Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eu nu port o haină pe care scrie în permanenţă Actor


Gina Şerbănescu, un interviu cu Mihai Smarandache

17.02.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mihai Smarandache (născut pe 8 februarie 1982, la Iaşi), este actor al Teatrului Odeon din Bucureşti, unde îl puteţi vedea în roluri foarte diferite: Serghei Esenin în Când Isadora dansa de Martin Sherman, regia Răzvan Mazilu, Costa Astrakhan în Pentru că pot de Arthur Kopit, regia Alexandru Mâzgăreanu, Astolfo în Viaţa e vis după Calderón de la Barca, regia Dragoş Galgoţiu, Ăla mare în Blifat de Gabriel Pintilei, regia Alexandru Mihail, Igor în În container de Constantin Cheianu, regia Cristian Ban, sau Theseus, Francisc Cucu - Thisbe, Nănău - Zidul în Pyramus & Thisbe 4 You după William Shakespeare, regia Alexandru Dabija. Motivul pentru care l-am intervievat pe Mihai nu este curiozitatea de a afla cum îşi construieşte rolurile sau cum vede el, în esenţă, arta teatrului. Am epuizat adesea aceste clişee, sau am exagerat cu ele în interviuri realizate cu mulţi alţi artişti. Am ales să îl intervievez pe Mihai pentru că inteligenţa scenică de care dă dovadă şi care cred că este principala sa calitate ca artist mi-a sugerat faptul că discuţia cu el ar conduce la un schimb principial de idei, care s-ar putea răsfrânge asupra vieţii în general şi a artei în special. Nu cred că m-am înşelat şi vă puteţi convinge citind mai jos ceea ce a ieşit, un dialog pe care doar convenţional îl pot numi interviu. Pentru mine, ca intervievator, a fost o experienţă care m-a îmbogăţit interior, sper să vi se întâmple acelaşi lucru şi dumneavoastră, ca cititori.


Mihai Smarandache: Întreabă-mă...

Gina Şerbănescu: Dar tu chiar ai vrea să fii întrebat?
M.S.: Încă nu... Aş vrea să fiu lăsat să fac mai mult şi după aceea să fiu întrebat... Nu îmi e foarte uşor să vorbesc despre ceea ce fac eu în teatru, pentru că acţionez din instinct şi dacă începe cineva să mă descoasă e posibil să nu spun exact ceea ce vreau...

G.Ş.: Sincer, intenţia mea nu e să te descos, ba dimpotrivă... Uite, mi-am revăzut interviurile pe care le-am realizat cu diverşi artişti de-a lungul timpului şi mi-am dat seama că omul care se ocupă cu scrisul poate pica în clişee mai repede ca artistul şi asta se poate petrece inclusiv în cazul interviurilor. Aşa că hai să pornim de la ceva ce sună ca un clişeu, dar nu este... Hai să pornim de la relaţia cu publicul, dar nu oricare relaţie... Mă refer acum la ieşirea la aplauze...
M.S.: O, da, îmi place să mă joc la aplauze!

G.Ş.: Sincer, eşti primul actor care mi-a dat de gândit că actorii se pot împărţi în tipologii pornind de la acest tip de relaţionare de la finalul spectacolului. De ce îţi place să te joci?
M.S.: Pentru că oamenii nu mai aşteaptă nimic de la tine, ci intră într-o perioadă de acceptare. Fie că le-a plăcut, fie că nu le-a plăcut, ei aplaudă cu starea pe care le-a dat-o spectacolul, dar sunt deschişi. Înainte de finalul spectacolului, aşteptau ceva în funcţie de informaţia cu care veneau de acasă şi se aflau în expectativă în raport cu actorul, care poate să fie sau nu pe placul lor. La final, ei sunt deschişi şi eu pot să mă raportez acum exact la acest tip de deschidere şi să mă joc cu el.

G.Ş.: Dar publicul există realmente când eşti în scenă? Există publicul în general?
M.S.: Câteodată da, câteodată nu. S-a întâmplat să simt că joc pentru public, iar la final să simt numai răceală, ca un zid între mine şi ei.

G.Ş.: Tu pentru ce te sui pe scenă?
M.S.: Ştii, eu nu cred deloc în rolul mesianic al actorului, în funcţia lui de propovăduitor.


G.Ş.: Asta aşa, că tot am vorbit despre clişee...
M.S.: Da, dar vezi, când la final publicul se comportă ca şi cum aş fi unul, simt nevoia să schimb percepţia asta şi mă comport împotriva aşteptărilor la aplauze. Eu nu vreau să fiu un etalon pentru nimic, chiar dacă ar exista oameni care au cine ştie ce imagine despre actorul care tocmai a jucat un personaj.

G.Ş.: Nu mi-ai răspuns... Repet, pentru ce te sui pe scenă? Mi-ai oferit o negaţie, mi-ai spus ce nu vrei să fii , ceea ce nu e încă un răspuns.
M.S.: Da, ştiu...

G.Ş.: E clar că pentru un motiv anume tot te sui pe scena aceea... E o meserie ce faci tu?
M.S.: E cel mai uşor lucru pe care l-aş putea face în viaţa asta. Am descoperit cu mai mare claritate suma de lucruri care mi-a fost dată când am venit pe lumea asta atunci când am devenit actor. Şi parcă lumea era de acord. Mai mulţi au început să spună da şi din ce în ce mai puţini nu. Pe când atunci când încercam să fac altceva, erau mai mulţi cei care spuneau nu. Aşa că m-am ghidat după mai multe răspunsuri pe care le-am primit în viaţă şi am ajuns în situaţia dată.

G.Ş.: De unde ştii că nu există o altă situaţie care ar culege mai multe da-uri?
M.S.: Pentru că momentan, prin ceea ce fac, culeg îndeajuns de multe da-uri ...

G.Ş.: Dar spune lumea, sau ştii tu că acesta e drumul? Funcţionezi pe feedback, sau tu cu tine ştii că aşa trebuie?
M.S.: Ce să ştiu eu? Dar cine ştie realmente ce e cu el pe lume?

G.Ş.: Exişti numai printr-un feedback al altora?
M.S.: Cred că viaţa poate fi şi aşa. Da... E drept că în ultima vreme am depăşit cumva concepţia aceasta şi încerc să acţionez astfel încât să văd ce iese dacă nu mă gândesc la rezultat. Îmi e din ce în ce mai uşor să nu mă mai gândesc la feedback, sau la cum e perceput rezultatul acţiunii mele de către ceilalţi. Acestea sunt etape dintr-o viaţă, eu nu sunt un actor şi atât, eu sunt în primul rând Mihai, un om, care se întâmplă să facă asta. Eu nu port o haină pe care scrie în permanenţă "actor". Pe pământul acesta, înainte să vin eu, s-a decis că există acest ceva numit actorie. Şi când am venit am zis, ia uite, sunt oameni care fac asta şi mie îmi e bine aici, cu ei... Nu e ceva ce am inventat eu şi nici nu vreau să schimb nimic în această privinţă. E adevărat, sunt situaţii în care mi se pare că există ceva ce s-a învechit în domeniul acesta, dar e ca şi cu o haină, i-a trecut vremea şi nu mai poate fi purtată ca altădată. În esenţă nu vreau să schimb nimic, pentru că această esenţă nici nu există. Mă interesează, desigur ce se întâmplă în altă parte, nu îmi place că pe la noi pe aici trebuie să ne luptăm cu o formă de bătrâneţe care trebuie să ne dea de gândit şi nu mă refer la vârste, ci la stări. Noroc că mai există câte un Radu Afrim de la care, dacă aş vrea să "fur" ceva, e modul în care caută el noul. Când mă gândesc la cum să fiu mai bun, mă gândesc la Radu Afrim, tocmai pentru această căutare a noului, pentru modul în care nu stă pe loc.

G.Ş.: Da, dar e o diferenţă între căutarea noului şi a nu sta pe loc... Pentru că, dacă nu stai pe loc, poţi să ajungi la lucruri vechi, la anumite valori vechi care au mai multă greutate în raport cu ceea ce e nou... Uneori poţi, într-adevăr, să descoperi ceva nou, realmente valoros, poţi avea acest noroc.
M.S.: Vezi, eu nu mai cred că vrea cineva să monteze Shakespeare sau Caragiale în cheia clasică, în cheia acelor valori vechi. Acolo totul e clar, simplu, pentru că ritmul lumii era altul. Acum vreau să văd artişti interesaţi de alte zone, de a explora şi altceva din om. Noi suntem foarte complicaţi acum, de aceea nici ritmurile nu mai sunt aceleaşi. Întoarcerea la unele valori vechi poate fi o fugă, tocmai pentru că trăim în viteză. Te poţi întoarce la valorile vechi numai dacă, în ceea ce priveşte lumea, ai o ureche muzicală absolut fantastică şi iei ritmul acela vechi şi îl bagi în ritmurile noi. Poate că atunci, da, întoarcerea are sens.


G.Ş.: Ţi se întâmplă să fii uneori în contexte care nu îţi plac? Ţi s-a întâmplat să joci în piese în care nu ţi-a plăcut că eşti?
M.S.: Da, dar am conştientizat asta doar după ce s-a terminat spectacolul. Uneori lupt şi sunt învins de context. Eu intru cu o anumită energie şi cu o anumită dorinţă de a descoperi acel context...

G.Ş.: Contextul e dat, s-a regizat, s-a înscenat, iese spectacolul!
M.S.: Eu mă refer la repetiţii, la lucrul cu anumiţi oameni, cu care ai mai colaborat, poate, sau cu care te întâlneşti prima oară. Eu intru cu o anumită energie, dar au fost situaţii când m-am simţit vlăguit. M-au vlăguit oamenii, din varii motive. Eu ca spectator, la teatru, am un principiu: mă uit în primul rând la actorul din spate pentru că, de regulă, actorii din spate îşi găsesc minimum de treabă pe care pot să o aibă de făcut acolo şi minimum de gânduri, pentru că vezi Doamne, în momentele acelea, ce se întâmplă pe scenă "nu e treaba lor". Şi, dintr-o dată, când vine rândul lor, al celor din spate, îi vezi cum devin brusc mai energici!

G.Ş.: Eu cred că ceea ce e "în spate" presupune o formă de prezenţă care trebuie să alimenteze ce e în faţă...
M.S.: Absolut, la asta mă refer şi eu. De asta mă uit la cei din spate, vreau să văd dacă sunt vii, dacă sunt prezenţi în poveste. Şi ca actor tot asta fac, principiul e acelaşi şi după el mă ghidez în scenă: conştientizez că trebuie să existe cineva care se uită la mine atunci când sunt în spate doar de dragul de a vedea dacă nu cumva m-am gândit la altceva. Dacă există cineva care s-ar uita la mine tot timpul, trebuie să vadă că sunt tot timpul prezent, în fiecare secundă. În rest, cât inventez sau nu, chiar nu contează. Bine, nici nu trebuie să îl omori pe cel din faţă cu prezenţa ta, e o chestiune de negociere, nu fac eu ce mi se năzare...

G.Ş.: Păi nu, că nu eşti de capul tău şi nu faci ce vrei, trebuie să trăieşti pe scenă în funcţie de cum e lumea desenată.
M.S.: Dar tu crezi că toţi actorii ştiu cât de suficienţi, de mari sau de mici trebuie să fie într-o situaţie? Crede-mă că nu! Şi mai e un tertip pe care îl fac unii actori. Ştiu ce şi cât trebuie să facă, dar nu fac şi dintr-o dată, în plin spectacol, te trezeşti cu surprize. Şi unul care construieşte cu grijă, care creează încet-încet, aşa cum mi se pare normal, că de aceea suntem unii laolaltă cu ceilalţi, se trezeşte în scenă că celălalt e puţin... altfel, dar esenţial altfel, pentru că a păstrat anumite atitudini pe care le dă în anumite momente, pentru că are un consum interior pe care şi-l planifică şi cu care loveşte când te aştepţi mai puţin. Dar, până la urmă, e uman, nu?

G.Ş.: Devine cam filosofică discuţia...
M.S.: Când vorbeşti despre lucruri din acestea cuvintele ajung să fie aşa...


G.Ş.: Mi-ai spus cândva motivul pentru care te-ai făcut actor.
M.S.: Da, mi-am dorit să îi fac pe toţi să plângă.

G.Ş.: Să plângă?
M.S.: Ei, între timp m-am mai răzgândit, dar la început aşa mă gândeam, că spui o poveste şi omul care o ascultă începe să simtă altfel, să regrete tot ce a făcut rău, că ceea ce spun trebuie să funcţioneze ca o terapie, în urma căreia ceilalţi să se înveţe ei minte... Asta era pornirea iniţială: să fiu un instrument al curăţirii interioare a celorlalţi. Când am început să fiu actor, mi-am dat seama, desigur că situaţia e mult mai complexă şi că nu aş putea fi divers dacă m-aş limita doar la asta... Impulsul acela iniţial era dat, probabil, de un pesimism de structură: dacă tot există pesimişti peste tot, hai sa îi facem pe toţi să plângă!

G.Ş.: Da, dar nu tu poţi să ştii cine îţi vine la spectacol.
M.S.: Dar poţi să ştii ce poveste îi spui...

G.Ş.: Dar nu ai de unde să ştii ce reacţie va avea la povestea respectivă.
M.S.: Există poveşti îndeajuns de mari să îi facă pe toţi să plângă. Şi apoi, orice poveste mică poate deveni mare şi rezultatul e acelaşi, deşi nu asta e ideea, dar am simţit nevoia să ramific puţin...


G.Ş.: Ştiu că acesta e un alt clişeu al interviurilor, dar trebuie să te întreb cât din tine rămâne în scenă. Ai trăit vreodată un moment în care ai simţit că tu devii complet personajul?
M.S.: Nu, nici nu cred că e posibil aşa ceva. Există desigur momente mici, de un anumit tip de calitate şi intensitate, pentru că vezi tu, eu am crezut întotdeauna că teatrul, per total, e o mare minciună făcută din adevăruri mici. Până la urmă avem de-a face cu invenţii, oamenii inventează oameni pe care îi pun în situaţii voit diferite pentru a obţine acel efect de care îţi vorbeam mai devreme: să îi faci pe toţi să plângă, de exemplu.

G.Ş.: Ca să ne simţim bine, cred că o numim convenţie, pentru că termenul de minciună e uşor... incomod...
M.S.: Corect! În ceea ce priveşte identificarea cu personajul, când în scenă ai de spus cuiva nişte lucruri enorme, nu ai timp să te gândeşti prea mult cine eşti. Poate când intri în culise şi pregăteşti următorul moment, ai timp câteva clipe să conştientizezi cât de mult te-ai tulburat în situaţia respectivă, dar crede-mă că nu există deloc riscul să îţi pierzi simţul propriei identităţi. Nu poţi să scoţi ochii unui om sau să îl omori în scenă, trebuie să deţii mereu controlul. Dacă trebuie să strângi pe cineva de gât, pentru că aşa cere rolul, omul acela te va ruga să ţii mâna intr-un anumit fel, ca să nu îi faci rău şi trebuie să te conformezi... Convenţia îţi vorbeşte în cuvinte foarte simple...

G.Ş.: Şi atunci, la ce bun teatrul?
M.S.: S-ar părea că oamenii se simt bine când vin la teatru, s-ar părea că ei cred că suntem mai curajoşi ca ei, pentru că ne expunem. Dacă, prin expunerea pe care în mod normal spectatorul nu şi-ar asuma-o, se creează o imagine cu care el empatizează, deja s-a petrecut o schimbare în omul respectiv. Oricum, la prima vedere, convenţia e amuzantă... Stau atâţia oameni în sală şi se uită la unii care se prefac că sunt altcineva. Dacă priveşti de două ori din afară (din afara scenei şi apoi din afara publicului), nu poţi să nu te întrebi de ce avem nevoie de genul acesta de manifestare. Nu mă gândesc la ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei, ci la acest prezent al meu: ies din casă mă duc la teatru şi vin nişte oameni care se aşază pe scaune şi privesc ce se petrece pe scenă. Convenţia luată în sine e cam hilară...


G.Ş.: Dat tu, ca spectator, cum eşti?
M.S.: Indiferent... şi chiţibuşar: mă uit la lucruri, văd când a căzut farfuria... De aceea nu pot să mă mai uit nici la filme, nu prea mai am răbdare. Dacă filmul e făcut foarte bine, uit de convenţie, şi mă las luat de poveste sau de un personaj.

G.Ş.: E deformaţie profesională?
M.S.: Şi în viaţă sunt la fel, simt situaţiile, simt oamenii, cred că e ceva legat de spiritul secolului în care trăim, simt energiile celor din jur, le simt dorinţele. Când ne adunăm mai mulţi, e clar că nu o facem aşa, pur şi simplu ci că, pe fond, vrem ceva unii de la alţii. Aşa e şi la teatru, ne adunăm cu un scop, există un numitor comun chiar dacă nu e declarat. Recunosc că ţin la acest numitor comun, chiar dacă nu e definit şi verbalizat mereu...

G.Ş.: Te emoţionezi uneori la teatru?
M.S.: Da, desigur... Începutul de la Hey, Girl! a lui Castelucci m-a emoţionat foarte tare, pentru că mi-a arătat câte se pot povesti prin ceva extrem de simplu... E povestea mea sunt convins. Mi-a indus dorinţa de a fi eu acolo, aş fi vrut să fiu eu fata aceea, pentru că atunci când un actor vede ceva care îl marchează, vrea să fie el acolo, fără îndoială. Aş fi vrut să fiu eu fata aceea care naşte senzaţii de acea calitate şi intensitate în oameni...

G.Ş.: Ai proiecţii despre cum va fi mai încolo?
M.S.: Aveam, nu mai am... Nu prevăd ce se poate petrece, poate şi pentru că eu nu mi-am planificat să ajung aici. Eu mi-am proiectat iniţial nişte lucruri atât de banale încât viaţa mi-a demonstrat că pot mai mult. Eu singur nu m-aş fi dus pe acest drum, dar m-am întâlnit cu oamenii care mi-au deschis ochii în privinţa asta. Dacă eu rămâneam singur nu aş fi cunoscut acest drum. Deşi, până la urmă, e o utopie, nu ai cum să fii singur, eşti tot timpul înconjurat de oameni. Printre oamenii din teatru am aflat despre mine că am şi eu tot felul de poveşti în cap, poveşti care cred că merită spuse, în felul meu, desigur.

G.Ş.: În felul tău, în relaţie cu alţii...
M.S.: Da, e vorba de momentul când mi-am dat seama că nu sunt singur pe pământ, deşi eu aşa credeam, era unul din visele mele. Eu am scris începutul de la Vanilla Sky înainte să apară filmul, pot să îţi arăt data din calculator... Se trezeşte unul dimineaţa şi nu mai e nimeni în lume...

G.Ş.: Un singur "eu" în lume.
M.S.: Cred că la nivelul la care se află lumea acum, atâta timp cât mai există orgoliu, probleme legate de eu, de ce vreau, de ce îmi trebuie, facem anumite acţiuni, nebănuindu-le consecinţele şi e normal ca în grupuri de oameni interesele proprii să nască doar dezbinare. Pe măsură ce va trece timpul (pentru că mi se pare clară direcţia în care mergem) şi se vor estompa orgoliile, lucrurile se vor îndrepta...

G.Ş.: Cum s-ar putea estompa?
M.S.: La un moment dat nu vom mai avea încotro, pentru că din punctul meu de vedere, în universul acesta nu se va mai putea trăi cu eu, eu nu există! Ci doar noi, pentru că totul e o realitate în mişcare, tu dacă spui eu, vrei să opreşti. Dar nimic nu se opreşte, nu există nimic pe lumea aceasta care să stea. Într-un pahar sunt nenumăraţi atomi, dacă unui atom i s-ar năzări să spună eu, s-ar sparge paharul pentru că ar forţa oprirea mişcării. Ca să îl uiţi pe eu şi să conştientizezi că eu e tu, eu-l trebuie uitat.

G.Ş.: Dar "lumea"?
M.S.: Când spun "lumea", mă pun în situaţia de a înţelege diferenţele, care trebuie acceptate şi integrate.


G.Ş.: Tu îţi doreşti anumite roluri?
M.S.: Când eram în facultate îmi doream, acum nu, acum îmi doresc orice. Să vreau musai să îl joc pe Hamlet? Ce sunt prostiile astea?

G.Ş.: Dar uneori, poţi să te confrunţi cu o existenţă concretă şi vrei să o duci în artă, mie una aşa mi se întâmplă, dacă vreau să termin cu o lume, simt nevoia să o trec în artă, acolo unde pot să o confrunt cu ochii celorlalţi.
M.S.: Am senzaţia că vorbim exact despre aceleaşi lucruri... Când spui ceva, am senzaţia că eu am spus, de exemplu, ce ai spus despre trecerea unei existenţe în artă, mi se pare că eu am gândit asta...

G.Ş.: Cred că ţine de mecanica depăşirii eu-ului... Dar eu-l nu are cum să nu revină, pentru că egoismul te împinge să te proiectezi mereu în ceva...
M.S.: Eu nu cred că egoismul te face să te proiectezi, ci dimpotrivă, proiecţia ţine tocmai de depăşirea eului, de faptul că trebuie să ajungem să trăim în acord.

G.Ş.: Cum arată lumea asta de care vorbeşti tu?
M.S.: Încă nu ştiu, dar sunt parte din ea şi e clar că în direcţia aceasta mergem. Într-o seară am ieşit cu nişte prieteni şi lângă noi stătea un om. Am simţit că trebuie să vorbesc cu el. Şi i-am zis: "De ce simţi tu nevoia să stai aici şi să faci contrapunctul acesta? Dacă ai nevoie să vină cineva să vorbească cu tine, eu sunt omul acela!" Trei ore am stat de vorbă cu acel om, despre chestiuni pe care le discutăm şi noi acum...

G.Ş.: Am vizitat de curând un centru pentru persoane cu disabilităţi (un loc pe care l-ai vizitat şi tu înaintea mea) şi ştii că acolo există un băiat care nu spune eu, ci vorbeşte despre el doar la persoana a treia...
M.S.: Da... Mă gândesc că poate e mai rău dacă "îl descopăr", pentru că e posibil să îi pot spune doar cum e lumea din perspectiva mea şi e posibil ca el să nu aibă nevoie de asta. Corespondentul lui în lumea reală nu există, el nu poate să se vadă... De aceea vorbeşte despre cineva (el) care e cu noi...


G.Ş.: De ce îţi e cel mai frică pe lume?
M.S.: Să nu cumva să existe lucruri importante. Pentru că am un mod detaşat de a privi multe lucruri despre care lumea zice că sunt grave şi atunci am senzaţia că sunt cumva străin de cele mai multe probleme majore al umanităţii. Moartea, de exemplu. Nu am o percepţie continuă a conceptului. Încerc o formă de teamă atunci când mă doare ceva, dar nu trăiesc cu ideea ei, cu un corespondent zilnic al morţii care să îmi justifice modul în care mă exprim, să zicem. De când eram mic am ştiut cumva că nu trebuie să îţi pese realmente de ceva.

G.Ş.: De ce oare?
M.S.: Pentru că tot ce ţi se întâmplă, se şi te transformă, lucrul de care ţi-a păsat nu va mai putea fi regăsit niciodată la fel ca atunci când a început să îţi pese de el. Legea universală e schimbarea.

G.Ş.: Legea universală e schimbarea, pe un principiu care rămâne acelaşi!
M.S.: Păi vezi, principiul acela constă în acele lucruri importante de care îmi e mie teamă că ar putea exista, exact despre asta e vorba!

G.Ş.: În recenta premieră de la Odeon, Când Isadora dansa, joci în rusă rolul lui Esenin. Dacă mâine ţi s-ar schimba brusc soarta şi ar trebui să joci în altă ţară, într-o altă limbă, în... flamandă să zicem... Ai putea locui în altă limbă?
M.S.: Mi-ar fi teamă să nu îi dezamăgesc pe oamenii de acolo, să nu îi jignesc folosindu-le limba greşit. Ar trebui să pot reda minimum de adevăr în rostirea mea, astfel încât ei să mă poată considera unul de-al lor. Există riscul ca, neînţelegând în esenţă limba, să nu joci cum se cuvine, ci să joci doar înţelesurile...

G.Ş.: Acum câţiva ani, la un teatru din Antwerpen am văzut un spectacol, Lucifer, în flamanda veche. A fost o experienţă foarte tare, pentru că, deşi nu înţelegeam limba, proiectam ideea că poate aşa era şi la începutul lumii. Dacă aş fi fost martora acelei căderi, poate nu aş fi înţeles ce se spune... Pentru că noi construim în grila înţelegerii noastre, în funcţie de limitele limbajului nostru. Şi asta a fost întrebarea mea, în relaţie cu spectacolul: aş fi înţeles eu forma aceea de viaţă, prin limbajul ei?
M.S.: Tu, în momentul acesta, când te propui părtaşă la eveniment, de unde vii?

G.Ş.: Din lumea asta...
M.S.: Şi din lumea asta ai mers spre "acolo" şi ai privit?

G.Ş.: Nu am privit nimic, pentru că nu am acces la acea lume.
M.S.: Nu, ideea e că tu propui acum, ca tu, Gina cea de aici să fii martoră la naşterea sau căderea aceea. Dacă tu ai fi fost acolo, tu aveai un rost acolo şi ai fi înţeles. Noi, acum cu şmecheria Turnului Babel ne scoatem altfel...

G.Ş.: Mă gândesc că poate am fost acolo şi am uitat... Şi mă întorc spre acel eveniment prin filtrul uitării mele..
M.S.: A, eşti unul din ăia răi, ţi-ai luat-o în cap, am înţeles!

G.Ş.: Toţi ne-am luat-o în cap... Tocmai de aceea căutăm drumul spre noi, în afara lui eu...
M.S.: Păi de aceea trebuie să ne reîmprietenim... Şi uite cum revenim la ce vorbeam.

G.Ş.: Tu crezi în talent? Ce înseamnă el?
M.S.: A face uşor lucruri care altora li se pare greu...

G.Ş.: Există oare oameni fără talent?
M.S.: Doar reproducători, adică?

G.Ş.: Da!
M.S.: Probabil că da. Poate că e câte unul pe lume care doar ţine un băţ, pentru că asta e treaba lui. Şi eu ce să fac, să îl împing, să îi iau băţul numai pentru că ţin morţiş să îi arăt că se poate face artă cu respectivul băţ? Violenţa ar fi o problemă, s-ar putea să existe unul care să îţi zică: Pleacă de lângă băţul meu!, pentru că el poate crede că vrei să îi furi băţul...

G.Ş.: Tu crezi în chestia asta numită sens al vieţii? Pentru ce trăieşti?
M.S.: Atâta timp cât sunt viu, asta e tot! Trebuie doar să fii pregătit să te transformi.


G.Ş.: Din nou schimbarea...
M.S.: Păi dacă asta e tot ce contează? Ce vrei să îţi spun? La ce ţin? Mi s-a dovedit că orice mi-a plăcut, sau la orice am ţinut s-a schimbat uneori radical, de la oamenii pe care îi întâlnesc, de la muzica pe care o ascult, până la mâncarea pe care o prefer, încât nu am cum să cred că trebuie să mă ataşez de lucruri.

G.Ş.: Mda, nici mie nu îmi plăcea în adolescenţă salata de boeuf si acum îmi place foarte mult...
M.S.: Eu nu suportam roşiile si acum mănânc roşii în disperare. Şi cu toată viaţa aia de dinainte când nu îmi plăceau roşiile, eu ce să fac acum? Sunt aici şi mă înţeleg... Şi voi merge mai departe şi cândva va trebui să mă înţeleg pe mine cel de acum, din acea perspectivă. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • fain
    marian adochitei, 17.02.2012, 21:12

    hai ca a iesit bine :)

Spacer Spacer