Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Trăiesc în comuna primitivă a emoţiilor, cînd în oameni domnea frica


Ioan Es. Pop, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

27.02.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Nicu Rotaru)

Trăiesc în comuna primitivă a emoţiilor, cînd în oameni domnea frica
Ioan Es. Pop în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Ioan Es. Pop, să dezvălui cititorilor noştri cum s-au desfăşurat rundele acestui dialog. Principiul "Aşa s-a călit oţelul" a cunoscut o actualizare neaşteptată: de fiecare dată, v-am trimis întrebările foarte tîrziu, iar dvs. aţi răspuns la ele într-un interval comprimat. Dar mereu la timp, respectînd deadline-ul extrem de apropiat.
Ştiam că puteţi face şi asemenea performanţe de seriozitate aplicată. Deşi se crede, în genere, despre poeţi că sînt nişte oameni cu capul în nori, profund neserioşi, pe care nu te poţi baza, propria mea experienţă cu poeţii mi-a demonstrat contrariul.
Am avut totuşi sentimentul, de-a lungul dialogului nostru, că fugiţi în zig-zag printre întrebările mele; şi acelaşi sentiment l-am avut citind şi alte interviuri făcute cu dvs. în ultimii ani. Aparent, vă înscrieţi în tema propusă. De fapt, faceţi de fiecare dată o complicată şi rafinată operaţiune de eschivare. La finalul discuţiei noastre (pentru care vă mulţumesc), o să vă întreb:
De ce?

Ioan Es. Pop: Eu nu sînt un om liber. Sînt captivul ratărilor şi greşelilor mele din clipa în care am devenit conştient de ele şi probabil chiar de dinainte. Ratare însemna pedeapsă. Greşeală însemna pedeapsă. Pînă la urmă, reflexul pedepsei s-a mutat înăuntrul meu: nu mai trebuia să fiu pedepsit de altcineva, pentru că mă pedepseam şi mă pedepsesc singur. Şi continuu să greşesc: îmi imaginez că fac un lucru inocent şi descopăr cîteva zile mai tîrziu că el conţine o uriaşă doză de eroare. După care vin remuşcările, care nu sînt întotdeauna întemeiate. Cîteodată, e de ajuns să-mi imaginez că aş fi putut face ceva rău pentru a fi invadat de remuşcări, de parcă aş fi chiar făcut acel rău.
Eu nu sînt un om liber şi de aceea mă tem de orice. Dacă aş fi priceput de mic că nu totul se pedepseşte, poate aş fi învăţat cîteva litere din abecedarul libertăţii. Dar nu. La puţină vreme după ce aveam iluzia că trăiesc un moment de libertate, mă trezeam că lucrurile s-au petrecut fix pe dos.
Aşadar, mă eschivez pentru că mă tem de orice şi pentru că nu cred că deţin vreun adevăr în stare să mă apere. Trăiesc în comuna primitivă a emoţiilor, cînd în oameni domnea frica. Este motivul pentru care percep totul hipertrofiat. Şi pentru care ziua de ieri, cea de azi şi cea de mîine mi se par egal de înspăimîntătoare.
Pînă acum, am răspuns, aşa cum am putut, unor întrebări din categoria "Ce?". Acesteia, "De ce?", îi fac faţă cu mult mai greu, pentru că ea rezumă toate întrebările pe care mi le-am pus de-a lungul vieţii şi la care n-am găsit răspuns. Sau la care n-am răspuns din frică. Din frica de a greşi. Din frica de a nu fi pedepsit. Din dorinţa de a ajunge cumva în rînd cu lumea.
Şi n-am nici o îndoială că frica m-ar fi ucis pînă acum dacă nu găseam o soluţie pentru a mă apăra cît de cît. Mie mi s-a potrivit soluţia punerii ei în cuvinte. Mi s-a potrivit ceea ce s-ar putea numi poezie. Eu o numesc calea intuiţiei. Raţiunea este numai o pojghiţă subţire care acoperă oceanul vast al intuiţiei. Ea doar fixează în concepte şi pînă la urmă transformă în clişee accesibile tuturor ceea ce intuiţia ştie mai bine şi mai nuanţat fără sprijinul conceptelor "la zi" şi evitînd clişeele.
Dar acum am rămas şi fără cuvinte. Iar intuiţia e o poartă care nu se deschide cînd vrei tu, aşa că frica lucrează netemătoare, pentru că numai ea este liberă. Ce să mai zic? Ar mai trebui să zic ceva? E duminică şi m-am trezit brusc în pustiu. Nu mai am de spus mai nimic, deşi aproape că n-am spus nimic. Cine o fi fost cel care a scris: "Viaţa mea a mers prost, dar nu mă cred/ un om pedepsit, ci mai degrabă/ doar nepedepsit îndeajuns"? "Sfîrşitul începe lent, el seamănă bine cu viaţa"? "Numai răul rămîne nemuritor"? "Aici nu stau decît doar cei ca noi/ aici viaţa se bea şi moartea se uită"? "Pămînt al blestemaţilor, ce caut eu aici/ de unde nimeni n-a plecat vreodată"? Nu am un răspuns, dar ştiu că nu a scris cel care răspunde acum la această chinuitoare întrebare: "De ce?".
V-am spus în urmă cu un episod sau două că o fostă colegă m-a făcut să mă întîlnesc cu mine cel de acum treizeci de ani prin intermediul unui text pe care l-am uitat îngropat în paginile unei reviste studenţeşti. Mi l-a trimis şi l-am recitit. Este tonalitatea din ieudul fără ieşire. Din porcec. Din pantelimon 113 bis. Din petrecere de pietoni. Din unelte de dormit. Poezia nu m-a trădat niciodată. Eşecurile ei reprezintă trădările mele.
Iată un fragment din acel poem:

"magnetofoanele anunţă ora douăzeci.
ne-am ridicat şi am plecat. ne-am ridicat şi am plecat.
încă o dată, aleluia, pojghiţa realului s-a rupt.
bocancii noştri în marş calcă gîtul crizantemelor.
încă o dată, vom continua să mergem, să înaintăm, orincotro,
din datorie pentru aceste decoraţii de cenuşă din piept.

vom fi invidiaţi. ne vor admira
pe străzi, în oraşe, femeile cum mergem
perfect aliniaţi, fără să întoarcem capul,
fără să facem un pas greşit, netulburaţi,
ziua şi noaptea fără comandă,
nici un gînd mai departe de vîrful bocancului,
rap-rap-rap, ziua şi noaptea,
nimeni nu-şi permite să îşi mai asume un trecut,
ni-meni-ni-meni-ni -

mărşăluind cu pas egal prin cele patru anotimpuri,
ieşind în afara lor cu pas egal,
ziua şi noaptea fără oprire,
pe ploaie şi pe frig, numai lovind cu bocancii
tare în caldarîm,

ieşind din oraşe, din orizont, din locurile
înscrise pe hărţi, din limbajele cunoscute,
din ordinea timpului - rap-rap -, din
succesiunea generaţiilor,
cu pas egal, din memoria părinţilor,

marş care nu ne abate de la vreo
direcţie, marş hărăzit
în loc de călătorie.
marş şi atît."

Vă mulţumesc pentru faptul că m-aţi ajutat să tac îndeajuns de repede încît să n-apuc să mă repet prea tare. Clişeele omoară şi poezia, şi pe autorul ei. "De ce?". Nu ştiu, dar încep să cred că dumneavoastră ştiţi. "De ce?"

(Fine)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer