- Ce frumos sună. Cu siguranţă va fi o permanentă. Când nu mai am nimic altceva, am portretul.
- Pentru privitor, fotografiile tale lăsa impresia mai degrabă a unui background intuitiv decât a studiului teoretic. Dar e vizibilă şi îndrăzneala. Ai concura cu absolvenţi de artă fotografică din generaţia ta? În ce măsură o atare competiţie ai resimţi-o ca o provocare creatoare?
- Tocmai pentru că nu am un background teoretic în fotografie mă bazez foarte mult pe intuiţie. Aşa am început şi aşa lucrez şi acum. Nu ştiu dacă aş îndrăzni să concurez cu cineva... nu ştiu dacă acesta e termenul potrivit. ştiu fotografi extraordinari, cu studii şi fără, care mă impresionează puternic şi din care mă inspir de câte ori am ocazia.
- Dintr-un interviu acordat unei publicaţii aparent specializată în industria organizării nunţilor publicul poate afla că fotografia de nuntă tinde să devină o bază de autonomie existenţială, dar ai afirmat, şi asta pare a-ţi fi caracteristic, că vrei să dai fotografiei de nuntă o dimensiune artistică din ce în ce mai accentuată. E doar un sentiment de responsabilitate artistică, sau e aici ceva mai adânc, legat de evoluţia ta ca artist?
- Termenul de nuntă nu sună tocmai plăcut, n-aş putea să explic exact de ce; de asemenea, foarte mulţi sunt de părere că fotografia de nuntă nu are nimic în comun cu arta fotografică. Eu mă opun cu vehemenţă! Cu riscul de a părea romantică, atunci când merg să fotografiez o nuntă, mă duc de fapt să fotografiez doi oameni îndrăgostiţi, care nu vor fi niciodată mai fericiţi şi mai împliniţi, în ipostaza de cuplu, că în acea zi. Sunt sentimente extraordinare şi lucruri minunate care se întâmplă acolo şi care odată surprinse în imagini capătă nuanţe de poveste şi atunci bineînţeles că vorbim de o dimensiune artistică. O asemenea zi, cu emoţii atât de puternice, surprinsă cum trebuie, nu poate să aibă altă dimensiune.
- Sunt convins că aşa simţi: niciodată cei doi nu vor fi mai fericiţi şi mai împliniţi că în acea zi. Dar nu pot să nu ies o clipă din linia tematica şi să nu mă întreb, cu voce tare, dacă în sentimentul ăsta nu e ascunsă o doză de pesimism. Cum comentezi?
- Ce să spun acuma oare? Am să transform termenul de pesimism în realism şi aşa am să scap cât de cât cu basmaua curată.
- Subiectul interviului nu e persoană socială Marta Tomşa, ci artistul fotograf. Totuşi, te pot întreba ce background universitar ai? Căci e dincolo de orice îndoială că ai unul.
- Am terminat Psihologie şi Asistenţă Socială la Iaşi.
- Impresia privitorului atent la fotografiile tale e că nu-ţi propui să valorifici instrumentarul psihologic în pătrunderea în sufletul subiectului, fie acesta şi o grămadă de fiare vechi după ploaie. Poate că ai fi făcut exact acelaşi fotografii şi dacă ai fi absolvit chimia alimentară. Greşesc?
- Ba chiar lucrul ăsta îmi propun! Vă contrazic teribil şi vă trimit la prima întrebare a interviului.
- Îţi dai seama că praxa fotografiei, mai ales cea a perechilor în faţa altarului, ca să evităm termenul nuntă, e, cumva, asistenţă socială sui generis? Una foarte subtilă, dar reală şi binecuvântată.
- Nici poveste! Nu are legătură asistenţa socială cu ce văd eu în ziua nunţii. Sau poate că are, înţeleg ce spuneţi, dar eu refuz să o privesc în acest mod.
- Privitorul atent ar risca să parieze că artistul nu s-a născut din spuma mării. Te pot întreba dacă ai artişti de orice natură în arborele genealogic?
[zâmbeşte]
- Nu chiar din spuma mării, nu. Tatăl meu este pictor.
- Ce relaţionare este între tine ca fiinţă umană şi personajele tale, fie portrete, fie montaje, fie perechi matrimoniale? empatie? prietenie?
- Eu mă ataşez foarte tare de oameni şi lucruri şi cred că asta mă ajuta foarte mult. Nu ştiu dacă de empatie vorbim, dar cred că îmi formez foarte repede o părere pe care apoi încerc să o transpun în imagini cât pot de bine.
- Ochiului din spatele camerei nu-i e străin un strop de ironie. E rezultatul firii tale, sau nevoia de detaşare necesară perfecţionistului?
- Tot ce se vede în fotografii face parte din cine sunt eu. Cred că e regula valabilă pentru toţi fotografii. Mă uit, spre exemplu, la stilul de fotografie al unei persoane şi îmi dau seama în mare parte de felul său de a fi, de modul în care relaţionează cu lumea, tipul de personalitate pe care îl are, simţul artistic etc.
- Privitorul are, uneori, senzaţia că unele fotografii ale tale adie un aer atemporal. E ca şi cum ai călători în timp intrând în peisajul lor. Cum comentezi? Este arta fotografică, între multe lucruri care este ea, şi un vehicul de călătorie virtuală (stricto sensu!) în timp?
- Cu siguranţă că este, în funcţie de ce doreşte fotograful să transmită, de puterea acestuia de a relata corect şi în funcţie de structura interioară a privitorului. Uneori suntem melancolici după ceva care nu e neapărat că a existat şi atunci de aici, cred eu, senzaţia că sărim în timp.
- Dacă ai văzut filmul Visele al lui Akira Kurosawa, în segmentul intitulat Ciorile, eroul călător priveşte o expoziţie Van Gogh. Intră în tablou şi ajunge la podul de la Arles unde discută cu pictorul însuşi. Crezi că un fenomen similar e imaginabil şi în faţa unei expoziţii de fotografii? Că exista fotografii în care privitorul e chemat să intre? Dacă da, ai, undeva, într-un colţ de minte, într-o cută de suflet, intenţia de a oferi publicului o asemenea fotografie, independentă de subiect?
- În fiecare fotografie există întotdeauna doi oameni - fotograful şi privitorul (Ansel Adams). Sigur că am şi îmi face mare plăcere să răspund la această întrebare cu o fotografie.
- Te-ai gândit cumva să extinzi, odată şi odată, aria tehnicii la fotografia ştiinţifică?
De pildă să fotografiezi, cu instrumentar potrivit, aura. Ceea ce se numeşte efectul Kirlian. Să faci apoi din astfel de imagine, prin procesare, una artistică.
- Recunosc, că nu ştiam, până să mă documentez pentru acest interviu, de fotografia kirliană. Citind însă acum, mi se pare extraordinar de interesant şi da, aş încerca să fac asta, cred că rezultatul ar fi miraculos.
- Ceea ce privitorul e curios să vadă în viitoarele tale fotografii ar fi ce poţi decela, ca expresivitate, din combinaţia fiare răsucite după ploaie. Cal de bătaie valorificat de mulţi artişti fotografi.
- Totul este să ai imaginaţie, să îţi formezi o opinie puternică asupra acelor fiare şi apoi să ai puterea să povesteşti unei lumi întregi ce rol are ploaia în contextul creat şi cât de frumoase, expresive şi pline de mister sunt acele fiare răsucite. Nu contează, pentru mine, sub nici o formă ce anume este să fotografiez. Contează interpretarea pe care o acord subiectului şi contextul în care îl aşez. Se poate crea magie cu orice, (de la fiare, la scaune, la o femeie deosebită, îmbrăcată într-o rochie albă, cu un buchet de flori în mână), atunci când ai lumină bună şi talent în a povesti.
- Eşti interesată să studiezi patrimoniul altor artişti fotografi? Eventual al unora clasici? Consideri că ţi-ar stânjeni independenţa de spirit, te-ar putea stimula, sau îţi e indiferent?
- Cred că, fără studiu independent, evoluţia mea ar stagna şi acest lucru este de neimaginat pentru mine.
- Fotografii îşi fac mult mai puţine autoportrete decât pictorii, dar mai fac. Mă înşel dacă îmi pare că am văzut cel puţin unul? Indiferent de răspuns, e, pentru tine, autoportretul o nişă de valorificat?
- Uşor sau greu de crezut, eu sunt stingheră în faţa camerei (chiar dacă nu se află nimeni în spatele ei), din acest motiv prefer să rămân în afara cadrului. [alt surâs, mai discret]
- Pari să te consideri, ca artist, tinzând spre corespondenta în fotografie a impresionismului în pictură. Dacă mă înşel, ai putea dezvolta puţin, fixând coordonatele (nota bene: ştiu că porţiuni de întrebare îşi găsesc răspuns de-a gata în întrebări anterioare, dar vreau din partea ta o sinteză).
- Deşi sună flatant recunosc, nu cred că este cazul, în acest moment. Cred că fotografiile mele prind foarte bine unei categorii de public extrem de sensibil şi melancolic; fetelor mai ales [zâmbeşte uşor şmechereşte]. Eu încerc pe cât posibil să fiu sinceră atunci când fotografiez ceva şi să nu mă abat de la ce simt în legătură cu subiectul. Depinde acum, bineînţeles, cu cine sunt comparată şi depinde dacă vorbim de fotografia de nuntă sau de fotografia pe care o fac eu pentru mine. Depinde, de asemenea, dacă discutăm despre fotografia de nuntă de acum 10 ani... atunci da, putem vorbi de un curent impresionist... eu ştiu?
- Iaşi - Canada (pot întreba unde? Canada e mare) - Iaşi. Nu-mi sună a cerc închis. Mai degrabă un nou elan. Te-aş vedea un soi de fotograf sans frontieres. Te tentează?
[alt zâmbet, cu o neaşteptată nuanţă melancolică]
-Iaşi - Toronto [zâmbetul îşi regăseşte aerul bătăios]. Îmi place să cred că fiecare loc în care sunt e o treaptă şi fiecare experienţă un pas înainte. Nu ştiu dacă este o calitate sau un defect, dar oriunde aş fi, visez să fiu în altă parte. Singurul loc în care mă reîntorc cu aceeaşi plăcere de fiecare dată şi în care simt că pot respira în voie este acasă.
- Trivial: Ieşii te-au întâmpinat, probabil nu imediat, cu o vreme... canadiană. O fi un fel de-a spune, al pământului natal, că eşti acasă oriunde?
- Daa... vreme canadiană, clar! [zâmbetul devine complice; face cu ochiul, dar privirea ţinteşte înainte] Acasă nu sunt oriunde, asta e cu siguranţă. Acasă sunt numai în România, în Iaşi sunt în cameră la mine. [zâmbet uşor triumfător, a marcat un punct]
- Ar fi trebuit să te întreb mai întâi dacă noţiunea de pământ natal are pentru tine vreun sens să nu. Are?
- Eu mă adaptez oriunde, uneori îmi e mai greu, dar mă adaptez în final. În schimb acasă pentru mine este România. V-am spus clar [surâs simulând agasarea, apoi ton hotărât]. Întotdeauna a fost aşa şi aşa va fi mereu.
- Nu te întreb dacă ţi-e dor de anturajul tău din Canada, nu e defel problema cititorilor care e acel anturaj. Dar de Canada ţi-e dor? De ce anume mai mult? numeşte un loc care e special pentru tine în Canada, dacă aşa ceva există.
- Îmi e dor, daa... Canada e că a doua mea casă [zâmbetul capătă o neaşteptată nuanţă suspicioasă]. Este un orăşel acolo, aproape de Toronto, pe care l-am vizitat într-o zi ploioasă, se numeşte Port Hope. Părea complet părăsit şi ploua torenţial în ziua aceea. Apoi mi-e dor de plimbările cu maşina de ore întregi în afara oraşului, de rezervaţiile de indieni îmi este dor, de un cinematograf anume, Bloor Cinema se numeşte, de prietenii mei... de multe mi-e dor, da [zâmbeşte fotografic, s-a scuturat brusc de nostalgie]. În schimb intensitatea nu este aceeaşi ca atunci când sunt acolo şi îmi este dor de locurile natale [schiţă de buze strânse, susţinută de privire, rezolut].
- Dacă permiţi o curiozitate oarecum personală, porţi numele unui domnitor al Moldovei, dar un prenume mai degrabă apusean. Cu toate astea combinaţia are muzicalitate. chiar un ritm viu, dinamic, pozitiv, care pare a rima cu temperamentul tău (Ma'r-ta-To'm-şa, iamb suitor). Cât rezultă din răspunsurile de până acum. Poţi comenta? Pe cât posibil nu într-o singură frază. Închipuie-ţi, dacă vrei, că reporterul e o prietenă de vârsta ta, cu care stai o clipă, la o plăcintă cu vişine, între două curse cu aparatură foto.
- Vai de mine, nu ştiu dacă sunteţi pregătit pentru discuţia asta! Am înnebunit o lume întreagă cu povestea mea! Da, mă cheamă Tomşa! Asta le spun şi prietenilor mei atunci când sunt criticată că mă enervez prea repede sau că sunt prea drastică în decizii. De când sunt mică, bunicul meu îmi spune că stră-stră-stră bunicul meu a fost domnitorul Moldovei şi că prin vene ne curge sânge albastru, deci mă port ca atare! [surâs triumfător]. Relatez această poveste oricui şi o spun cu mândrie, cu zâmbet pe buze şi cu ton ridicat de fiecare dată, iar când mă supăr mai tare mă gândesc că dacă am fi fost la curte, lucrurile ar sta altfel şi aş putea pedepsi pe oricine după bunul plac. Aşa le spuneam şi mamei şi bunicii mele atunci când mă certau. Ele sunt neam domnesc numai prin alianţă [o neaşteptată nuanţă timidă în zâmbet] (încă o porţie de plăcintă!)
- Dacă ar fi posibil tehnic, te-ar atrage să poţi fotografia suflete? Aştept să mă trimiţi la răspunsurile deja date la 2-3 întrebări anterioare, argumentând că mi-ai explicat că tocmai asta faci. Să admitem că acele întrebări & răspunsuri nu există. Încearcă să răspunzi neto. E o întrebare abstractă.
- Sigur că da! Asta încerc să fac şi acum. Dacă vorbim de fotografia kirliană, ar fi minunat să dispun de tehnologia necesară.
- Necesarmante, biologic eşti fiica cuiva. A venit vorba de tata. Să rămânem aici, socotindu-l ca ambasador al părinţilor tăi la conversaţia asta. Sau nu, ai libertatea totală să te referi cum vrei la generaţia ta anterioară. Odată şi odată poate o să ai copii. Să considerăm, pentru simplificare, doar o fiică. Ai face în aşa fel încât să fie la fel de independentă ca tine? Mai independentă? Pe de altă parte, în ce măsură consideri că există ceva, poate nedefinit, care se poate transmite de la o generaţie la alta? poate un fel de a simţi?
- Modelul meu în viaţă este mama mea. Ea este singura care a contribuit la educaţia mea, iar modul în care m-a crescut şi poveştile pe care le-am auzit de la ea m-au modelat în persoana care sunt astăzi. Dacă aş avea o fată, cu siguranţă aş educa-o în acelaşi spirit independent şi războinic. [zâmbetul devine şăgalnic-sfidător şi-i şade natural]. Altfel nici nu concep! Cât despre felul de a simţi lucrurile din jurul meu, cred că acest lucru tot de la ea l-am luat. Nu ştiu dacă conştient sau nu, dar simt că vedem lumea în acelaşi mod. Cred că mama mea are o sensibilitate aparte şi simte şi apreciază arta cu adevărat; mai mult şi poate cel mai important are un talent minunat de a descrie lucrurile din jurul ei şi cred că asta a contribuit foarte mult la percepţia mea asupra lumii care mă înconjoară. Chiar dacă aparent nu are un talent artistic anume, recunoaşte arta foarte uşor şi o descrie într-un mod fabulos!
- Trebuie să revin cu scuze. E de neiertat pentru reporter să nu se documenteze complet. Au fost doi domnitori cu acest nume, al doilea posibil fiul primului, domnind, la rândul său de 2 ori. Singurul scriitor român care face din el personaj literar e, evident, Sadoveanu. Trecând de la originea ta paternă domnească la miezul romanului, eroii acestuia, un răzeş moldovan din Orhei, un polonez şi un tătar, ultimii doi nobili, sunt legaţi de una dintre cele mai frumoase prietenii din literatură română. Am două întrebări imaginare: punându-te în ipostaza inexistentei fiice a domnitorului, crezi că ar fi meritat să-l alegi pe unul dintre cei 3? şi a doua, impresionat de răspunsul la întrebarea precedentă, nu pot să nu te întreb, iarăşi cu riscul să-mi demonstrezi că n-ai făcut tot timpul decât să răspunzi, fragmentar şi indirect: care e concepţia ta despre prietenie? dar despre camaraderie? dar despre iubire?
- Dacă e o întrebare imaginară şi îndrăznesc să răspund cum doresc, fără să fac nici o referire la Fraţii Jderi, mărturisesc umil că l-am ales deja, acum mult timp, pe Dănuţ Deleanu. [zâmbetul spune fără echivoc: ippon, domnule reporter!]
Prietenia pentru mine este cea mai importantă. Eu am puţini prieteni dar foarte buni, prieteni fără de care nu ştiu sincer dacă în acest moment al vieţii mele aş fi unde sunt acum. Pentru mine prietenii mei sunt familia mea şi aş face orice fel de sacrificiu pentru ei şi sunt absolut convinsă că la rândul lor, ar face acelaşi lucru pentru mine.
Prin camaraderie înţeleg colegialitate, sunt termeni pe care eu personal îi privesc ca pe ceva ambiguu şi de suprafaţă.
Iar iubirea... [zâmbet pierdut în răsuflare, privire spre tavan], am cea mai frumoasă meserie din lume: cu iubire mă ocup, din iubire trăiesc şi iubirea este pasiunea vieţii mele. Cel mai deosebit sentiment, cel mai intens, cel mai sincer şi cel mai profund. Oamenii care iubesc îmi par cei mai frumoşi din univers, cu cele mai înalte ţeluri şi idealuri, cu cea mai frumoasă aură, înconjuraţi de cele mai frumoase culori.
- În contextul convenţiei scenice propuse de tine, că ai putea pedepsi pe oricine, ca prinţesă, cred nu ai avea a pedepsi nici unul din oamenii întâlniţi până acum în viaţă. mă înşel? în măsura în care da, e deja limpede că stăpâneşti arta exprimării îndeajuns încât să poţi contraargumenta fără să personalizezi.
- Cum să nu am? Bineînţeles că am / am avut pe cine pedepsi! Nu numai asta, dar chiar am o listă foarte lungă. Lista neagră se numeşte şi nu e în ordine alfabetică. Indivizii respectivi au fost pedepsiţi la timpul lor în măsura în care mi-a permis bunul simţ şi legea [fluturare discretă a degetelor, eh, legea...], numai că ce spuneam eu în întrebarea anterioară este că ar fi fost frumos să pot da un simplu ordin şi pedepsesc pe oricine după bunul plac, oricum, oricând şi în orice context. [greu mai pricepi, domnule, sugerează zâmbetul].
- Din analiză logică a răspunsului la întrebarea 19 rezultă limpede sursa pregătirii tale în ce priveşte precizia exprimării. Resursa asta ţi-a ajutat în studiul psihologiei, studiul însuşi ţi-a ajuta la perfecţionarea exprimării, sau nu a existat nici o influenţă mutuală?
- În şcoala generală făceam compuneri la limba româna şi luăm notă maximă mereu, apoi în liceu făceam compuneri în limba engleză pe care le vindeam colegilor mei (în spirit de camaraderie dacă tot am discutat despre asta), ei la rândul lor primind note foarte bune; deci cred că la baza exprimării mele stă antrenamentul, experienţa şi un pic de talent, dacă îmi permit să-l menţionez pe ultimul. [zâmbet maliţios, în colţul ochilor].
- Întrebările propuse se termină şi n-am apucat mai nimic esenţial. Totuşi aş vrea să mă ajuţi să explorăm la maximum condiţia ta de os domnesc. Te pusesem eu însumi în ipostaza de mamă potenţială a unei fete şi răspunsul la întrebarea respectivă e lipsit de echivoc. Dar, ţinând seama de fireasca mândrie a genei domneşti, ergo, de o inerentă preocupare pentru contribuţia personală la perpetuarea acestei gene, care crezi că ar fi structura optimă a progeniturii tale?
- Ar fi foarte frumoasă, independenta şi încăpăţânată, cu o voinţă de fier, personalitate puternică, cu idealuri înalte, ar aprecia arta, ar asculta muzică bună, ar avea talent artistic. Ar avea un suflet extraordinar şi o mamă pe măsură. [nu mai zâmbeşte, priveşte surâzând, prin timp...].
- Faci parte din generaţia care are, virtualmente, în limitele speranţei de viaţă, la dispoziţie prima jumătate a acestui secol de profunde prefaceri. Cum le anticipezi, desigur schiţat, şi ce loc consideri că e al tău şi numai al tău în aceste prefaceri? Altfel spus, care crezi că e nuanţa, sau coarda, sau piatra, sau imaginea sau elementul ce va purta pecetea ta, în mozaicul ăsta?
- Nu ştiu dacă am să fiu într-atât de norocoasă încât să-mi las amprenta pe ceea ce va fi secole de azi înainte, însă cu siguranţă am să încerc. Dacă vorbim de vise, eu îmi doresc deocamdată că fotografiile mele să impresioneze prin sensibilitate şi îmi doresc că generaţiile care vor veni după mine să se uite la fotografiile mele şi să-şi amintească de mine (pentru cei care m-au cunoscut) sau să-şi dea seama măcar de o parte din cine am fost la un moment dat (pentru cei care vor veni mult după mine) [zâmbetul îşi regăseşte nuanţa şoltic-războinică].
- Te simt o călătoare de vocaţie. Am mai atins ideea. Pe lângă inerentele imagini, ce ai aduce cu tine înapoi (unde înapoi?) dintr-o călătorie în jurul lumii în exact cele 80 de zile julesverniene? o căciulă, o reţetă culinară, o legendă, un dans? De ce nu dorinţa de a scrie o carte?
- Drumul Piatra Neamţ - Cheile Bicazului - Lacul Roşu, în după-amieze de vară, într-o lumină galbenă, la 19 ani; o casetă cu ABBA şi o seară la Corbu petrecută înconjurată de nimeni nesemnificativ. Astea cu certitudine le voi lua cu mine oriunde "înapoi" ne îndreptăm cu toţii.
- Ultima întrebare. Standard. Care e întrebarea esenţială nepusă, al cărei răspuns te defineşte cel mai complet? Formuleaz-o şi răspunde la ea
- Tot stau şi mă gândesc de ceva vreme la această întrebare şi nu ştiu ce şi cum să spun, să nu sune a clişeu.
Îmi doresc să schimb lumea puţin câte puţin, lumea care mă înconjoară, la asta mă refer. şi nu spun asta doar aşa, de dragul de a o spune. Apoi îmi doresc să fiu înconjurată de frumos - întotdeauna. Îmi mai doresc să nu fac niciodată nici un fel de compromis de ordin spiritual în favoarea lucrurilor materiale. În ultimul rând şi foarte important, îmi doresc să fiu liberă [intensă hotărâre în privire, nuanţată de maliţiozitatea ambiguă a zâmbetului]. Să simt că nu mă leagă nimic pe loc şi că orizonturile nu-mi sunt îngrădite de nici o limită de nici un fel. Îmi doresc să mă trezesc în fiecare dimineaţă, la fel ca şi până acum, şi să mă gândesc că aceste principii le-am respectat cu stricteţe întotdeauna, că nu am nici un reproş pe care să mi-l aduc şi nici un regret legat de această temă şi că sunt extraordinară din punctul acesta de vedere. [reporterul surâde în locul subiectului; ca martor...].
Prin urmare, să vă răspund la întrebare în ordine inversă: Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, este basmul copilăriei mele, aceste două concepte marcându-mi existenta, iar răspunsul de mai sus este modalitatea în care eu cred (cu tărie) că le voi atinge pe cele două... sau voi muri încercând [zâmbetul devine rece; audienţa la prinţesă s-a terminat].
- Mulţumesc mult pentru conversaţie
- Şi eu! A fost o plăcere, într-adevăr. [schiţă parodică de gest princiar concediind]