Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Simetria ei înfricoşătoare


Audrey Niffeneger, traducere de Constantin Dumitru-Palcus

21.03.2012
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Simetria ei înfricoşătoare

Audrey Niffeneger
Editura Trei, 2011
Traducere din limba engleză şi note de Constantin Dumitru‑Palcus



***
Fragment

Audrey Niffenegger este artist vizual şi profesoară la Colegiul Columbia din Chicago. S-a născut în 1963, într-un cătun idilic din South Haven, Michigan, dar familia ei s-a mutat la Evanston, Illinois, când ea era mică. A urmat cursurile Institutului de Artă din Chicago, expunându-şi picturile, desenele, benzile ilustate şi cărţile în Galeria Printworks din Chicago. În 1997, lui Audrey Niffenegger i-a venit ideea de a realiza o carte despre un călător în timp şi despre soţia acestuia. Iniţial, s-a gândit la un roman grafic, dar apoi şi-a dat seama că îi este foarte dificil să zugrăvească schimbările bruşte de timp prin imagini statice. După şase ani, în 2003, a publicat Soţia călătorului în timp, roman care a devenit repede un bestseller internaţional şi a fost ulterior ecranizat. Cel de-al doilea roman al lui Audrey Niffenegger, Simetria ei înfricoşătoare, a fost publicat în 2009. Acum lucrează la cea de-a treia carte, care se numeşte The Chinchilla Girl in Exile. A publicat şi două romane ilustrate: The Three Incestuous Sisters şi The Adventuress.

***
Fragment
O floare de câmp
 
Elspeth Noblin murise şi nimeni nu mai putea să facă nimic acum pentru ea, decât s‑o înmormânteze. Cortegiul funerar trecu în tăcere pe porţile Cimitirului Highgate, carul funebru fiind urmat de zece maşini pline cu negustori de cărţi rare şi prieteni. Drumul a fost foarte scurt; biserica St. Michael's era chiar pe culmea dealului. Robert Fanshaw coborâse din Vautravers cu vecinii de la etaj, Marijke şi Martin Wells. Au stat în curtea largă din partea de vest a cimitirului privind cum dricul se strecoară printre porţi şi urcă pe cărarea îngustă către mausoleul familiei Noblin.
 
Robert era epuizat şi amorţit. Sunetul părea să se fi oprit, ca şi cum coloana sonoră a unui film se defectase. Martin şi Marijke stăteau împreună, la mică distanţă de el. Martin era un bărbat suplu, bine clădit, cu părul încărunţit tuns scurt şi un nas ascuţit. Totul la el era agitat şi repezit, noduros şi pieziş. Avea sânge galez şi o toleranţă scăzută pentru cimitire. Soţia lui, Marijke, îl domina prin statură. Părul, tuns asimetric, era vopsit în magenta‑aprins, asortat cu rujul; Marijke era o femeie statură impozantă, plină de viaţă, nerăbdătoare. Ridurile de pe faţa ei contrastau cu îmbrăcămintea la modă. Îşi privea soţul îngrijorată.
 
Martin închisese ochii. Buzele i se mişcau. Un străin ar fi crezut că se roagă, dar Robert şi Marijke ştiau că număra. Ningea cu fulgi mari, care dispăreau de îndată ce atingeau solul. Cimitirul Highgate era plin de copaci din care picura apa şi de alei de pietriş îmbibat de umezeală. Ciorile zburau de pe morminte pe crengile joase ale arborilor, zburau în cerc şi aterizau pe acoperişul capelei Dissenter, locul unde se oficiau acum slujbele de la cimitir.
 
Marijke se împotrivi impulsului de a aprinde o ţigară. N‑o îndrăgise cine ştie ce pe Elspeth, dar acum îi simţea lipsa. Elspeth ar fi spus ceva sarcastic şi amuzant, ar fi luat în glumă totul. Marijke deschise gura şi expiră, şi, preţ de o clipă, respiraţia ei rămase în aer, ca un fum.
 
Dricul o luă pe Aleea Cuttings şi dispăru din vedere. Mausoleul Noblin era imediat după Comfort's Corners, aproape de mijlocul cimitirului; participanţii la înmormântare aveau s‑o ia pe îngusta Alee Colonnade, brăzdată de rădăcini de copaci, şi să întâlnească acolo carul funebru. Oamenii îşi parcară maşinile în faţa Aleii Colonnade semicirculare, care separa curtea de cimitir, se dădură jos şi cuprinseră cu privirea capelele (descrise cândva cu un termen devenit celebru, "gotic funerar"), porţile de fier, monumentul închinat eroilor de război, statuia zeiţei Fortuna, holbându‑se cu ochii ei lipsiţi de expresie sub cerul de cositor. Marijke se gândi la toate cortegiile funerare care trecuseră prin porţile de la Highgate. Caleştile negre din perioada victoriană, trase de cai împodobiţi cu pene de struţ, cu bocitoare profesioniste şi muţi inexpresivi, lăsaseră locul acestei adunături pestriţe de automobile, umbrele şi prieteni rezervaţi. Marijke văzu dintr‑o dată cimitirul ca pe un teatru de demult: se juca aceeaşi piesă, doar costumele şi coafurile se modernizaseră.
 
Robert puse mâna pe umărul lui Martin, iar acesta deschise ochii cu expresia unui om trezit brusc din somn. Traversară curtea şi trecură prin deschiderea din centrul Aleii Colonnade, urcând apoi pe treptele acoperite de muşchi în cimitir. Marijke venea în urma lor, urmată de restul participanţilor. Aleile erau alunecoase, abrupte şi colţuroase. Toţi erau atenţi pe unde calcă. Nimeni nu scotea un cuvânt.
 
Nigel, administratorul cimitirului, stătea lângă dric, foarte spilcuit şi vigilent. Îl salută pe Robert cu un zâmbet reţinut, adresându‑i o privire care spunea: "E altceva când e vorba de unul de‑ai noştri, nu‑i aşa?" Prietenul lui Robert, Sebastian Morrow, stătea lângă Nigel. Sebastian era maestrul de ceremonii al înmormântării; Robert îl mai văzuse la lucru şi înainte, dar acum Sebastian părea să fi dobândit un plus de compasiune şi rezervare interioară. Părea să orchestreze funeraliile fără să facă vreo mişcare, fără să rostească vreun cuvânt; când şi când arunca o privire la persoana sau obiectul relevant şi ceea ce era de făcut se făcea. Sebastian purta un costum gri‑cărbune şi o cravată verde‑închis. Se născuse la Londra, ca fiu al unor părinţi nigerieni; negru la faţă cum era şi cu hainele închise la culoare, reuşea să fie în acelaşi timp extrem de prezent şi aproape invizibil în clarobscurul cimitirului năpădit de vegetaţie.
 
Cioclii se adunară în jurul dricului.
Toată lumea aştepta, dar Robert se duse pe aleea principală la mausoleul familiei Noblin. Era din calcar, doar numele de familie fiind gravat deasupra uşii din cupru oxidate. Pe uşă se putea vedea în basorelief o femelă de pelican care‑şi hrănea puiul cu propriul ei sânge, un simbol al Învierii. Uneori, Robert îl includea în tururile de cimitir pe care le organiza. Uşa era deschisă acum. Thomas şi Matthew, echipa de înmormântare, aşteptau la trei metri pe alee, în faţa unui obelisc de granit. Îi privi în ochi; cei doi încuviinţară din cap şi se apropiară de el.
 
Robert şovăi înainte să se uite în mausoleu. Erau acolo patru sicrie - părinţii şi bunicii lui Elspeth - şi o cantitate modestă de praf care se adunase în ungherele spaţiului restrâns. Două capre de lemn fuseseră aşezate lângă raftul unde avea să stea sicriul lui Elspeth. Asta era tot. În mausoleu, lui Robert i se păru frig ca într-un frigider. Simţea că un fel de schimb era pe cale să aibă loc: el avea s‑o dea pe Elspeth cimitirului, iar cimitirul avea să‑i dea... ce anume, nu ştia. De bună seamă avea să fie ceva. Se întoarse la dric însoţit de Thomas şi Matthew. Sicriul lui Elspeth era căptuşit cu plumb, pentru înmormântare deasupra solului, aşa încât era surprinzător de greu. Robert şi ceilalţi ciocli îl luară pe umeri şi îl duseră în mormânt; un moment de stângăcie avu loc când încercară să‑l coboare pe capre. Mausoleul era prea mic pentru toţi cioclii, iar sicriul părea să se fi făcut dintr‑o dată imens. Reuşiră să‑l aşeze. Stejarul închis la culoare lucea în lumina slabă a zilei. Toţi ieşiră, în afară de Robert care rămase uşor aplecat, cu palmele pe capacul sicriului, ca şi cum lemnul lăcuit ar fi fost pielea lui Elspeth, ca şi cum ar fi putut să simtă un puls în cutia ce‑i adăpostea trupul emaciat. Se gândi la faţa palidă a lui Elspeth, la ochii ei albaştri pe care‑i deschidea larg mimând surpriza şi‑i îngusta apoi până ajungeau ca două fante atunci când nu‑i plăcea ceva; la sânii ei micuţi, la căldura stranie a trupului ei când avea febră, la felul cum coastele îi ieşeau în evidenţă deasupra burţii în ultimele lunii ale bolii, la cicatricele provocate de perfuzii şi de operaţia chirurgicală. Se simţi inundat de dorinţă şi de repulsie. Îşi aminti de textura fină a părului ei, cum plângea când îi cădea în smocuri, cum o mângâiase pe scalpul gol. Se gândi la curbura coapselor lui Elspeth şi la procesele de tumefiere şi de putrefacţie, care deja o transformau, celulă cu celulă. Avusese patruzeci şi patru de ani.
 
- Robert. Jessica Bates răsărise lângă el. Îl privea pe sub borul uneia dintre pălăriile ei complicate, cu faţa ei severă înmuiată de compasiune. Haide acum.
Îşi puse mâinile moi, de femeie în vârstă, peste ale lui. Mâinile lui asudau, iar când le ridică, văzu că lăsase urme vizibile pe suprafaţa altfel perfectă. Vru să le şteargă, dar apoi vru să le lase acolo, ca o ultimă dovadă a atingerii lui asupra acestei prelungiri a trupului lui Elspeth. Se lăsă condus afară de Jessica şi rămase cu ea şi cu ceilalţi participanţi la slujba funerară.
 
"Zilele omului sunt nimic mai mult decât iarba: căci el înfloreşte ca o floare de câmp. Dar de îndată ce‑o suflă vântul, a dispărut: iar locul unde a fost nu mai ştie de ea."
Martin stătea la marginea grupului. Închisese din nou ochii. Avea capul plecat şi‑şi încleştase mâinile în buzunarul pardesiului. Marijke se sprijinea de el. Îşi petrecuse braţul pe după al lui; el părea să nu fi observat asta şi începu să se legene înainte şi înapoi. Marijke se îndreptă şi‑l lăsă să se legene.
 
"Întrucât Măritului Dumnezeu, în nemărginita sa milostenie, i‑a plăcut să ia la el sufletul iubitei noastre surori, plecate dintre noi, îi vom duce trupul la locul de odihnă; pământ în pământ, cenuşă în cenuşă, ţărână în ţărână; cu nădejdea sigură, fără de îndoială, în învierea la viaţa veşnică prin Domnul nostru Iisus Hristos; care va schimba trupul nostru netrebnic în trupul lui măreţ, în conformitate cu măreaţa lucrare, în virtutea căreia El e capabil să‑şi supună toate lucrurile."
 
Robert îşi lăsă privirea să rătăcească. Copacii erau golaşi - mai erau doar trei săptămâni până la Crăciun - dar cimitirul era verde. Highgate era plin de aşa‑numitele tufişuri sfinte, răsărite din coroanele mortuare victoriene. Aveau un aspect festiv, dacă reuşeai să ajungi în starea mentală care sp te lase să te gândeşti la Crăciun într‑un cimitir. Pe când încerca să se concentreze la cuvintele vicarului, auzi vulpile chemându‑se una pe cealaltă în apropiere.
 
Jessica Bates stătea lângă Robert. Avea umerii drepţi şi bărbia ridicată, dar Robert îi simţea oboseala. Era preşedinte al Prietenilor Cimitirului Highgate, organizaţia de caritate care avea grijă de locul ăsta şi organiza tururile cu ghid. Robert lucra pentru ea, dar îşi zise că oricum ar fi venit la înmormântarea lui Elspeth. Se plăcuseră una pe cealaltă. Elspeth avea grijă de fiecare dată să aducă un sandviş în plus pentru Jessica, atunci când venea să ia masa cu Robert.
 
Îl cuprinse panica: "Cum o să‑mi amintesc eu totul despre Elspeth?" Acum era plin de mirosurile ei, de glasul ei, de ezitarea ei la telefon, înainte să‑i rostească numele, de mişcările ei când făceau dragoste, de încântarea pe care i‑o provocau pantofii cu tocuri imposibil de înalte, de maniera senzuală în care se purta cu cărţile vechi şi de lipsa ei de sentimente atunci când le vindea. În acest moment, ştia tot ce avea să ştie vreodată despre Elspeth şi simţea nevoia urgentă de a opri timpul în loc astfel încât nimic să nu dispară. Dar era prea târziu; ar fi trebuit să se oprească odată cu ea; acum el trecea pe lângă ea, pierzând‑o. Ea începuse deja să dispară. "Ar trebui să scriu totul pe hârtie... dar nimic n‑ar fi adecvat. Nimic din ce‑aş putea să scriu n‑ar aduce‑o înapoi."
 
Nigel închise uşa mausoleului şi o încuie. Robert ştia că, de‑acum încolo, cheia va sta într‑un compartiment numerotat al unui sertar din birou, până când va fi din nou nevoie de ea. Urmă o pauză stingheritoare; slujba se terminase, dar nimeni nu ştia prea bine ce e de făcut în continuare. Jessica îl strânse pe Robert de umăr şi dădu din cap către vicar. Robert îi mulţumi acestuia şi‑i înmână un plic.
 
Toată lumea o porni pe alee. Curând, Robert se pomeni din nou în curte. Ninsoarea se preschimbase în ploaie. O turmă de umbrele negre se deschise aproape deodată. Oamenii se urcau în maşini, începeau să plece din cimitir. Membrii personalului spuneau ceva, mâinile îl băteau încurajator pe spate, unii îi ofereau ceai, sau ceva mai tare; nu ştia ce le spuse oamenilor, dar aceştia se retraseră cu tact. Librarii se duseră cu toţii la Angel. O văzu pe Jessica privindu‑l de la fereastra biroului. Marijke şi Martin aşteptaseră într‑o parte, iar acum veneau în întâmpinarea lui. Marijke îl ducea pe Martin de braţ. Martin îşi ţinea capul tot în jos, părând să cerceteze cu atenţie fiecare piatră de pavaj pe care călca. Robert era mişcat că reuşise totuşi să vină. Marijke îl luă pe Robert de braţ şi cei trei ieşiră din cimitir, luând‑o pe Swains Lane. Când ajunseră pe culmea Dealului Highgate, cotiră la stânga, merseră câteva minute şi făcură din nou stânga. Marijke se văzu nevoită să‑l lase pe Robert ca să‑l poată zori pe Martin. Merseră de‑a lungul unei alei înguste asfaltate. Robert deschise poarta şi iată‑i ajunşi acasă. Toate trei apartamentele din Vautravers erau întunecoase şi, în plus, ziua se lăsa izgonită de seară, astfel încât clădirea i se părea lui Marijke mai greoaie şi mai apăsătoare ca de obicei. Rămaseră împreună în holul de la intrare. Marijke îl îmbrăţişă uşor pe Robert. Nu ştia ce să spună. Deja spuseseră toate acele lucruri care se spuneau, aşa că nu mai zise nimic, iar Robert se întoarse ca să intre în apartamentul lui.
 
Vocea lui Martin se auzi răguşită:
- Îmi pare rău.
Vorbele avură darul să‑i surprindă pe fiecare dintre ei. Robert încuviinţă din cap şovăielnic. Aşteptă să vadă dacă Martin o să mai spună ceva. Cei trei rămaseră împreună stingheriţi, până când Robert dădu din nou din cap şi dispăru în apartament. Martin se întrebă dacă făcuse bine că vorbise. El şi Marijke începură să urce scara. Când trecură pe lângă uşa lui Elspeth de pe al doilea palier, se opriră. Pe ea stătea lipit un cartonaş pe care fusese imprimat NOBLIN. Marijke întinse mâna şi‑l atinse în trecere. Îi amintea de numele de pe mausoleu. Se gândi că, de‑acum, o să‑i amintească de asta de fiecare dată când o să treacă pe‑acolo.
 
Robert se descălţă de pantofi şi se întinse pe patul din dormitorul lui auster şi aproape întunecos, având pe el în continuare haina umedă din lână. Privi ţintă la tavan şi se gândi la apartamentul lui Elspeth de deasupra lui. Îşi imagină bucătăria ei, plină de mâncare pe care n‑avea s‑o mai mănânce; hainele ei, care nu vor mai fi purtate, cărţile, care nu vor mai fi citite, şi scaunele pe care nu va mai sta; biroul plin de hârtii pe care va trebui să le ia la mână. Erau multe lucruri pe care trebuia să le facă, dar nu acum.
 
Nu era pregătit pentru absenţa ei. Până la Elspeth, niciunul dintre cei pe care‑i iubise nu murise. Alţi oameni erau absenţi, dar nimeni nu murise. Elspeth? Până şi numele ei părea gol, de parcă s‑ar fi detaşat de ea şi acum plutea fără oprelişti în mintea lui. "Cum o să trăiesc fără tine?" Nu era vorba de trup; trupul lui îşi va continua existenţa obişnuită. Problema era localizată în cuvântul cum: va trăi, dar fără Elspeth, savoarea, maniera, metoda de a trăi erau pierdute pentru el. Va fi nevoit să reînveţe solitudinea.
Era abia ora patru. Soarele apunea, dormitorul devenea nedesluşit în umbră. Închise ochii, aşteptând somnul. După ceva timp, înţelese că nu avea să doarmă; se ridică şi‑şi puse pantofii, se duse la etaj şi deschise uşa lui Elspeth. Păşi prin apartamentul ei fără să aprindă lumina. Ajuns în dormitorul ei, se descălţă din nou, îşi dădu jos haina, se gândi un moment şi‑şi dădu jos şi restul îmbrăcămintei. Se urcă în patul lui Elspeth, pe aceeaşi parte în care dormise întotdeauna. Îşi puse ochelarii în acelaşi loc pe care‑l ocupaseră mereu pe noptieră. Se ghemui în poziţia lui obişnuită, relaxându‑se încet pe măsură ce frigul părăsea cearşafurile. Robert adormi aşteptând ca Elspeth să vină în pat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer