Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre eleganţă şi alte nimicuri


Ioana Bâldea Constantinescu

21.02.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Planul meu pentru azi a fost un elogiu în toată regula adresat unui roman al lui Austin Wright. Pe cuvânt că da. Cum, însă, viaţa are felul ei propriu de a-ţi arăta că toate lucrurile bune se pot amâna, în timp ce toate lucrurile rele sunt stringente, vrând, nevrând, mă conformez unui carpe diem torsionat într-un moment de... hai să-i spunem descumpănire pe marginea unui gen narativ.
 
Biografia. Cronologia teoretic nepărtinitoare şi, tot teoretic, cu valoare preponderent documentară, care localizează în timp, spaţiu şi, eventual, tip de umanitate un personaj a cărui existenţă, creaţie, intenţie ideatică are o minimă relevanţă publică. Pare un gen cuminte, uşor complicat, poate, doar, de combinatoria pe care o dă cu portretistica, un subgen inerent impregnat de subiectivitate auctorială şi, ca urmare, de speculaţia contextuală.
 
Am citit multe biografii. Am văzut multe filme cu miza de a devoala "adevărata faţă" a unui personaj notoriu. Arareori, însă, am asistat la un demers biografic orchestrat cu atâta prost gust ca The Iron Lady, filmul Phyllidei Lloyd despre Margaret Thatcher.
 
L-am văzut cu prejudecăţi. Din cele bune. Am, în fond, încă viu ziarul londonez, citit peste umăr, în metrou, care o aplauda editorial pe Meryl Streep, "Meryl the Masterful", pentru minuţia şi profesionalismul indiscutabil cu care se achită de partitura ce i-a fost încredinţată... Dar ce ne facem cu partitura...
 
Fostul premier britanic, Margaret Thatcher, are 87 de ani. Este, fără discuţie, un leader cu ale cărui decizii şi manevre politice putem intra în polemică şi acum, la peste două decade de când doamna Thatcher nu mai rezidează în 10, Downing Street. A face, însă, un film biografic în care trecutul ei să se descompună, narativ, în  secvenţele jumătate halucinatorii care populează ultimii ani ai unei femei înspăimântate de umilinţa şi durerea pe care le aduc bătrâneţea, senilitatea, singurătatea, neputinţa, pierderea intimităţii mi se pare o piatră aruncată în geamul non-ermetic al unei doamne în vârstă, silite să ia act de cum a ajuns decrepitudinea ei fizică şi intelectuală pe ecrane.
 
E mai mult decât un gest ireverenţios faţă de un personaj care, dacă nu altceva, şi-a câştigat, prin prestaţia sa publică, măcar dreptul la un dram de respect. E un gest crud. Biografia în care subiectul e astfel expus, doar pentru că vârsta îl face vulnerabil, funcţionează ca o lobotomizare a unui gen narativ sub presiunea tabloidizării de fiecare zi.
 
E un act din care nimeni nu câştigă nimic. Nu aflăm nimic în plus despre doamna Thatcher dacă o vedem ciufulită, dezorientată, fragilă, dădăcită, supravegheată, prizonieră a dansului pe care, la aproape nouăzeci de ani, memoria îl face cu imaginaţia. Da, i se întâmplă şi ei. Ca tuturor celor care au norocul sau neşansa de a atinge o asemenea vârstă. Da, toţi îşi pierd, la un moment dat, controlul, simţul realităţii, toţi sunt învinşi de gravitaţie, de articulaţiile care se anchilozează, de dinţii care se desprind de mandibulă şi modifică inflexiunea vocii, de mersul şontâcăit, de oroarea pierderii apropiaţilor, de o depersonalizare forţată, de tremurul care atinge, până la urma, orice mână, fie ea şi de fier, care zbârceşte orice zâmbet, care blurează orice amintire.
 
Nu am absolut nimic împotriva modului în care pelicula critică sau pune sub semnul întrebării legitimitatea atitudinii politice a doamnei Thatcher. Nici măcar împotriva momentelor caricaturale.  Mi se pare, însă, cel puţin nemeritat să faci din succesul politic al unei femei care a intrat în  istorie, până la urmă, o chestiune de schimbare a coafurii şi de îmbunătăţire a dicţiei. Margaret Thatcher nu a fost nici un stil de permanent, nici un model de autoeducare vocală, nici o campioană a modei anilor '80. Oricât de mare ar fi concesia făcută comercialului, nu o poţi reduce la statutul unei gospodine veleitare care, spre deosebire de restul membrilor cabinetului, ştie costul litrului de lapte în orice moment din zi sau din noapte. Abordarea e simplistă până la misoginism şi aproape la fel de tristă ca finalul gratuit, care o îngenunchează pe Prima Doamnă în faţa ceştii de ceai, făcând din ea ceva ce nu şi-a dorit să fie, doar pentru că a avut lipsa de prevedere (politică) de a îmbătrâni. De a se uza. De a nu mai putea fi de fier şi  de a deveni o doamnă cu riduri şi Parkinson.
 
La sfârşitul zilei, metaforic vorbind, timpul ne învinge pe toţi în faţa ceştii de ceai. Dar oare nu contează deloc cum ai trăit, doar pentru că ţi-a luat-o timpul înainte? Doar pentru că nu mai eşti tânăr şi nu mai poţi exhiba o coloană dreaptă, la propriu, în faţa oricărei roşii aruncate în obraz?
 
Tot respectul pentru Meryl Streep. E admirabilă. O actriţă desăvârşită. Uman, mărturisesc că în ochii mei a pierdut Oscarul pentru că nu a avut, faţă de doamna Thatcher, curtoazia de a refuza rolul. Ar fi fost un gest elegant, care nu ar fi făcut-o cu nimic mai puţin... masterful.
 
Şi aveţi dreptate, acesta e un loc de citit, iar eu scriu despre un film. Teoretic. Practic, scriu despre modul în care înţelegem să-i deconstruim pe oamenii de lângă noi în cuvinte şi imagini care îi dezbracă de demnitate şi-i flagelează doar pentru că... putem. E trist. E şi revoltător...E o lecţie amară. Dură. O biografie din care, spectatorial, am rămas cu o singură lectură. Aceea că lumea e foarte urâtă, câteodată. Şi-n viaţa reală, şi pe ecrane. Cam atât.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Iron Lady, The


0 comentarii

Spacer Spacer