Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Apropiere de Franţa provincială (II)


Adrian Ţion

02.07.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
7 iulie 2009

Vremea şi-a mai revenit. Nu mai plouă, putem admira grădina gazdelor, plină de flori şi plante mediteraneene. Îmi atrag atenţia leandrii şi smochinul viguros din fundul grădinii. Când privesc pe Google maps proprietatea lor, străbătută cu piciorul în zilele evocate aici, devin puţin nostalgic. Cel mai drag mi-a devenit un pui de palmier, aflat la capătul stratului de flori de lângă înaltul gard de beton. În cât timp va ajunge mare ca să-l văd pe ecranul monitorului meu? Din păcate, acum, el nu se prea evidenţiază pe harta electronică.

Să revin în prezentul evocării: O urmăresc pe Sholu care deretică prin grădină, aplecată deasupra stratului de flori. Din loc în loc, pe pământ, sunt cutii din plastic, mici cât nişte cutii de conserve, în care Sholu pune bere ca să atragă melcii de culoare portocalie, fără cochilie, acei limacşi mari, lipicioşi, scârboşi, care-i distrug colecţia de flori. Melcii sunt atraşi de mirosul de bere şi pică în plasă, adică în bere. Mor în lichid, Sholu îi aruncă pe cei morţi şi pune bere proaspătă. Speră să scape de ei, dar genocidul continuă de când şi-au reluat în stăpânire casa de vacanţă, fără să se vadă rezultatele.

Drumul spre zona viticolă de unde ei au mai achiziţionat vin e deosebit de îmbietor pe aceste şosele aerisite, întinse peste dealuri pline de verdeaţă, cultivate şi lucrate impecabil. Când e secetă, moto-pompele sunt puse imediat în funcţiune. De aceea impresia de sănătate a culturilor e generală, înviorătoare, promiţătoare. Totul e curat ca într-o farmacie. Câmpurile acestea respiră prospeţime, fie că sunt cu floarea-soarelui, cu porumb pentru nutreţ sau cu viţă-de-vie. De pe marginea drumului ne întâmpină tot felul de panouri anunţând intrarea în ţara vinului, adică podgoriile aparţinătoare zonei cuprinse între Gave de Pau (la sud) şi Garonne (la nord), de unde se obţin "Les Vins du Sud-Ouest". Citim la întâmplare Cru du Paradis, Les vertus du Madiran, Vente de vin, Dégustation. Reclamele nu mai contenesc: "Du vin pour vivre: la magie du Madiran" sau "Les Madiran champions de la protection vasculaire" sau "Le Madiran fait vivre plus longtemps". Poţi să nu te laşi convins?

Am ajuns în regiunea Madiran, Vignoble de Madiran şi oprim la Château Viella. Sala de primire e deosebit de cochetă pentru aceste locuri agreste. Proprietarii Alain şi Christine Bortolussi oferă spre degustare şi cumpărare mai multe sortimente, prezentate de o blondă subţirică, elastică în mişcări, învăţată să vorbească şi să câştige simpatia clienţilor. Ea scoate dintr-un frigider fixat în perete câte o butelie cu sticla aburindă instantaneu şi toarnă pe fundul paharului cu picior înalt conţinutul aromat: Madiran Tradition, Madiran Expression, Madiran Prestige, Vinosolis, Pacherenc sec, Rosé de Béarn. Putem constata cu uşurinţă de nespecialişti că vinurile de aici au tradiţie (peste 60 de ani, ni se spune), au expresie (şi încă ce expresie ameţitoare!) şi prestigiu (mai încape vorbă?). După comenzile făcute şi după ce sticloanţele plătite au fost puse în portbagaje, vizităm podgoria, aleea ca un tunel acoperit cu viţă de vie, trecem pe lângă un şir de chiparoşi tineri, ajungând în pas domol, pentru că nu ne mai săturăm admirând simetriile, în faţa castelului. Clădirea nu e prea impozantă, dar situarea ei pe sprânceana colinei îi sporeşte nobleţea. Din clădirea administrativă a domeniului (conciergerie) iese o bătrânică surâzândă, dispusă să ne conducă în pivniţele castelului. Două săli uriaşe adăpostesc zeci (poate sute, nici nu mai ştiu) de butoaie mari, toate pline cu producţia de pe proprietatea Viella. Castelul a fost ridicat în secolul al XVIII-lea, e relativ bine întreţinut şi ca atare poate fi folosit. În toate duminicile din vară sunt programate aici diferite activităţi muzical-artistice. Bătrânica îmi întinde pliantul cu programul acestor petreceri la castel care mă duc subit cu gândul la vremuri de altădată. Întreb dacă au participanţi la aceste întâlniri. "Bien entendu" vine răspunsul puţin ofensat.

Pentru că mi-am lăsat la vinărie adresa de e-mail, luni de zile am primit, după întoarcerea în ţară, invitaţii la concertele de la castelul La Viella.

Ne grăbim să ne întoarcem, deoarece Lucian trebuie să primească prin poşta rapidă franceză green card-ul de intrare în USA. A fost înştiinţat telefonic de la Poşta din Pau că azi va veni omul cu pacheţelul trimis de Emily din Dhaka. În graba plecării din Dhaka, Lucian a uitat să-şi ia cartea verde şi acum aşteaptă s-o primească. Ajunşi în Saint-Sever-de-Rustan ne ocupăm cu diverse îndeletniciri ca să treacă vremea. Casa lui Mark a fost conectat chiar azi la internet şi el meştereşte de zor la aparatele sale până seara târziu. Lucian aşteaptă să fie sunat la telefon sau să sune cineva la uşă. Nu se întâmplă nici una nici cealaltă. Într-un târziu se enervează şi sună el. I se spune că poştaşul rapid a fost, a trecut prin faţa casei, probabil a încercat să sune la telefonul mobil pentru a-l contacta pe Lucian, dar n-a fost cu putinţă, aşa că la fel de rapid s-a întors în Pau. Măi să fie! Dacă s-ar întâmpla în România nu m-ar surprinde prea mult. Dar aici? Aşa funcţionează poşta rapidă din Franţa? "De ce n-a sunat la uşă?" mă revolt eu. "Avea adresa, numărul de la casă, cum se poate să nu fi găsit numărul? O fi vreun tăntălău." Lucian mă ajută să înţeleg după ce îi mai trec nervii: "Adresa o avea, dar număr la casă nu este. Nu are nicio casă număr aici." Rămân siderat: "N-au număr la casă? Înseamnă că ăsta e chiar un cătun." Apoi îmi explică şi varianta cu telefonul mobil. Mark, bucuros că i-au introdus cablul de internet, a tot manevrat pe acolo, deranjând semnalul pentru telefonia mobilă. Aşa că omul, neavând cu cine să ia legătura, s-a întors. Asta înseamnă că mâine va trebui să mergem în Pau după cartea verde. Un drum spre vest, când noi ne propusesem să mergem în sud, către munţi.

8 iulie 2009

Ne luăm rămas bun de la gazdele noastre şi-i invităm la Cluj. O tulim spre Pau să rezolvăm cât mai repede cea mai importantă problemă, fără să ştim unde vom înnopta. Lucian a vorbit cu cineva care închiriază apartamente într-o staţiune la poalele Pirineilor, dar nu e sigur că vom ajunge până acolo.

Trecem prin Tarbes (50.000 locuitori), capitala regiunii Bigorre, situată în Departamentul Hautes-Pyrénées. Bigorre e o parte din vechea Gasconie. Partea vestică. Îmbulzeala de pe străzi atrage atenţia asupra unei intense activităţi comerciale. Oraşul a primit în ultimii cincizeci de ani reputaţia de "oraş-piaţă" pentru dezvoltarea economică şi diversificarea produselor alimentare mai ales. Un mic paradis al gurmanzilor? Specialitatea casei / oraşului este aici celebra le fromage des Pyrénées. Numit în secolul V Civitas Turba ubi castrum Bigorra, oraşul are o legendă. Se spune că regina Etiopiei, Tarbis, s-a îndrăgostit de Moise, dar acesta i-a respins dragostea. Neconsolată, ea a părăsit tronul şi a rătăcit prin lume până a ajuns în Bigorre pe râul Adour, unde a fondat oraşul Tarbes. Din lista personalităţilor care au onorat oraşul extrag numele lui Isidore Ducasse, zis Lautréamont. El a făcut liceul în localitate. Un tulburător spectacol prezentat de francezi pe scena Teatrului Maghiar din Cluj în 2008, avându-l ca autor pe contele de Lautréamont, îmi stăruie şi acum în memorie. E vorba despre Dumnezeu ca pacient, adaptare după celebrele Cânturi ale lui Maldoror.

Până la Pau mai avem 40 de kilometri pe care îi parcurgem cu oarecare grabă. Ţinta noastră nu e să mergem spre Atlantic, ci să ne întoarcem spre sud-est, spre munţi. Având de rezolvat o problemă legată de serviciile poştale, mă aşteptam să descindem la poşta centrală din buricul târgului şi după cum îmi imaginam, o clădire impozantă, uşor de găsit, mai arătoasă decât poşta din Cluj. Nu scap de obsesia comparaţiilor nici aici. Lucian îmi spune că trebuie să-şi recupereze green card-ul de undeva de pe la periferia din nord-vestul localităţii, ceea ce devine mai dificil de căutat. Aşa şi este. Ajungem în zona depozitelor, a reprezentanţelor unor firme şi ateliere ce beneficiază de spaţii noi. Cele mai multe par nişte hangare învelite în material plastic alb, ceea ce le dă o strălucire igienizată. Ne învârtim mult prin acest labirint aseptic, cu asfaltate culoare intersectate geometric. În locul poştei centrale din Pau, Lucian intră până la urmă într-o chichineaţă cu pereţi albi şi geamuri mărunţele, laterale. Ceva mai mare decât o baracă este mesageria firmei de poştă rapidă unde a ajuns pacheţelul expediat din Bangladesh. Trecem peste toate, bucuroşi că am scăpat de o grijă. Ne rămâne timp să vizităm oraşul.

Demarăm în periferie şi frânăm în plin centru, pe o stradă îngustă, undeva sub le Château de Pau, înălţat pe colină. Privit de acolo, castelul pare înălţat până la cer. Lăsăm pe Le petit lion să se odihnească la umbră, trecem podul peste gave de Pau, impresionantă curgere de apă prin volum şi lăţimea albiei. Revenim şi urcăm scara spre castel. Maiestuoasa construcţie atrage ca un magnet. Începută în secolele XI-XII, a fost refăcută în stil renascentist, îmbunătăţită, adăugită în secolele următoare. Datorită acestor îmbunătăţiri arhitecturale ulterioare, construcţia este considerată castelnau (castellum novum) şi, aş adăuga, onoranta (pentru edili) observaţie că îşi merită denumirea deoarece acest castel impozant e într-adevăr nou, adică foarte bine întreţinut. Turiştii se înghesuie să viziteze această capitală a viconţilor de Béarn în 1512, devenită apoi capitala regilor de Navarre refugiaţi în nordul Pirineilor. Aici s-a născut Henric al IV-lea a cărui statuie te întâmpină la intrare.

Pau, prefectura departamentului Pyrénées - Atlantiques, situat în regiunea Aquitaine, este un oraş de 140.000 de locuitori şi are deviza Urbis palladium et gentis. Iată cum paladiu, statuia zeiţei Pallas Atena, ocrotitoarea cetăţilor, a ajuns să fie inscripţionat pe poarta unei cetăţi ca simbol al protecţiei oraşului şi locuitorilor săi. Numele oraşului beneficiază de o etimologie legendară. În vorbirea populară pau înseamnă palisadă, fortificaţie primitivă făcută din trunchiuri de copaci şi pietre. Despre primele fortificaţii legendele abundă. Onomasticienii, mai concreţi, susţin că numele oraşului are rădăcină indo-europeană: pal = rocă / stâncă prăpăstioasă, în latină palum. Nu e de lepădat nici varianta numelui propriu de persoană Paul, în gasconă Pau. Iar comparaţie! Îi suspectez pe vechii gasconi de a fi leneşi la vorbă precum maramureşenii noştri. Oameni care nu duc până la capăt articularea corectă a unui cuvânt. Paul devine la ei Pau iar la noi, vocativul Ioane devine Ioa. Îmi amintesc din vacanţele copilăriei cum îşi chema bărbatul la masă gazda verişoarei mele, învăţătoare în Petrova maramureşeană: Măi Ioa, hai mânca mămăli cu brî cu la...

Ne plimbăm prin zona comercială căutând film pentru aparatul foto. După ce ne asigurăm că voiajul va beneficia pe mai departe de mărturii foto, admirăm cazinoul, Parcul Beaumont cu aleile sale ce poartă numele unor poeţi ca Alfred de Musset, Anna de Noailles, Paul Valéry. Ne aprovizionăm cu hărţi şi pliante la punctul de informare turistică din Place Royale, din imediata apropiere a clădirii oarecum înghesuite între imobile vechi ce poartă inscripţia Hotel de ville. Rămân impresionat de aglomeraţia din centrul de informare turistică, nu ca la noi, mai mult pustii. Răsfoind pliantele primite aflăm că în 1844 aici s-a înregistrat primul zbor în balon, apoi, în 1909, fraţii Wright au efectuat primele zboruri cu avionul. Geografia locului e de vină cu siguranţă. Impulsul de a-ţi lua zborul de pe punctul de belvedere al oraşului pare aici o şansă ce nu trebuie ratată. Locul e o trambulină ce-ţi dă aripi şi te înalţă spre cer. Cu aşa antecedente în zbor, e firesc să fi luat fiinţă aici prima şcoală de aviaţie din lume. Pe logo-ul oraşului figurează simbolul steluţei întâlnit pe hărţi ca loc de belvedere, dar şi cuvintele La vie rêvée des villes. Apropierea dintre oraş şi vis mi se pare firesc să fie întreţinută de această deosebită perspectivă. Un brand turistic strict legat de specificităţile zonei. Când îmi amintesc de scandalosul brand turistic al doamnei Udrea cu frunza specifică peisajului României, căci nici într-o ţară de pe glob nu mai sunt păduri, îmi vine să mă iau cu mâinile de cap.

Bine că sunt pe pământ francez, azi e senin şi putem să ne bucurăm din plin de celebra cale regală cu panorama excepţională asupra Pirineilor. Te simţi rege în sens ionescian. Un Béranger subiectiv te împuterniceşte să-ţi supraveghezi de la această înălţime regatul intim luat în stăpânire ca simplu turist. Lumea ta. Eşti stăpân peste întinderi, peste măreţia lumii vizibile ce se desfăşoară la picioarele tale, în oraşul de jos. Aici e ca la Sibiu. Iar comparaţie! Palatul, bulevardul Pirineilor lung de 1,8 km, piaţa centrală, primăria, muzeele sunt în oraşul de sus. Sub picioarele tale începe oraşul de jos. Ca să ajungi acolo poţi coborî cu funicularul albastru ce-şi aşteaptă clienţii. Acesta a fost inaugurat în 1908 şi transportul e gratuit. Jos sunt grădinile regale cu aranjamente florale în linii armonioase, străjuite de palmieri şi leandri. Mai încolo e clădirea modernă a gării, îmbrăcată în sticlă. După ea apar meandrele râului şi în fundal vezi lanţul muntos ce te copleşeşte prin grandoare şi farmec. Bulevardul Pirineilor a fost creat din iniţiativa lui Napoleon I în prelungirea Pieţii Regale. Ajuns pe le boulevard des Pyrénées, Lamartine a rămas vrăjit. A spus despre această panoramă că este cea mai frumoasă vedere spre pământ din lume, aşa cum Neapole este cea mai frumoasă vedere spre mare din lume. Ce mai rămâne de adăugat sau de parafrazat? Bolborosesc după alţii: să vezi Neapole şi apoi să mori. Adaptez după mine: să vezi Pau şi apoi să trăieşti ca să te poţi apropia de munţii care te-au vrăjit. Ăsta ne e îndemnul clădit pe diferenţa dintre apă şi uscat. Legănată pe orizontale nesfârşite, marea ascunde mereu şovăieli viclene, malefice răsuciri în unduirile sale. Semeţiile muntelui sunt întotdeauna rigide şi tonice.

Drumul spre munţi e o panglică asfaltică ce şerpuieşte printre versanţi, alături de gave de Pau, de îndată ce ne apropiem de Lourdes. Un nesfârşit şir de maşini parcate pe dreapta, de-a lungul unei gard de sârmă, prevesteşte aglomeraţia. În spatele gardului se întinde o pajişte scăldată în soarele după-amiezii, străbătută de alei, ce coboară domol şi îmbietor spre râu. Coborâm şi noi după ce parcăm cu greu. De când Bernadette Soubirous, o localnică, a văzut-o pe Sfânta Marie în grotă, adică în urmă cu 151 de ani, Lourdes a devenit un important loc de pelerinaj pentru creştinii catolici de pretutindeni. Coborând spre gave de Pau simţi cum te umpli de sacralitate. Grupuri de credincioşi, călugăriţe sau pelerini, cântă în surdină, la umbra unor arbori seculari. Pe malul celălalt, la gura grotei, are loc o procesiune religioasă, cu preoţi în odăjdii sclipicioase, străjuiţi de un aranjament impresionant de lumânări masive. Când ajungem pe malul celălalt al râului, observăm alte grupuri de pelerini îmbrăcaţi în mantii divers colorate sau cu eşarfe aparţinând diferitelor congregaţii catolice. Tricicluri cu bolnavi, infirmi aduşi aici de pretutindeni în speranţa vindecării, sunt trase sau împinse prin mulţime de aparţinători sau îngrijitori angajaţi. Esplanada din faţa bisericii, până la grotă, e plină de vizitatori. Nu ne putem apropia prea mult de grotă din cauza aglomeraţiei din faţa noastră, grota fiind obiectivul de maxim interes al zonei. Mesa continuă într-o atmosferă de evlavie. Unii stau la rând să pună în peturi apa tămăduitoare ce izvorăşte din stânca aflată la baza bisericii. Arhitectura bisericii construite în trepte se profilează pe colina împădurită ce se ridică în stânga ei. Două arcuri de cerc din piatră calcaroasă străjuiesc intrarea principală îmbrăţişându-te prietenos. Dacă localitatea numără 15.000 de oameni, pelerinii ce se perindă pe aici ajung la aproximativ 30.000 în timpul marilor sărbători creştine. Dar şi în zilele obişnuite, esplanada milosteniei creştine vuieşte de lume. E un semn că turismul religios funcţionează aici la cote maxime.

Ne desprindem cu greu din această atmosferă pentru a ne continua drumul spre Cauterets, punctul terminus al călătoriei de azi. Staţiunea din regiunea Midi-Pyrénées, aşezată pe gave de Cauterets, este una dintre cele mai vechi staţiuni montane din Pirinei. Staţiune cu băi termale şi minunate posibilităţi de practicare a sporturilor de iarnă. Până găsim pensiunea Meublés Larbey de pe Avenue du Dr. Domer, observăm gara feroviară abandonată în 1949, declarată monument istoric, dar bine întreţinută, căci aici au loc uneori spectacole. E o construcţie din lemn, specifică zonei montane, vopsită într-un bordo spălăcit de ploi şi arşiţă şi, în contrast cu hotelurile noi, pare un decor pentru un western. Printre hotelurile noi, le petit lion năzuieşte la Lion D'or, dar e prea scump, apoi zăreşte hotelul Les Edelweiss care ne aminteşte de berea nemţească aromată purtând numele florii de colţ. Gara pentru teleferic, ridicată deasupra clădirilor, schelărie metalică vopsită în acelaşi bordo spălăcit ca şi gara ferofiară, a fost proiectată de echipa lui Gustave Eiffel. Trecem pe lângă Termes de César şi Primărie. Ca şi în Pau, lângă Primărie se află şi centrul de informare turistică. Aflăm din pliante că printre vizitatorii faimoşi ai staţiunii se numără George Sand, Chateaubriand, Victor Hugo.

Ajungem la pensiunea căutată îndelung prin zona Canceru, mi-e şi teamă să-i pronunţ numele. O fi vreo legătură între strada care poartă numele doctorului Domer şi temuta boală? Urmează să verific pe internet. La pensiune ne întâmpină Lucien, un bărbat de 50 de ani foarte amabil care ne pune la dispoziţie apartamentul şi o mulţime de hărţi pentru a ne alege traseul în munţi. Mă simt foarte bine în pensiunea lui Lucien pentru că în rondoul din faţa intrării, printre alte aranjamente florale şi pietre calcaroase, sunt şi îndrăgitele flori de colţ iar înăuntru avem scaune pe care eu le numesc "Van Gogh" pentru că tipul acesta de scaun cu şezutul împletit (cu tradiţie în regiune, se vede) a fost pictat de Van Gogh la Arles.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Thassos, Iuliana Marchian (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Cascada Vârciorog, Florian-Rareş Tileagă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal, Iuliana Marchian (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer