Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O nemulţumire generalizată?


Augustin Ioan

06.03.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt surprins de cantitatea de studii dedicate arhitecturii religioase în ultimii ani, mai cu seamă de studii despre insatisfacţia cu privire la edificiile moderniste. De obicei, este dificil să distingi între realitatea empirică a unei producţii editoriale consistente într-un domeniu, pe de o parte, şi focalizarea propriei atenţie asupra temei, care o face să (îţi) pară mai amplă decât (ţi s-ar fi părut) de obicei. Or, acum pot compara, cred, întrucât eram şi în 2004, ultima mea vizită amplă în SUA, interesat de arhitectura religioasă şi spaţiul sacru. Atunci, ceea ce mă impresionase era predilecţia pentru tema originii arhitecturii, a primei case, care părea să anunţe într-un fel sau altul o schimbare de paradigmă arhitecturală. Între timp, schimbarea s-a produs, sub specia arhitecturii algoritmice, a parametricismului - în general a proiectării bottom-up.

Revenind, însă, la tema sacrului, pare să nu depindă de ce denominaţie creştină este autorul (ortodocşii fiind muţi oricum academic, cel puţin în SUA şi cel puţin pe această temă): în chip majoritar, insatisfacţia pare să fie tonul discursului. Pe-atunci, părea doar că Michael Rose e vocea insatisfacţiei, cu a sa Ugly as Sin, pentru posesia şi lectura căreia mulţumesc ÎPS Arhiepiscopului Chrysostomos de Etna, CA, care mi-a atras atenţia asupra acestui versant catolic al problemei. Practic, de la apariţia ediţiei americane a cărţii mele Sacred Space Etna, CA: CTOS Press, 2003 (nu că ar fi vreo legătură între evenimente, dar cam de atunci am devenit atent la fenomen) şi până azi, cărţile s-au înmulţit şi toate denotă o critică nu atât a esteticii moderniste a bisericilor catolice sau protestante (deşi multe îşi concentrează tirul pe autismul şi lipsa de memorie a modernismului ca limbaj al arhitecturii sacre), cât o dezîncântare a spaţiului conţinut de ele. Parcă sunt prea orientate pe latura civică, publică, comunitară şi prea puţin pe latura mistică, transcendentală, misterioasă. Ca să aclimatizăm tema, aş spune că, dimpotrivă, în spaţiul ortodox problema şade exact pe dos, cu observaţia că nu excelăm, din raţiuni strict estetice de data aceasta, nici pe verticala transcendenţei... Noroc că fenomenul edificării masive de lăcaşuri de cult ortodoxe s-a încheiat în România. Ca şi în cazul arhitecturii de bulă imobiliară, în absenţa oricărei priviri (auto)critice, singura cale de a limita efectele fenomenului este sinuciderea sa din motive independente de arhitecţi.

Chiar şi acolo unde, din raţiuni de obedienţă presupun, rezultatele Conciliului Vatican II nu sunt complet desfiinţate critic, nemulţumirea este canalizată asupra exceselor: că s-au făcut clădiri noi care sunt, la propriu şi la figurat, lipsite de har, fie! Dar de ce s-au desfigurat clădirile construite înainte de Conciliul Vatican II, unele cu virtuţi de monument istoric şi în ceea ce priveşte ornamentaţia (sau doar privind ornamentaţia)? Un răspuns evident este că altfel nu s-ar fi putut sluji în felul cerut de acesta: în mijlocul credincioşilor, împreună cu aceştia, privindu-i. Cei mai radicali dintre critici chiar asta contestă. Cu alte cuvinte, nu este (doar) o problemă cu limbajul arhitectural, ci subzistă una mai profundă, cu aggiornamento-ul teologiei care informează din profunzime limbajul arhitectural. Oricât de modernist sună argumentul... antimodernist, autorii par să lovească drept la ţintă: poate că teologia catolică s-a actualizat prea mult şi acest lucru este cel mai vizibil în disfuncţionalitatea simbolică a bisericilor construite pe baza acestei aduceri la zi? Poate că, în ciuda reconsiderărilor de orice fel, caracterul imanent al arhitecturilor catolică şi protestantă domină prea copios în detrimentul transcendenţei? Ceea ce mi se pare interesant este că papa Ratzinger a recentrat parţial acest discurs teologic. Avem motive arhitecturale să vedem mişcarea tactică şi în edificii, sau este prea devreme?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer