Lepa Brena era Iugoslavia, adică Occidentul, adică libertatea

Daniel Cristea-Enache: Dragă Radu Pavel Gheo, bănuiam ce "zace" în tine, dar răspunsurile primite mi-au confirmat eclatant intuiţia. Eşti nu doar un scriitor foarte bun, dar şi un om căruia oricine ar vrea să-i fie prieten. (Aşa cum se spune că oricine ar vrea să aibă un unchi ca Leonard Cohen.) Am văzut omul, în toate cele patru runde: pe cît de profund, pe atît de modest, pe cît de curios, intelectualmente, pe atît de citit şi avizat asupra diferitelor experienţe artistice anterioare. Da, domnule, eşti un om şi un cititor foarte bun.
Dar, cum ţi-ai dat seama, ambiţia mea e maximă. Şi ambiţia ta e maximă: mi-am dat eu seama... Astfel că vom face împreună un pariu, în faţa cititorilor noştri. Pariul este următorul. Eu pariez că Radu Pavel Gheo, în interval de 24 de ore, va scrie un text special pentru acest dialog al nostru de pe LiterNet. Un text inedit, prozastic sau publicistic, realist ori science-fiction, în care să apară, ca personaj, o doamnă pe nume Lepa Brena.
Îţi mulţumesc mult pentru acest dialog şi te rog să mă ajuţi să cîştigăm pariul.
Ai primit această rundă 5 pe 27 martie 2012, ora 19.10 Avem la dispoziţie 24 de ore (nu mai mult).
START.

Radu Pavel Gheo: Iniţial aici ar fi trebuit să fie o povestire în care unul dintre personaje ar fi fost Lepa Brena. Cel puţin asta fusese propunerea intervievatorului şi, implicit, un pariu pe care îl pusese cu el însuşi şi cu mine: că voi reuşi să scriu în douăzeci şi patru de ore un text de ficţiune - sau, fie, măcar unul publicistic - cu o idee anume, chiar dacă doar conturată aproximativ.
Nu puteam, n-aveam cum să fac aşa ceva şi nici n-am făcut-o. Aşa că, în locul textului unitar, bine legat şi coerent, care să spună ceva despre Lepa Brena, scriu aici un text în care explic de ce n-am scris un text.
(Disclaimer: Rîndurile de faţă nu reprezintă un text decît în sensul lax al cuvîntului. Sînt doar o confesiune, cu detalii despre scris şi creaţie, dintr-o perspectivă exclusiv personală.)
Scriu încet - adică lent, aşezat, cu socoteală. Întotdeauna am scris aşa. Cînd vine vorba de proză, nu cred în fulguraţii genialoide, în texte scrise pe genunchi, în jumătate de oră, în timpul unei călătorii cu trenul sau pe o bancă din parc. Aşa ceva poate fi valabil în cazul poeziei. N-am de unde să ştiu. (Am scris şi eu versuri în cafenele, versuri pline de trăire, iscate de scînteierile electrice ale sinapselor mele agitate, dar, vai, erau proaste, atît de proaste...!) Însă la proză lucrurile stau altfel. Prozatorul creează o lume şi trebuie să o facă cu grijă, să nu-i iasă strîmbă, incompletă sau incoerentă, iar asta cere timp. Are/ am nevoie în primul rînd de o idee. Iar ideile nu răsar la comandă. Apoi ideea trebuie să capete o formă nu doar coerentă, ci şi atractivă, să fie pusă într-un cadru solid, în aşa fel încît să-şi fie suficientă sieşi, şi multe, multe altele, pe care nici nu le pot enumera aici. Sînt destule lucruri de care trebuie să ai grijă. Personajele. Stilul naraţiunii. Detaliile concrete. Limbajul. Fabula şi subiectul
De exemplu, în cazul sus-pomenit, eram silit să găsesc o strategie narativă numai pentru a explica cine este Lepa Brena şi ce înseamnă ea în Banat şi în fosta Iugoslavie. Aşa, simplu, pentru românii din afara graniţelor Banatului, pot spune că e o cîntăreaţă ce a adus un stil nou, eclectic, în muzica iugoslavă, combinînd muzica populară cu pop-ul. Unii o asociază cu turbo folk-ul, ceea ce e complet greşit: turbo folk-ul a apărut la începutul anilor 1990, la un deceniu după ce Lepa Brena se lansase şi cunoştea gloria balcanică. Dar, dincolo de terminologie şi categorisiri, Lepa Brena e cunoscută în Banat mai ales pentru concertul ei din Timişoara din 1984, cînd, nu se ştie cum, autorităţile locale au reuşit s-o aducă să cînte pe stadionul municipal. Au fost atunci cîteva zeci de mii de spectatori, mai toţi îi ştiau cîntecele, cîntau împreună cu ea şi în public se fluturau steaguri iugoslave. Sînt convins că a fost spectacolul cu cei mai mulţi spectatori veniţi benevol din întreaga istorie comunistă a României. Cei curioşi pot găsi pe youtube.com imagini de la acel concert, cu Lepa Brena cîntînd Živela Jugoslavija, "Trăiască Iugoslavia", şi un stadion întreg urlînd laolaltă cu ea şi visînd la Iugoslavia. La acea Iugoslavie. Ce-a ieşit însă din acea Iugoslavie se ştie.
Lucrurile sînt simple: pentru cei din Banat Iugoslavia era un mit tangibil (mulţi puteau să meargă în statul vecin), Occidentul de lîngă noi, iar Lepa Brena era Iugoslavia, adică Occidentul, adică libertatea. Şi, în paranteză fie spus, în 15 iunie 2012 revine la Timişoara, iar Alina şi cu mine ne-am luat deja bilete la concert. Sper să fim acolo şi noi, şi Robert Şerban, care ştie şi el foarte bine cine e Frumoasa Brena.
(Şi iată că am scris cumva şi despre Lepa Brena. Nu bine, nu sînt mulţumit, dar am lămurit măcar lucrurile. Despre mitul Iugoslaviei şi felul cum a funcţionat el în Banat am scris mai demult un text numit Bila jednom jedna zemlja, pe care l-am inclus în volumul de eseuri Românii e deştepţi şi care a fost ulterior tradus, printre altele, în Vojvodina, Slovenia şi Bosnia. Ca urmare, un muntenegrean stabilit în Germania a citit textul şi, entuziasmat, m-a invitat să stau în casa lui din Herceg Novi, de la Adriatica, în timpul verii, cînd el nu era acolo. N-am făcut-o, dar ştiu că textul respectiv mi-a luat vreo trei luni de muncă şi oferta lui mi-a confirmat că truda combinată cu actul creativ sînt pînă la urmă răsplătite. În Muntenegru.)
N-aş putea să scriu un text de proză în douăzeci şi patru de ore decît dacă viaţa mea ar depinde de asta. Însă şi atunci mă tem că l-aş scrie prost. Scrisul la Noapte bună, copii! a durat cam patru ani şi jumătate, fără să mai pun la socoteală cei (măcar) doi ani în care am elaborat subiectul, cadrele, reperele temporale, personajele şi aşa mai departe. Nu m-am gîndit tot timpul la asta, dar m-am gîndit sistematic. E drept, vorbesc acum de un roman de cinci sute de pagini. Însă nici clipurile din Numele mierlei, dintre care unele au două-trei pagini, n-au fost scrise de azi pe mîine, ci fiecare mi-a luat între - să zic - o săptămînă şi două luni. Iar la textele săptămînale din Suplimentul de cultură, texte scurte, centrate pe o singură idee, tot îmi trebuie măcar două zile în care să mă gîndesc la ele, să le dau forma necesară şi să le scriu.
Cum cred eu că stă treaba cu scrisul lent sau rapid? Uite, o să încep cu o comparaţie pe care am citit-o într-un volum despre arta scrisului al lui Stephen King: On Writing. A Memoir of the Craft. Începea cu o anecdotă despre James Joyce, care într-o zi se întîlneşte cu prietenii lui, iar aceştia observă că arăta cam plouat. "Ce-i cu tine?" îl întreabă aceştia. "Nu ţi-a mers bine cu scrisul? Cîte cuvinte ai scris azi?" "Şapte", oftează Joyce. "Ei, hai", zice unul din ei, care îl cunoştea bine. "Şapte cuvinte e foarte bine pentru tine." "Da, dar nu ştiu în ce ordine să le pun", răspunde disperat Joyce.
De cealaltă parte e dat exemplul lui Anthony Trollope, un prozator victorian de mare succes din secolul al XIX-lea. Trollope a fost extrem de prolific, iar autorul eseului spunea că acesta, funcţionar la poştă, se trezea dimineaţa la şase şi se apuca să scrie în nişte caiete mari, de tip registru. Scria neabătut şi cursiv, aproape fără ştersături, pînă la ora cînd trebuia să meargă la serviciu, moment în care se oprea, chiar şi în mijlocul frazei, se ridica şi pleca. Dacă în timpul în care scria, termina vreun roman, punea punctul final, închidea caietul, lua altul şi începea senin un nou roman.
Noi, majoritatea scriitorilor, ne situăm între aceste două cazuri extreme, reprezentate în povestea lui King de Joyce şi Trollope. Dar scrisul e o artă lentă. Mă gîndesc numai că dacă un scriitor ar fi în stare să scrie zilnic nu opt mii de caractere, nu patru pagini, ci - să zicem - două, dacă totul ar merge aşa lejer şi uniform, atunci am putea scrie în fiecare an în jur de şapte sute de pagini. Un roman masiv sau două mai mici. Ori vreo douăzeci de povestiri... dar, în orice caz, măcar o carte, dacă nu două. Pe an!
De ce nu se întîmplă aşa? Pentru că mai există şi ceea ce se cheamă responsabilitatea scriitorului: faţă de el însuşi, faţă de opera sa şi faţă de cititori.
De exemplu, atunci cînd mă hotărăsc să public un text de ficţiune sau un eseu (în fine, un text închegat, conceput de mine, cu o anumită idee sau cu un subiect anume), trebuie să îl scriu atît de bine pe cît pot eu. Nu mă grăbesc, nu improvizez şi încerc să dau ce e mai bun în mine, fiindcă ştiu că s-ar putea să fie unii oameni care or să mă citească, care or să investească în ceea ce am scris fie bani, fie timp, fie ambele. Şi n-ar fi corect faţă de ei dacă le-aş da o marfă mai proastă decît sînt în stare să o fac. Atitudinea asta se confundă cu respectul profesionistului faţă de munca sa.
Eu cred că, dincolo de intuiţii, idei, talent şi imaginaţie, scriitorul trebuie să investească şi o cantitate serioasă de muncă. Şi mai cred ceva: că acea muncă investită într-o carte se vede la lectură. Se vede în diferite feluri. (Primeşti, de exemplu, o invitaţie în Herceg Novi.) Cînd o naraţiune se citeşte uşor, iar dialogurile "parcă sînt rupte din viaţă", de parcă le-ai mai auzit în jurul tău, atunci eu, care am trecut prin chinurile creării acestui "parcă", ştiu cît de greu e să le faci să sune astfel. Analizaţi astfel de dialoguri şi-o să vedeţi că nu sînt identice cu cele din viaţă. Sînt ca şi cum.
În copilăria mea, la mine în sat făceam distincţie între hainele de fiecare zi şi "hainele bune", cele pe care le purtam la o sărbătoare sau cînd mergeam la oraş, unde trăiau "domnii". Să te ferească Dumnezeu să apari la vreo sărbătoare în haine de toată ziua sau să fii văzut că ai umblat jerpelit în oraş! Chiar dacă oraşul unde mergeam de obicei era Oraviţa, un orăşel în declin încă din anii comunismului. După ce am venit în Timişoara, am cam renunţat la obiceiul ăsta, spre groaza mamei, care, cînd mă vizita, mă scruta de sus pînă jos şi întreba "Tu aşa umbli prin lume?" - adică prin lumea domnilor de la oraş.
Dar se pare că atunci cînd e vorba de scris, obiceiul mi-a rămas: nu-mi pot scoate textele în lume decît în hainele lor bune. Cele mai bune pe care le am.

Daniel Cristea-Enache (către cititori): Radu Pavel Gheo a primit runda 5 şi provocarea ei pe 27 martie, la ora 19.10. Textul său a venit pe 28 martie, la ora 21.40. Ar fi deci 24 de ore plus două ore şi jumătate, întîrziere. "Ar fi", întrucît pe 28 martie, între orele 9.00 şi 17.00, Radu Pavel Gheo a lucrat ca redactor pentru Polirom. Dacă scădem acest interval, rezultă că el a scris textul de mai sus în mai puţin de o zi. 18 ore şi jumătate.
Scriitorul l-a ajutat pe critic să cîştige pariul. Nu contează că scriitorul-redactor este acum epuizat. Nu se vede acest lucru în textul său. Iar clişeul lentorii a fost spulberat.
Daniel Cristea-Enache (către Radu Pavel Gheo): Îţi mulţumesc, şi în numele cititorilor, pentru dialogul nostru.
Radu Pavel Gheo (către Daniel Cristea-Enache): Şi eu îţi mulţumesc fiindcă m-ai pus pe goană. Încă mai gîfîi:).