Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Heinrich Himmler. Viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului


Roger Manvell, Heinrich Fraenkel, traducere de Dan Criste

29.02.2012
Editura Meditaţii
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Roger Manvell, Heinrich Fraenkel
Heinrich Himmler. Viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului

Editura Meditaţii, 2011
Traducere din limba engleză de Dan Criste


Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****
Fragment

Rivalii secreţi

Raporturile delicate de putere existente între conducătorii nazişti la începutul războiului nu sunt uşor de evaluat. După succesele repurtate în Austria şi Cehoslovacia, Hitler s-a distanţat de ceilalţi, devenind mai arbitrar şi mai autocrat în atitudine şi mai puţin predispus să reacţioneze la sfaturile sau presiunile menite să-i schimbe conduita. Dacă s-a spus că Ribbentrop şi Himmler au fost favorabili războiului în 1938-1939, nu Göring sau Goebbels, acest lucru s-a datorat exclusiv reacţiei lor mai prompte la voinţa lui Hitler. Ei au susţinut şi au încurajat orbeşte paşii făcuţi de acesta spre declanşarea războiului, neavând rezervele lui Göring privind capacitatea Germaniei de a se angrena în ostilităţi de anvergură. După vara anului 1938, Goebbels căzuse temporar în dizgraţia Führerului, din cauză că ceruse să fie eliberat de îndatoriri ca să poată divorţa şi să se însoare cu actriţa cehă Lida Baarova. După experienţele avute cu Röhm şi Blomberg, iar ulterior cu Brauchitsch, comandantul suprem al armatei care avusese un divorţ cu probleme şi se căsătorise cu o tânără fată, Hitler era sătul să vadă cum problemele amoroase ale subordonaţilor săi îi împiedicau pe aceştia să se concentreze asupra măreţei strategii pe care el o avea acum în minte. Discreta legătură a lui Himmler de la Berlin cu secretara lui, Hedwig, avea să fie mult mai puţin deranjantă. Potrivit Linei Heydrich, Himmler a devenit într-adevăr un alt om în urma tihnitei sale legături amoroase. Hedwig l-a făcut chiar să renunţe la lănţişorul cu care îşi prindea lornionul de ureche şi să nu mai poarte părul tuns atât de scurt.

În primul an de război, relaţia lui Himmler cu Heydrich a devenit mai strânsă. Când Himmler l-a numit pentru prima oară pe Heydrich în SS, amândoi erau tineri, Himmler, de 31 de ani, iar Heydrich, de 27. Chiar şi acum, la începutul războiului, Himmler nu împlinise încă 40 de ani, iar Heydrich avea 35. Cei care i-au observat mai îndeaproape pe aceşti doi bărbaţi foarte diferiţi, cum ar fi Gisevius, Kersten şi Höttl, diferă foarte puţin în evaluarea pe care i-o fac lui Heydrich. În opinia lui Höttl, care a lucrat pentru Heydrich şi mai târziu pentru Schellenberg, ocupându-se cu falsificarea paşapoartelor şi a biletelor de bancă, Himmler era o mediocritate în comparaţie cu Heydrich, care nu prea vedea la ce-i foloseau obsesiile, rasiale sau de altă natură, ale comandantului său, şi a învăţat repede cum să exploateze puterea ce-i fusese încredinţată. În cele din urmă, potrivit lui Höttl, el a subminat poziţia lui Himmler în  aşa măsură, încât a căpătat acces direct la Hitler şi, dacă ar fi trăit, Führerul l-ar fi putut numi ministru de interne în 1943 pentru a mai diminua sau a contrabalansa puterea acumulată de Himmler. Cu toate acestea, poziţia lui Heydrich în raport cu Himmler a slăbit în loc să se întărească în septembrie 1941, când Hitler, fără să-l consulte pe Himmler, l-a numit adjunct al protectorului Reichului în Cehoslovacia. Heydrich a fost instruit să ţină în frâu acea nefericită ţară, care se dovedea a fi rebelă sub conducerea relativ mai slabă a protectorului Neurath, fostul ministru de externe al lui Hitler înainte de numirea lui Ribbentrop. Neurath a fost obligat să lase toate treburile în seama lui Heydrich.

Heydrich a făcut treptat paşi spre o relativă independenţă în primii doi ani ai războiului. Himmler, care n-a fost niciodată capabil să treacă imediat la acţiune, l-a însărcinat cu tot mai multe dintre misiunile monstruoase ordonate de Hitler şi chiar a tolerat situaţiile în care Heydrich i-a raportat direct Führerului sau lui Göring. Trebuie să nu uităm că Himmler a fost un om bolnav care, din 1939 şi până la sfârşitul vieţii, nu s-a putut elibera de tensiunea fizică şi psihică decât apelând la masajul specializat al lui Kersten.

Este o mare greşeală să-l subestimăm pe Himmler, de fapt, este chiar greşeala care le permite unor astfel de oameni, aparent nesemnificativi, asemenea lui, să dobândească o putere considerabilă în politică sau în economie. În spatele lornionului fără ramă, al mustăţii îngrijite şi regulamentare, al bărbiei alungite, ferme, şi al umerilor înguşti şi aduşi, se afla un bărbat cu convingeri pătimaşe, a cărui atitudine faţă de putere nu era aceea de a se îmbăta cu ea, asemenea lui Göring, sau de a-şi împlini ambiţiile de orator şi demagog politic, asemenea lui Goebbels, ci de a realiza o misiune autoimpusă, mesianică, în numele rasei germanice.

Dar, cu temperamentul lui deosebit şi cu firea lui slabă, n-a putut să devină niciodată un om de acţiune. Nu încape îndoială că a voit întotdeauna să se dovedească a fi un asemenea om; s-a considerat un poliţist în uniformă şi un soldat, ba chiar comandant operativ, însă i-au lipsit atât forţa fizică, cât şi cea intelectuală necesare pentru aşa ceva, iar în cele din urmă, n-a făcut altceva decât să devină ridicol. În acel moment însă, Heydrich era mort. În perioada dinainte de 1939, când s-a extins organizaţia SS, şi în primii doi de război, Heydrich a fost suficient de perspicace să-i dea lui Himmler idei şi mijloacele necesare punerii lor în practică, devenind alter ego-ul său până în momentul în care a putut să se elibereze şi să cucerească puterea pentru sine, punându-se direct în slujba lui Hitler.

Potrivit mult îndureratei sale soţii, Lina Heydrich, care era o nazistă la fel de înfocată ca Magda Goebbels şi, asemenea acesteia, îi plăcea să ia parte la petrecerile rafinate date în cinstea soţiilor rafinate ale naziştilor, soţul ei venea acasă blestemând prostia şi risipa de timp care afectau administraţia SS din cauza convingerilor rasiale şi de altă natură ale lui Himmler. Din momentul în care a căpătat autoritate asupra lui Himmler, nu s-a sfiit să-i arate dispreţul pe care-l avea faţă de toată această mitologie absurdă. Pentru Heydrich, cea care conta era practica, nu teoria; aşa cum vedea el lucrurile, nu era nevoie de teorii complexe pe care să se fundamenteze necesitatea evidentă a persecutării tuturor celor care, prin simpla lor existenţă, reprezentau o piedică în calea dominaţiei "ariene". Însă, indiferent ce neînţelegeri deschise existau între Heydrich şi Himmler, Heydrich era întotdeauna atent să nu compromită relaţia lor oficială.

Potrivit lui Gisevius, care, pentru o scurtă perioadă, a fost subordonatul lui, Heydrich era "de o inteligenţă diabolică", păstrându-se întotdeauna în planul secund şi folosind căi ocolite pentru a-şi atinge scopurile. Metodele lui teroriste erau tăinuite atât cât se putea. Avea o "deosebită înclinaţie spre crimă", învăţându-i pe oamenii din subordine "regulile terorii aplicate", dintre care una era, după cum se exprima Gisevius, aceea a "pasării problemei". El îşi exercita opresiunea întotdeauna în numele disciplinei, al dreptăţii sau al nevoii de a fi un bun german, lăsându-l pe Himmler să propovăduiască doctrinele tot mai extravagante care, în final, duceau la exercitarea aceleiaşi opresiuni asupra aceloraşi oameni. Din toată conducerea nazistă, după cum remarcă Gisevius, specialiştii în violenţă au fost cei care au ajuns în vârf: "Trăsătura dominantă a tuturor acestora a fost brutalitatea. Göring, Goebbels, Himmler, Heydrich... au gândit şi au simţit numai raportându-se la violenţă." Schellenberg, care s-a aflat în slujba lui Heydrich şi a lui Himmler vreme de 12 ani, a lăsat cea mai bună descriere a lui Heydrich din câte există:

"Când am intrat în cabinetul lui, Heydrich stătea la birou. Era un personaj înalt, impresionant, cu o frunte mare, neobişnuit de înaltă, ochi mici, privire neliniştită, vicleană, ca a unui animal şi de o forţă tulburătoare, nas lung, de pasăre răpitoare, şi o gură largă, cu buze pline. Mâinile îi erau subţiri şi cam prea lungi - te făceau să te gândeşti la picioarele unui păianjen. Înfăţişarea lui splendidă suferea din cauza şoldurilor late, un efect feminin deranjant, care-l făcea să pară şi mai sinistru. Vocea lui era mult prea subţire pentru un om atât de mare, iar discursul lui era nervos şi sacadat şi, cu toate că nu prea apuca să termine o propoziţie, reuşea întotdeauna să transmită foarte limpede mesajul dorit."

Potrivit lui Schellenberg, Heydrich a devenit "pivotul ascuns în jurul căruia se învârtea regimul nazist", iar inteligenţa lui pătrunzătoare şi forţa caracterului său au călăuzit dezvoltarea întregii naţiuni:

"Era cu mult superior tuturor colegilor săi din politică şi îi dirija aşa cum dirija vasta maşină de spionaj a SD-ului... Heydrich avea un simţ incredibil de ascuţit al slăbiciunilor morale, omeneşti, profesionale şi politice ale altora, iar... inteligenţa sa neobişnuită era egalată de instinctele mereu treze ale unui animal de pradă... Opera după principiul «dezbină şi stăpâneşte», pe care-l aplica chiar relaţiilor sale cu Hitler şi Himmler. Lucrul cel mai important pentru el era întotdeauna acela de a şti mai multe decât alţii... şi de a folosi aceste cunoştinţe şi slăbiciunile celorlalţi pentru a-i face complet dependenţi de el, de la cel mai mare până la cel mai mic... Heydrich a fost de fapt maestrul-păpuşar al celui de-al Treilea Reich."

Singurul lui defect, potrivit lui Schellenberg, care-l admira şi se temea în acelaşi timp de Heydrich, era apetitul lui sexual de nestăpânit, pe care şi-l satisfăcea fără nicio precauţie sau restricţie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer