Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Subiectivisme


Ioana Bâldea Constantinescu

27.03.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Realitatea este că am o slăbiciune pentru el. Nu atât pentru naraţiunea, de multe ori facilă şi lipsită de o subtilitate dezirabilă, de altfel, a lui Tariq Ali (despre care am mai scris), cât pentru el. Şalāh ad-Dīn Yūsuf ibn Ayyūb, sultanul Egiptului şi al Siriei, cuceritorul Ierusalimului, spaima creştinilor şi cavalerul absolut al Islamului e una din acele figuri iconice ale istoriei, tocmai pentru că e un prinţ atipic timpului său.

Cartea lui Saladin, probabil romanul cel mai aşteptat din întregul Cvintet al Islamului apărut sub semnătura autorului amintit, nu e un volum care să dărâme munţii. Frază previzibilă. Succesiuni faptice al căror liant sunt mai degrabă judecăţi de valoare emise de narator. Personaje de multe ori insuficient creionate. Un cadru adesea şubred, cu o recuzită puţin credibilă. Conflicte psihologice ale căror tensiuni se rezolvă şi se dizolvă prea repede sau prea încet. Părerea mea.

Dincolo de toate acestea, însă, se ghiceşte o realitate vag impregnată de ficţiune a personajului care a inspirat scrierea. Pentru că, de la cronicari la actualii scriitori posesori de laptopuri cu acces la Internet şi de la dramaturgi la regizorii de blockbuster-uri hollywoodiene, Saladin e un erou care fascinează.

Pasionat de geometrie şi preocupat de chestiuni filozofice, emirul kurd care a devenit cuceritorul Ierusalimului a demontat imaginea războinicului musulman nemilos, exhibând un cod al onoarei adesea surprinzător pentru mai puţin eleganţii săi opozanţi creştini. De aici legenda, aura şi, în cele din urmă, literatura. Romanţată, poate, simplificată, poate, redundantă, poate.

Ingurgitând una după alta paginile unei cărţi care, de ce să nu recunosc, nu-mi hrăneşte suficient apetitul pentru povestea sultanului care-şi împărţea averea săracilor şi datorită umanităţii şi modernităţii căruia Ierusalimul a devenit un loc de pelerinaj şi nu o scenă a măcelului creştinilor cuceriţi, mi-am dat seama că e greu, foarte greu să scrii despre un asemenea personaj.

Efortul lui Tariq Ali de a-i crea lui Saladin o viaţă amoroasă pe măsura celei politice e dezamăgitor pentru că e tributar unei reţete. Gesturile, ca desprinse de pe ecran, ale prinţului, sunt prea explicite.

Sau, poate, eu, cititoarea, vreau o poveste grandioasă pentru eroul meu grandios. Poate piedestalul e prea înalt. Pretenţiile prea mari. Aura prea strălucitoare.

După cum am spus de la bun început, în epoca lui, epoca lui Richard Inimă de Leu, a Cruciadelor, a poemelor epice, a zbuciumatului secol al XII-lea, Saladin a fost un prinţ ieşit din comun. Genul de conducător care îi trimite duşmanului fructe şi pocale cu zăpadă, când acesta e zguduit de febră. Cumva, e greu să nu te aştepţi ca şi o scriere despre el să fie imprevizibilă, alambicată, poate, opacă, pe alocuri, şi, obligatoriu, spectaculoasă, în esenţă. O poveste care să te seducă, rând după rând, prin misterul pe care îl emană.

O citesc cu plăcere şi cu interes oarecum istoric, dar magia lipseşte. Îmi e greu să spun dacă e de vină cartea sau personajul care nu încape în paginile ei, care se furişează, ca-n basmele arabe, afară din cronica pe care o scrie Ibn Yakub, învăţatul evreu, despre faptele sale, afară din romanul lui Tariq Ali, dincolo de pagina lui de Facebook. Saladin cel real iese din filmul lui Ridley Scott, Kingdom of Heaven, din 2005, se retrage chiar şi din Talismanul, cartea lui Walter Scott, care-i face concurenţă mai popularului Ivanhoe, în sfârşit, depăşeşte dimensiunile pe care i le atribuie încercările de a-i recrea prezenţa, talentele, viziunea progresistă. Ceva lipseşte din toate aceste repuneri în scenă. Ceva oarecum crucial.

Citesc furată de haremuri, pieţe, scene de război, cadii împărţind dreptate în numele sultanului, legături de familie scoase la iveală după zeci şi zeci de ani. O poveste frumoasă, despre o lume dispărută, comparabilă tuturor poveştilor frumoase cu moschei, cadii şi ochii migdalaţi care împart miere de dincolo de văluri. Lipseşte, însă, magnetismul personajului central.

Saladin se încăpăţânează să rămână atipic. Intraductibil. Prea ficţional, parcă, pentru a mai putea fi ficţionalizat cu succes.

Într-o mare de convenţie (istorică, literară, cinematografică sau, pur şi simplu, comercială), Saladin reprezintă diferenţa. Rezistenţa la normă. Principiul care trece dincolo de narcisismul tipic unui leader, viaţa trăită frumos şi nu neapărat întru gloria personală. Îmi place, în continuare. Tocmai de aceea. Pentru că e altfel. Greu de scris şi atât de provocator de imaginat. Un prinţ al ideilor şi al unei lumi utopice, cu graniţe neştiute şi, din nou, poate tocmai de aceea, delicios de iluzorii.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer