Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Time is on my side, yes it is...


Ioana Bâldea Constantinescu

13.03.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Îmi amintesc de o perioadă, spre sfârşitul adolescenţei, când mintea mi se îmbăta cu imagini ale spiritului de aventură. Ia uite ce-o să se întâmple când o să fiu mare. O să mă duc acolo, o să fac asta, o să descopăr astălaltă, o s-o iubesc pe ea, iar apoi pe ea, pe ea şi pe ea. O să trăiesc cum trăiesc şi au trăit oamenii din romane. Nu ştiam care oameni, dar eram sigur că pasiunea şi pericolul, precum şi extazul şi disperarea (mă rog, mai mult extazul) aveau să iasă la încălzire pe margine." (Julian Barnes, Sentimentul unui sfârşit, Nemira, 2012)
 
La început, mi s-a părut foarte... molcomă. Elegant molcomă, în genul lui Barnes, dar lipsită, cumva, de strălucirea aceea, străină de artificiu, a scrierilor lui. Şi-mi mai era şi frig... da, ştiu, impresia pe care ţi-o lasă un act artistic, orice act artistic, nu are nicio legătură cu starea sinusurilor tale, nu ţine de cât de tare te strâng sau nu pantofii, de cât îţi e de cald, de frig sau de nu ştiu cum. De curând, un amic care deţine un procent important al admiraţiei mele a reiterat acest precept la care am subscris, întotdeauna, cu uşurinţa cu care ignorăm, uneori, mai ales în prima tinereţe, ce tristă poate fi viaţa, chiar şi cea artistică, atunci când te strâng pantofii...
 
Şi acum, după ce am parcurs cele 176 de pagini care, în mod surprinzător, nu se citesc uşor, ştiu că nu trama ei m-a prins, nu vârtejul, nu ritmul care creşte şi descreşte fluvial, nu surpriza, nu spectacolul tehnic, nu tensiunea psihologică. Ce m-a prins e tocmai lipsa spasmului, e tristeţea blândă, egală a tragediei şi a stării de bine deopotrivă. Coexistenţa lor. Felul în care trecem de la una la alta. Felul în care ne schimbă aceste treceri.
 
Sentimentul unui sfârşit e, poate, cel mai proustian roman al lui Barnes. Unul în care susură, de la început la sfârşit, curgerea unei singurătăţi. În care un eu se construieşte numai pentru a se putea deconstrui, sub ochii cititorului, decade mai târziu. E un roman al grozăviei descrise într-un mod deloc grozav. Pare puţin ridicol, dar aşa este... Un joc cu timpul, defalcat în secunde şi milimetri, în ani şi călătorii, în vârste şi iubiri, în sinucideri şi divorţuri, în boli şi relaţii cu avocaţii, în timbre poştale, ilustrate, sms-uri, jurnale şi titluri care întunecă sau luminează un Inbox.
 
E un roman sumbru ca o spirală a morţii executată cu graţie de balerin.
 
O carte în care Barnes îţi arată, lejer, cât de adânc poate fora în matematica primară a vieţii interioare. Cât de aproape sunt tenebrele de rutina unei zile cu ouă ochiuri şi tururi de oraş, pozele de tinereţe, cu zâmbete largi şi impetuozităţi de sezon, de disperările adânci, din cele care sapă riduri pe frunte.
 
Mi s-a întâmplat un mare clişeu, citindu-l. Am ars mâncarea. Nu până la scrum, dar aproape. Din carte, Rolling Stones cântă Time is on my side, yes it is... în timp ce altundeva, pe alt etaj al naraţiunii, Ceaikovski fascinează alături de Dvořàk, timpul se aşează greu pe umerii fetei care dansează, în camera unui student din Bristol, până când ea devine o femeie de şaizeci de ani, cu şuviţe cărunte, testamentele şi tevatura legală iscată în jurul coroanei unui lămâi sunt întretăiate de panseuri despre Volkswagen Polo, becaţina şi minxul care, la rândul lor, fac repede loc unor flash-uri în care memoria, chiar şi atunci când ridică teribile cortine peste scene ca de tragedie greacă, pare să pâlpâie în acelaşi ritm domol al vieţii de fiecare pagină...
 
Nu impresionează, în sensul acrobaţiei literare care te lasă cu gura căscată, ci tulbură, aşa cum o fac tristeţile profunde (da, şi molcome). O scriitură elegantă, abilă, particulară, înfăşurată în jurul unei trame cu accente cotidian oedipiene. Dedicată "lui Pat", cartea care a luat Booker-ul pe 2011 este, în fapt, un gest de arheologie sentimentală admirabil executat, din punct de vedere literar. Din punct de vedere uman, e bântuitoare în modul cel mai puţin strident cu putinţă. Amară şi simplă. Ca o durere veche, care a încetat să pulseze.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer