Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  InCompletAbil fantastic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Traseul


Manu Anghelescu

28.02.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe drumul suspendat simţi o stare de greaţă. Era ceva de neconceput pentru starea prezentului care se dantela tot mai periculos pentru stomacul care ingerase prea multe într-o perioadă scurtă de timp. Deşi, pe moment, avusese senzaţia binelui absolut - soarele era albastru, briza trecutului bătea uşor în preferatul stil nostalgic şi ultima picătură digitală se prelingea pe geamul colorat în stil aborigen - ceva bătea puternic la uşa vaselor tot mai vascularizate. Nu se putea abţine. Panica îi dădea raţiunea de a fi. Se simţea atunci, prin toţi porii viu. În consecinţă, reîncepu odiseea autoflagelării care se producea cu o exactitate diabolică. Încă o zi pierdută. Se simţea fragil şi ultima soluţie părea să fie obositoarea reconectare la ultima sursă de energie: urcarea în traseu. Cu fiecare priză prinsă între degetele neantrenate se deschidea încă un canal colorat. Ar fi tras mai tare pe traseu dar ştia că nu venise încă acea vreme a recunoaşterii. Îl dezorienta critica şi încerca să evite orice situaţie care i-ar fi provocat starea de competiţie. Ştia că nu îl urmărea, de aceea îşi permitea să se exprime liber. Nu vedea capătul traseului dar ştia că fiecare urcare îl ducea către capăt. Ştia că singura soluţie ca să-şi recapete forţele era să ia câte o pauză în traseu. Era înalt dar se cocoşa la gândul că toate ustensilele folosite îi erau apă chioară în faţa furtunii electronice care avea să-l transforme într-un biet click.

Du bist ein click, suna melodia de fundal din spaţiul acustic al popasului la umbra căruia se aciuia cu multă grijă. Îi sălta inima cu fiecare respiraţie a celui care avea să-i călăuzească drumul către final. Un final nu foarte fericit, cum bine intuia de multe ori. Ştia totuşi că ar fi putut influenţa cumva cursul lucrurilor şi credea că tot ce avea de făcut era să se antreneze puţin. De multe ori însă şi acel ceva părea să fie o utopie penibilă. Pur şi simplu venea mergeau pe drumuri diferite. Traseul ales nu-l ducea către lumină, oricât de evident părea pentru spectatorii externi. Lumile se bifurcau în ritm alert şi îl făceau tot mai sensibil la orice stimul. Lumina răsăritului se lăsa greu descifrată dar părţile fosforescente se conturau tot mai alert. Se simţea trist fără motiv şi toate încercările de a remedia situaţia dădeau greş fără excepţie. Starea de drum nu mai avea farmec, aşa cum nici pedalatul concentric nu mai avea sens în contextul în care lumile lor se închideau tot mai tare. Unii era făcuţi să cedeze, alţii insistau prosteşte pe o pistă greşită. Nu părea să mai aibă de ales. Terenul celuilalt fusese pecetluit pentru o perioadă interminabilă de timp. Nimic şi nimeni nu avea resursele necesare pentru a pătrunde prin cochilia translucidă. Nici o strategie nu funcţionase. Traseul rămăsese ultima soluţie dar nu cu asigurare. Singura lui şansă era să rişte totul. Atunci se hotărî să taie coarda.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer