observăm tot mai multe maşini parcate pe marginea şoselei. Când ajungem la parcarea imensă pentru această strâmtoare între versanţi înţelegem de ce. Taxa de parcare e 2 euro. Întoarcem, după modelul celor descurcăreţi şi căutăm un loc între carosabil şi peretele de stâncă unde să-l lăsăm în siguranţă pe al nostru petit leon pe care-l asociez în gând tot mai mult cu Pisicuţa lui Hogaş. În loc de Munţii Neamţului, pisicuţa metalică va poposi în Pirineii francezi. Cu toate că felina noastră nu e mare, găsim cu greu un loc pentru ea şi cam departe de locul de acces.

În parcarea întinsă cât două terenuri de fotbal dăm peste o sumedenie de turişti, veniţi care cu automobilul, care cu autocarul. Toţi echipaţi şi pregătiţi de urcuş. Poteca se îngustează şi ajungem pe "Podul Spaniei". Sub pod, apa e în fierbere. Ca nişte aburi înviorători, particule infime de vapori străvezii sunt ridicate şi răspândite deasupra torentului înspumat, menţinând umiditatea în aer şi udând pereţii înalţi de stâncă până la marginea podului de piatră. Vuietul cazanului de stâncă, fără capac, stăruie mult timp în urechi iar când ai crede că ai scăpat de el, dai peste altă cascadă şi peste alte revărsări zgomotoase de ape. Se fac poze, apoi drumeţii îşi continuă drumul în linişte. Unii o iau spre telescaun, alţii încep urcuşul pe versantul din stânga. Uşor dezorientaţi, în ciuda hărţilor şi indicatoarelor, pornim pe poteca din dreapta, mai puţin umblată, ne dăm seama, pentru că la scurt timp rămânem singuri. Urcuşul e greu, dar reconfortant. Suntem la liziera pădurii de brad, acolo unde păşunea alpină se îmbracă în culorile florilor specifice altitudinii. Rododendronul este vedeta, deşi florile lui sunt pe alocuri ofilite deja. Strălucirea lui a fost în iunie. Peisajul e ca-n Făgăraşii noştri, dar spaţialitatea e alta, valea de acces spre crestă e mai largă. Până la capătul liniei de telescaun întâlnim doar un cuplu de tineri, opriţi să se odihnească şi să se giugiulească. Ajungem la Lac de Gaube şi ne aşezăm pe terasa unicului local situat la 1.725 de metri altitudine. În faţa noastră, spre sud - panorama incredibil de apropiată a crestelor Pirineilor. În spatele piscurilor semeţe trebuie să fie deja Spania. Pont d'Espagne a fost şi mai este un punct de trecere clandestin. Pe aici a trecut anul trecut, în 2008, un cap al mişcării ETA, fiind arestat la Cauterets. Vârfurile unite prin şei ameţitoare, la mare înălţime, au la bază întinse pături albe de zăpadă. Nu ne săturăm să admirăm, să inspirăm şi să bem bere. De data asta din halbe sănătoase, ca pentru ţapinari montaniarzi, nu din sticluţe de parfum. Lucian porneşte să exploreze ţinutul, continuând traseul pe marginea lacului. E o zi minunată, cu soare adevărat şi doar răzleţi nori stratus ce piaptănă piscurile.

Se pare că Lac de Gaube e o zonă uşor accesibilă din moment ce grupurile de turişti nu mai contenesc. Vin, se aşează pe la mese, mănâncă, beau şi pleacă. Vin altele, scaunele nu rămân libere prea mult timp. Vorbesc franceza, dar şi alte limbi. Majoritatea e formată din tineri, dar nu lipsesc nici bătrânii. Ne exprimăm admiraţia faţă de mai multe grupuri de asiatici, probabil japonezi, cu vârste cuprinse între 60 şi 70 de ani. Distracţia noastră la coborâre este să ciulim urechile pentru a afla ce limbi vorbesc cei care urcă sau cei ce ne depăşesc mergând mai repede. După ce se întoarce Lucian din expediţia lui în jurul lacului, ne pornim pe traseul mai umblat, adevărat bulevard al drumeţilor. Lucian, care a fost vara trecută în Himalaia, spune că tot bulevard e şi pe acolo până pe la 3.000 de metri.

Le petit lion ne aşteaptă docil, pitit sub stâncă. Valea e toată cufundată în umbră şi e rece. La pensiunea lui Lucien desfacem berile tip sticle de parfum, de 250 ml, achiziţionate de la un supermarket (singurul model, drept care cumpărăm un bax), şi stăm pe scaunele tip Van Gogh, achiziţionate de gazdă pentru afacerea lui. Deschidem sticlă după sticlă. Acasă, zic, un pet de 2 litri de Timişoreana ar fi fost suficient. Lucian nici nu vrea să audă despre bere în plastic la 2 litri. Numai la noi grobianismul încurajează orice formă de comerţ, numai să curgă. Aici nu există bere la plastic de niciun fel. Cu mâncarea gătită de noi, seara e relaxantă. Nu simt oboseala drumeţiei, deşi am mers pe jos mai mult de 10 kilometri.

10 iulie 2009

Obiectivul acestei zile este să atacăm Arles-ul, dacă vom putea. Ar fi numai vreo 500 de km. Pe lângă cei 1.200 pe zi făcuţi când am venit, distanţa asta ar fi floare la ureche. Dar nu sunt eu la volan şi nu are rost să ne grăbim. Practic ne transferăm dintr-un parc natural în altul. De pe înălţimile agreste din Parc National des Pyrénée vom coborî până în apropiere de delta Rhôn-ului, adică în Parc Naturel Régional de Camargue. De fapt, nu cred că exagerez spunând că tot sudul Franţei e un parc natural îmbietor, admirabil întreţinut, ce ştie să-şi atragă vizitatorii, fără să mai vorbim că are ce arăta. Înainte de a ne despărţi de munţi, frânăm la Lourdes ca să umplem un pet cu apă tămăduitoare pentru mama lui Emily din USA, care este catolică. Deşi e numai ora 9 dimineaţa, pe esplanadă e acelaşi furnicar: tricicluri, credincioşi, pelerini. Rulăm spre est. Trecem în fugă pe lângă mulţimea de turnuri cochete din zidul de apărare al cetăţii medievale din Carcassonne, resimţind regretul că nu avem timp să vizităm tot ansamblul, apoi căutăm cazare la o pensiune, la un camping. Nu găsim. Peste tot este plin. Ne apropiem de Arles şi pe Chemin de l'Ancienne Ecole din sătucul Albaron şi ne încercăm din nou norocul. Decidem să înnoptăm la hotel Le Flamant Rose. Camerele sunt mici, dar nu putem risca să mai pierdem timp căutând altă cazare, aşa că ne mulţumim cu acest flamingo, ne punem bagajele în camere şi fuga spre Arles.

Excurs info:

Arles este o veche aşezare în departamentul Bouches-du-Rhône care face parte din regiunea Provence-Alpes-Côte d'Azur. Se află între Nîmes şi Marseille. E chiar un oraş mititel dacă avem în vedere populaţia. Are doar 52.000 de locuitori, dar asta nu-l împiedică să fie celebru încă din vremea lui Cezar şi a campaniilor sale în Galia. Mai nou este denumit "oraşul Artelor şi al Istoriei". Localitate datând încă din epoca romană, cum spuneam, pe locul unde Rhôn-ul are o curgere mai domoală formând un fel de eleşteu, Arles se pare că derivă din cuvântul de origine celtică Arelete care înseamnă loc situat lângă un eleşteu. De aici până la vărsare Rhônul se tot lărgeşte.

Oprim la umbra arborilor ce se întinde protectoare peste trotuarul încins de pe Boulevarde des Lices. Fac mai puţin de zece paşi şi sunt chiar lângă stela de o formă rebelă, reprezentând capul lui Van Gogh în basorelief din mijlocul unui rondou cu flori. Nici să fi vrut nu nimeream mai bine. Vincent e viu la Arles, îmi spun emoţionat, şi pornim pe lângă arenele romane pe urmele lui. Admirăm coloanele şi arcadele amfiteatrului roman, scăldate în soarele după-amiezii, dar nu găsim casa lui Van Gogh, celebra "La Maison Jaune", pe care aş recunoaşte-o după pânzele făcute de Vincent. Ştiu că trebuie să fie prin preajma amfiteatrului. Trecem pe lângă Fundaţia Van Gogh închisă. Prin curaj şi-l întreb pe un bărbat de culoare, vânzător de artizanat ce-şi strânge marfa de pe tarabă. Îmi explică în multe cuvinte şi gesticulând adecvat că e departe, că trebuie să ocolim amfiteatrul. Îi mulţumesc, mai facem trei paşi şi... minune! Colţul "casei galbene" apare puţin schimbat faţă de cum îl ştiam din sumedenia de reproduceri. Nu ştiu cum să iau explicaţiile vânzătorului de artizanat, dar trec peste asta şi mă bucur că am intrat atât de uşor în biografia lui Vincent. Casa e vopsită într-un galben pal şi poartă însemnele modestiei. Aşa cum a fost. Inadecvarea dintre realitatea de sub ochii mei şi pânză mi-o voi explica doar ajuns acasă. Fragila construcţie a fost distrusă în urma bombardamentelor din al doilea război mondial şi reconstruită ulterior. Lucian comentează: "A locuit chiar în centrul oraşului." Eu îmi amintesc scena imaginată de unul dintre biografii săi - e vorba despre Irving Stone - care în Bucuria vieţii scrie despre dimensiunea scandaloasă pentru comunitate a episodului cu urechea. Auzind că şi-a tăiat urechea, lumea s-a adunat sub fereastra casei galbene strigând să-şi taie şi cealaltă ureche. Copiii i-au făcut şi un cântec:
Fou-roux, cu mintea lui necoaptă
Şi-a retezat urechea dreaptă.
Acum poţi trage şi cu tunul
n-aude nimic nebunul.

Localnicii de atunci l-au poreclit Nebun roşcovan iar cei de azi trag foloasele (turistice) de pe urma popasului său de un an în Arles. Un singur an (1888-1889) i-a fost suficient lui Vincent ca să lase aici urme adânci în viaţa oraşului. Dacă Cezar, fondatorul oraşului, reprezintă pe ctitor şi e venerat cum se cuvine, Van Gogh reprezintă artistul prin excelenţă genial şi e la fel de venerat azi. Aici istoria, trecutul sunt vii. O statuie cu bustul lui Cezar a fost scoasă de scafandrii specializaţi în arheologie din Rhôn, anul trecut, împreună cu alte artefacte şi statui din Antichitate. Cele mai dese inscripţii din oraş sunt cu Cezar şi Van Gogh. Împăratul celebru alături de ratatul social. Succesul, gloria şi preamărirea pe de o parte şi anonimatul, nereuşita, batjocura pe de alta. Dezechilibru menţinut până la recunoaşterea postumă a pictorului. Azi în Arles întâlnim Fundaţia Van Gogh, Espace Van Gogh, Collѐge Van Gogh, chiar şi o Farmacie Van Gogh. Celebritatea nivelează disproporţiile conjuncturale.

Un arlesian de treabă, care merge în aceeaşi direcţie, ne conduce spre Place du Forum, unde este celebra Café Van Gogh. La toate observaţiile mele privind prezenţa lui Vincent în oraş zâmbeşte concesiv. Nu-l mişcă amabilităţile cordiale. S-a obişnuit cu psihoza empatizantă a turiştilor vizavi de Fou-roux. Străbatem un labirint de străduţe înguste prin care ne-am fi rătăcit fără ghid. Dar chiar ne rătăcim o vreme, după ce ne despărţim. S-a înserat, e o bălmăjeală nemaipomenită pe străzi. Arlesienii s-au retras după zidurile de piatră ale caselor, în vreme ce spaţiul public a fost luat în stăpânire de turişti. Ca în toate oraşele turistice. La această oră, Piaţa Forum e sinonimă cu Piaţa Forfotei. Piaţeta (căci e destul de îngustă) musteşte de animaţie şi lumină. Tot pavajul e acoperit de scaunele localurilor. Café Van Gogh păstrează în linii mari structura din Terrase du café le soir sau Cafeneaua de noapte cum i se mai spune. Galbenul din celebrul tablou e păstrat pe peretele, pe feţele de masă şi pe copertina terasei. Folosirea intensă a galbenului în pânzele lui Vincent, spun exegeţii, e un semn al bolii nervoase de care suferea.

Cu greu găsim loc la o masă. Jovială, tânăra chelneriţă ne aduce trei meniuri care au reproduse pe coperte pictura lui Vincent şi tot jovial ne spune că nu mai au bere franţuzească, s-a terminat. Pleacă şi vine un chelner care ne propune în loc bere mexicană Corona Extra la 0,33l cu aproximativ 6 euro sticla. Nu avem încotro şi acceptăm ca să savurăm atmosfera din jur. Facem poze, admirăm animaţia. Pe lângă noi trece armata turiştilor într-un du-te-vino energizant. Fete volubile, expansive, cu zâmbetul nelipsit de pe faţă, organizatoare de evenimente culturale, răspândesc fluturaşi invitându-te la spectacolele lor. Stăm până când lumea începe să se rărească. Târziu în noapte ajungem la "pasărea flamingo" pentru a ne întinde să ne odihnim. Câmpul din jurul pensiunii răspândeşte un miros de fân. În depărtare se aud greieri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer