Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La vîrsta asta, n-aş mai putea ajunge la zece mii de semne cu spaţii


Ioan Es. Pop, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

20.02.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Cato Lein)

La vîrsta asta, n-aş mai putea ajunge la zece mii de semne cu spaţii
Ioan Es. Pop în dialog cu Daniel Cristea-Enache (3)

Daniel Cristea-Enache: Alternaţi, în răspunsurile dvs., un registru "realist" şi referenţial al comunicării - şi unul, dimpotrivă, impregnat de poeticitate. Nemaivorbind de faptul că aduceţi în dialogul nostru versuri şi poeme întregi...
Credeţi că poezia pe care o scrieţi, adică o creaţie a lui Ioan Es. Pop, poate spune mai mult(e) despre autorul ei decît autorul însuşi? Dacă da, cum explicaţi această putere a poeziei?
Aţi scris adesea despre un Pop "de zi" şi un Pop "de noapte". Primul este legat de spaţiul redacţional-publicistic, al doilea, de cel privat-poetic.
Poezia lui Ioan Es. Pop nu poate fi însă şi una diurnă, luminoasă, solară - măcar pe unele secvenţe ale ei?
Dacă nu, de ce nu?

Ioan Es. Pop: Urmare a dialogului nostru de săptămîna trecută, am primit un mesaj încîntător de la o colegă de facultate pe care n-am mai văzut-o de vreo treizeci de ani, dar cu care am schimbat din cînd în cînd mesaje pe cale electronică. Văzuse cele două poeme reproduse în corpul răspunsului meu şi mi-a spus că păstrează două pagini dintr-un număr din revista - pe atunci studenţească - Nord în care au fost ele publicate, alături de alte poeme pe care le credeam pierdute. Am rugat-o să scaneze cele două pagini şi să mi le trimită. Pe pagina din stînga, "Ioan Pop", pe pagina din dreapta, Nicolae Scheianu. Nu mi-ar fi ruşine nici acum dacă aş reproduce aici restul poemelor de acolo, nepublicate vreodată în vreo carte. Nu, nu, staţi, că n-am s-o fac, aşa cum poate v-aţi aştepta după ce în primele două episoade v-am obişnuit cu asta, dar nici nu bag mîna-n foc că mai jos, pe la mijlocul sau sfîrşitul răspunsului, mă voi putea abţine să nu.
Buun, şi-acum să vă repet ce bănuiesc eu despre relaţia asta poezie-poet. Uneori, el poate fi tatăl poeziei, dar întotdeauna, sînt sigur, ea e mama poetului. Poezia îl scrie pe poet şi nu poetul poezia. Sau nu în aceeaşi măsură. Poezia deţine o inteligenţă proprie care nu are de-a face decît rareori şi în destul de mică măsură cu inteligenţa poetului, motiv pentru care ea se autogenerează, se autoscrie. Poate de asta se trezeşte la final autorul că una a vrut şi alta a ieşit. Nu, nu vreau să spun că poetul este un simplu spectator la scrierea poeziei lui, nu, el şi ea interacţionează intens, însă tonul îl dă ea. Luînd din poet acele energii care o pot face mai autentică şi mai plină de mesaj.
La un moment dat, pe la unsprezece ani, poate, după ce citisem cam tot ce găsisem prin biblioteca din căminul cultural al satului şi pe la prieteni, am trăit spaima sinceră că la un moment dat se vor termina toate cărţile lumii şi atunci mie îmi va fi foarte rău, pentru că nu voi avea cu ce înlocui acest drog, iar atunci realitatea pur şi simplu mă va strivi. Mă drogam cu cărţi tot timpul. Trăiam pentru a citi. Orice contact nemediat cu realitatea însemna o mare suferinţă. Încă nu scriam. Doar citeam. Citeam atît de mult, trăiam atît de intens în realitatea cărţilor pe care le citeam, încît am reuşit marea performanţă ca, în clasa a şasea, să rămîn corigent şi în cele din urmă repetent la limba română cu media 2,93. Cine mi-a scris mie acest episod din destin? Cărţile, cine altcineva? Vă mai... amintiţi de "argumentul împotrivă" din petrecere de pietoni? Jur că mi-am adus aminte de el fix după ce am scris ce am scris pînă în acest moment. M-am dus deci acolo, la acel "argument", şi uitaţi-vă cu ce m-am întors:

"Cînd am fost în stare să citesc, m-am ales cu altă vinovăţie: uitam ce mi se poruncea să fac, mă topeam în cartea pe care o aveam sub ochi, iar corecţiile erau pe măsură. Cea mai mare pedeapsă din anii aceia, lăsînd la o parte bătăile, a fost să mă văd nevoit să îngrop, de frica mamei, Amintirile din casa morţilor în pămînt şi să nu le mai găsesc niciodată. (...) Aveam treisprezece ani cînd am scris prima mea compoziţie. Pînă atunci, fusesem complet absorbit de scrisul altora, fusesem scris în întregime de ei. N-am început cu poezia, ci cu o povestioară poliţistă, căreia i-au urmat altele, departe de marile lor modele, iar unele dureros de nereuşite.
Pe urmă, revelaţiile mele s-au mutat înspre poezie. Purta cel mai ascuns dintre mesaje, îi semănam întrucîtva, eram ascuns ca şi ea, deşi făceam eforturi tot mai disperate să par în rînd cu lumea."
Uf, greu se mai ajunge la cinci mii de semne cu spaţii! D-apăi la zece mii! Zău, am impresia că, la vîrsta asta, n-aş mai putea ajunge niciodată la zece mii. E ca şi cum ar trebui să ajung la cercul polar în maieu şi-n papuci de casă. Nu, promit să n-ajung la zece mii! Dar poate la şase, cine ştie?
Cît despre natura diurnă a poeziei, o văd şi la mine, măcar prin faptul că am reuşit să fac inteligibile nişte abisuri ale fiinţei mele care altfel ar fi rămas în întuneric, informe şi mutilante. Prin faptul că structurează nestructuratul, poezia e diurnă, nu nocturnă. Prin faptul că exprimă, atunci cînd poate, inexprimabilul, poezia e diurnă, nu nocturnă. Din această perspectivă, poezia mea e luminoasă. Uneori se joacă. Alteori îşi bate joc de autorul ei. Cîteodată se autoironizează. Dar nu, nu poate şi nu trebuie să-şi rateze mesajul, nu poate şi nu trebuie să nu-şi spună propriul adevăr, în felul ei propriu. E şi autorul pe acolo, prin acel adevăr propriu poeziei? Fără îndoială că este, dar tradus pe limba ei. Amănuntul biografic poate deveni poezie, dar numai în măsura în care poate fi sublimat suficient. Numai dacă primeşte tîlc şi energie de sus. De unde de sus? Din acel sus care se află simultan deasupra şi dedesubtul nostru, la stînga şi la dreapta noastră.
Acum chiar că am început să gîfîi rău, mă trec toate sudorile, mi-ar fi bună o bere dar n-o am la îndemînă, vai, în curînd va trebui să pun punct final, nici pînă la şase mii de semne cu spaţii nu m-ai dus, ratatule, îmi va reproşa atunci acest răspuns care, încet-încet, se termină, se termină, se ter.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer