Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Sunetul - o prezenţă mişcătoare precum corpul uman


Gina Şerbănescu, un interviu cu Vava Ştefănescu

01.01.2009
Dilema Veche, aprilie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe 10-12 aprilie 2008, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, a avut loc premiera unui act artistic singular în peisajul cultural românesc: instalaţia coregrafic-sonoră Cvartet pentru o lavalieră. Autoarea Vava Ştefănescu spune: "Este o instalaţie pentru două coregrafii simultane, o coregrafie a corpurilor şi o coregrafie a sunetului... Plasarea spectacolului în galerii de artă contemporană are legătură cu plasarea într-un anumit context: vizitatorii nu au aşteptări specifice spaţiului, iar dansul nu mai ţine de scena convenţională, ci creează un spaţiu comun al publicului şi artiştilor deopotrivă".


Gina Şerbănescu: Cum s-a realizat această "instalaţie coregrafic-sonoră"?
Vava Ştefănescu: Este un proiect inedit pentru că beneficiază de mecenatul lui Răzvan Penescu. Se întîmplă rar în România ca cineva să creadă în tine şi, cu riscul de a nu şti ce va ieşi, să te susţină pînă la capăt. Sprijinul lui nu se opreşte numai la sponsorizare; promovarea pe care a făcut-o prin intermediul site-ului LiterNet a fost foarte importantă. Proiectul beneficiază, în acelaşi timp, de sprijinul financiar considerabil al Fondului Cultural Naţional. Centrul Naţional al Dansului este un alt suporter al acestui proiect - nu aş fi avut alt loc pentru repetiţii. Un alt suporter care a făcut vizibilă această instalaţie coregrafic-sonoră este MNAC. Faptul că a găzduit premiera lucrării, în total trei reprezentaţii, oferă un plus întregului context în care acest proiect se naşte. Nu e puţin lucru să ai uşi deschise într-un spaţiu de prestigiu. Le sînt recunoscătoare. La acest proiect lucrez cu un grup de artişti bogaţi interior şi foarte diferiţi: dansatorii Mihaela Dancs, Carmen Coţofană şi Adrian Stoian şi artistul sonor Julien Trambouze. Sînt deseori geloasă că am o poziţie de outsider care implică o altfel de responsabilitate decît cea de performer. Ei creează această punere-în-corp a fantasmei mele; în plus, am descoperit la ei o mare calitate: ştiu să creeze atmosfera de lucru.

G.Ş.: Ce ne puteţi spune despre ideea în jurul căreia e construită instalaţia?
V.Ş.: Ideile de acest gen apar dintr-o sumă de procese metabolice rezultate din contactul cu realitatea. S-a născut din ideea de proximitate, din întrebarea legată de corpurile care nu au distanţă; a început de la ideea de experiment, ghidată de o întrebare reală: ce efect, ce consecinţe are faptul de a pune trei corpuri foarte aproape unele de celelalte într-o perioadă de timp relativ lungă pentru această situaţie (o oră). În primă fază am lucrat cu altă echipă, fără cabina de telefon/duş/lift (ştiu că pare mai mult cabină telefonică şi îmi convine ca "semn", pentru că, în principiu, ţine de comunicaţie şi comunicare). Rezultatele nu au fost extraordinare şi aveam senzaţia că pentru un spectacol ca acesta nu se poate repeta fiindcă, odată cunoscut celălalt, nu mai ai aceleaşi reacţii. Ceva lipsea şi eram aproape gata să renunţ. Cu totul întîmplător l-am întîlnit pe Julien Trambouze, jurnalist radio, dar care este implicat şi în proiecte artistice. Julien editează sunet, face reportaje, este un artist/poet sonor. M-a inspirat, am început să lucrăm şi aşa s-a relansat ideea. Am reformulat echipa şi, cînd ne-am apucat concret de lucru, am început să înţelegem despre ce e vorba, care sînt parametrii procesului de lucru şi ce intenţionăm să descoperim.

G.Ş.: Cît de important e spaţiul în care e aşezată cabina?
V.Ş.:Nu e un spectacol pentru un spaţiu scenic, e o instalaţie pentru galerii, destinată privirii spectatorului de galerie, nu de dans. Faptul că se lucrează cu privirile oamenilor e un instrument în sine şi e foarte important, pentru că presupune un mare risc. Dacă în cazul sunetului sînt fragmente înregistrate anterior, la nivel coregrafic nu e nimic prestabilit. Singurele puncte fixe de referinţă sînt insistenţa imaginii şi prezenţa sunetului, iar acţiunea e tot timpul sub semnul riscului. Au fost repetiţii în care am avut un public mai... special. E vorba de seara cînd au venit 14 fotografi. Rezultatul este impresionant, acum sînt 12 galerii de fotografie pe site-ul LiterNet dedicate Cvartetului, dar a fost o situaţie extremă, pentru că fotografii au format un public cu acţiune accelerată, iar violenţa şi agresivitatea oricărui aparat de fotografiat nu pot fi negate. Repetiţia de atunci nu cred că a mers optim din punct de vedere compoziţional, dar a depăşit limita "normalului" în relaţia primit-dat, public-performeri.

G.Ş.: Cît de importantă este prezenţa sunetului?
V.Ş.:Sunetul e un corp, al patrulea corp din cvartet, e o prezenţă la fel de mişcătoare ca şi corpurile umane. Sunetul este unul dintre elementele care intră în compoziţie, nu e tratat ca fond sonor, ca generator de mişcare, e un corp cu o libertate mai mare. Sunetul e o prezenţă care intervine şi se compune în timp real fiind supus aceleiaşi situaţii. Sunetul din cabină sau cel produs de public este captat în timp real şi poate deveni fond sonor în timpul celor 60 de minute. E ca o memorie recentă. Cum spunea Julien: "Nimic nu e real, totul e posibil!". Prin acest joc al memoriei recente, al redării imediate, se produce un fel de rejudecare a ceea ce tocmai s-a trăit. Există şi un moment de distorsiune (un efect tehnic) a sunetului creat de dansatori care dă o amploare enormă mişcării, o proiectează într-o altă dimensiune decît cea reală.

G.Ş.: Este această instalaţie rezultatul unui exerciţiu de cruzime?
V.Ş.:Nu ştiu dacă instalaţia face publicul să se gîndească neapărat la cruzime. E adevărat că am lucrat pe aspectul "social", pe plasarea mentală a propriului corp în condiţii şi medii din afară. În situaţiile în care sîntem forţaţi să stăm aproape unul de altul, să recurgem la negocierea cu celălalt, nu înseamnă neapărat că împărţim un spaţiu. Un strat pe care l-am luat în calcul, şi despre asta am vorbit în mod special cu Julien, este promiscuitatea. Eu cred că cel puţin în Bucureşti, la distanţă mare de celelalte oraşe ale ţării, e o cruzime să trăieşti. Iar cuvîntul care se aplică acestei realităţi este tocmai "promiscuitatea". De la oamenii care aruncă pe geam gunoaiele, prin felul în care eşti lovit cu maşina şi apoi înjurat, pînă la comportamente politice, toate acestea alcătuiesc un peisaj troglodit comportamental, marcat de cruzime şi de lipsă de distanţă. Deşi sînt zile cînd, ca prin minune, văd că există lucruri frumoase, concerte, spectacole sau expoziţii, oameni... Dar la modul general, nu mai apucăm să vedem, să respirăm. Nu mai e loc!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Cvartet pentru o lavalieră


0 comentarii

Spacer Spacer