TNB - TVR - Toulouse

Pino, mai joacă şi tu un Brecht!
 
Recent, cunoscutul revoluţionar "istoric" Ion "Pino" Caramitru, directorul Teatrului Naţional Bucureşti, a ratat, cum deja prea des, deci contradictoriu, se spune, o bună ocazie de a tăcea şi de a părea cu adevărat înţelept, afirmînd că demonstraţiile din Piaţa Universităţii (deja de multă vreme pur simbolice, dar politica se face cu simboluri), spaţiu care ar putea fi, contraproductiv (vezi de ce aici), legalizat ca "agoră" de către PMB (Primăria Generală a Capitalei), dăunează instituţiei pe care o conduce, adică frecventării spectacolelor Teatrului Naţional, publicul interesat de teatru fiind împiedicat în satisfacerea plăcerii sale elevat-egoiste de luptele "golăneşti" pentru democraţie.
 
Absurditatea unui astfel de raţionament, care pune în balanţă lucruri incomparabile, făcînd, jalnic, jocul puterii, e jenantă pur şi simplu nu doar pentru moralitatea şi caracterul unui fost Hamlet "subversiv", ci pur şi simplu pentru capacităţile sale intelectuale.
 
Într-o ţară în care teatrul a făcut istorie participînd glorios la luptele de afirmare şi eliberare naţională, deci politică, să te trezeşti vorbind aşa cum a făcut acum Ion Caramitru e nu doar ruşinos, ci ne-profesionist: negare a istoriei şi gloriei profesiei.
 
Teatrul este politică, spectacol al spectacolului politic.
 
Pentru că dacă n-ar fi uitat (sau, cine ştie, ar fi ştiut cu adevărat vreodată) ce înseamnă, politic, teatrul, ca model de acţiune şi de auto-înscenare politică, de manifestare de sine, de "punere în abis" a societăţii, n-ar fi vorbit aşa.
 
Un singur sfat, un singur remediu: dragă Pino, ca să înţelegi de ce Teatrul Naţional îşi are perfect locul în Piaţa Universităţii, nu împotriva acesteia, ca înscenare a politicului, mai jucaţi şi voi din cînd în cînd cîte un Brecht, de pildă!
 
T(ot)V(echiul)R(efren)
 
Ca să fie clar pentru toată lumea, TVR a fost ruinată pe vremea preşedinţiei lui Tudor Giurgiu, prin proiecte faraonice şi prin angajarea amicilor politici ai puterii, pe atunci în trustul Caţavencu, care se pregătea să devină Realitatea-Caţavencu.

În ciuda dezastrului actual, TVR continuă să contracteze băieţi şi fete, aşa-zis "culturali", pe care media privată i-a rejectat.

Altfel spus, TVR nu concediază, dar "externalizează". Adică ţine angajate pe salarii pe cît de consistente, pe atît de inutile cohorte de "realizatori" şi de "producători", care însă n-au loc pe "sticlă" de invitaţii din afară care nu contenesc să realizeze emisiuni cu concepte şi formate la fel de laxe, de vagi, de inexistente, de inutile şi de faraonic plătite.

Mă pregătesc - anunţ public - să fac şi eu o ofertă, bine conturată însă, conducerii TVR. O să vă ţin la curent.
 
Văd că dezastrul e cu atît mai vesel cu cît mai lipsit de idei, de soluţii.

Pasul fatal: video-politica

Recent, la Toulouse, un mărunt delincvent şi-a continuat "politic" acţiunea, devenind asasin "terorist". Categoriile analitice sînt în mare suferinţă de inadecvare. Ce devine politica atunci cînd ajunge să fie "radicalizarea" delincvenţei mărunte? Ce s-ar întîmpla cu societăţile occidental-democratice dacă toţi delincvenţii ar "trece la act" devenind terorişti? Cît de în serios poate fi privită motivaţia politică a asasinului?

Adio, separaţii precise! Bun-venit, continuum vag, flou semantic!

O lecţie veche trebuie luată în sfîrşit în serios: delincvenţa trebuie privita politic, iar politica, poate, doar ca un simplu "semnificant liber", vorbe şi simboluri goale de care oricine se poate folosi.

Asasinul-terorist se pare ca s-a filmat ucigînd, la fel ca şi tovarăşul său norvegian, bravul soldat Breivik. Şi, atunci, n-am putea oare spune că noul continuum, noua indistincţie, noua continuitate penal-politică este facilitată, asigurată de regimul simulărilor video, ireale dar producătoare de realitate, de irealitate în realitate, de dorinţa populară, şi democatic accesibilă, de a face film, de a fi televiziune, de a fi eroi de jocuri video?

Video-politica desfide justificările politice, ideologiile au devenit simple bunuri de consum, asigurînd însă tocmai, adevărată noutate, trecerea la act, realizarea irealităţii.