Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Timpul meu e preţios nu ca să fac ceva, ci ca să-l pierd


Livius Ciocârlie, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

02.04.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Observator cultural)

Timpul meu e preţios nu ca să fac ceva, ci ca să-l pierd
Livius Ciocârlie în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Livius Ciocârlie, în cea mai recentă carte a dumneavoastră, La foc mărunt, vă mărturisiţi imposibilitatea de a refuza o solicitare, o rugăminte, o invitaţie; precum şi seriozitatea şi aplicaţia oarecum atipice cu care purcedeţi la onorarea lor. Tot aici, constataţi că, în ultima vreme, ritmul acestor solicitări a mai scăzut: numai uneori, spuneţi, mai cade cîte un "obuz"...
De ce oamenii vin spre dumneavoastră cu aceste solicitări? Şi de ce nu le puteţi spune "nu"? De ce aţi acceptat din prima clipă să facem acest dialog, fără vreo "codeală" de vedetă ori invocarea unei agende cu alte priorităţi?
Totuşi, stimate domnule Livius Ciocârlie, este vorba despre timpul dumneavoastră. Timpul: ceva foarte preţios pentru un scriitor şi pentru un eseist. De ce-l fragmentaţi şi de ce oferiţi altora bucăţi din el?

Livius Ciocârlie: Mai întîi, am să corectez o parţială inadvertenţă a afirmaţiei mele din La foc mărunt. Această carte este un jurnal. Am ales jurnalul ca mod de manifestare pentru că se potriveşte cel mai bine "poeticii" mele, pe care o denumesc ce-i trece omului prin cap. Ce-i trece omului prin cap nu presupune reflecţie şi argumentaţie. E numai o succesiune de flaşuri (există acest cuvînt?). Asta înseamnă ceva dacă nu în parte incorect, măcar în bună parte incomplet. Cînd am afirmat că în primii ani după venirea în Bucureşti cădeau multe "obuze", n-am explicat că pe unele le cam căutam. Dacă eşti provincial în această ţară care, destul de centralizată de felul ei, s-a mai şi fragmentat mult după 1990, în detrimentul provinciei, îndeosebi în cultură (gîndiţi-vă, de exemplu, la cum se difuzează revistele, la cîţi invitaţi din alte oraşe vedeţi în emisiunile televizate), deci cînd eşti provincial te simţi oarecum frustrat că n-ai acces la ce se întîmplă interesant în Bucureşti. Aşa că, devenit bucureştean, m-am dus de bună voie la expoziţii, conferinţe, la mai ştiu eu ce. Mă mai şi inflamasem în anul electoral 2000 şi am încercat să mă exprim, cu rezultat nul în planul eficienţei, dar atrăgînd atenţia asupra mea. Aşa, m-am pomenit în comitete şi comiţii. Să mai spun şi că dacă astăzi vanitatea mea e mult sub nivelul comodităţii, pe atunci nu era aşa. Una peste alta, începusem să fac o greşeală gravă pentru scriitorul care sînt, atîta cît sînt. Domeniul meu de lucru, ca scriitor, este imaturitatea, în timp ce activitatea civică, "prezenţa în cetate" pretinde să fii matur. Am înţeles cu timpul situaţia şi, intervenind şi oboseala vîrstei, am început să mă derobez. Abia de la acest punct se manifestă slăbiciunea mea. E drept că îmi complicasem singur viaţa. Pe cînd la început mă duceam de capul meu unde mă duceam, acum începusem să fiu poftit. Nu neapărat fiindcă eram nu ştiu ce personalitate, dar nu e rău niciunde să fie unul în plus. Încît povestea cu rărirea obuzelor este valabilă aproape numai în zona unde n-ar prea trebui să fie, adică în a obligaţiilor pe care nesilit de nimeni mi le asumasem. Cu timpul, s-a înţeles că n-are rost să mai fiu convocat, ştiu eu, la Alianţa civică, la G.D.S., fiindcă în pofida respectului şi simpatiei pentru oamenii de acolo, nu mă mai duc. În schimb, obuzele informale, aleatorii, se abat în continuare în ritm alert.
Să mai adaug şi că extind oarecum abuziv sfera noţiunii de corvoadă. De-o pildă, de curînd fratele porc m-a rugat să mă duc cu el la dentist, unde urma să fie căsăpit temeinic, în mai multe reprize. Bineînţeles că m-am dus! Asta, pe fondul unei lîncezeli organice care face ca figura mea tutelară să fie Bartleby, cel care tinde să răspundă la orice solicitare: "Prefer să nu...".
Paradoxul aparent este că tocmai spre cine are tendinţa s-o spună vin oamenii şi îi cer una şi alta. De ce vin oamenii spre mine? Nu pentru ochii mei frumoşi. E vorba de un instinct, de o intuiţie pe care o au din plin copiii, însă păstrează şi cei mari cîte ceva. Profesor, numai un an, slavă Domnului!, într-o şcoală generală, am observat un fenomen. Nu e nevoie ca un dascăl să recurgă la mijloace - vorbă răstită, ameninţări, pedepse - pentru a se face respectat şi chiar temut. Mijloacele nici nu funcţionează cînd omul nu are autoritate naturală, pe care copiii o simt. Cînd o are, e destul să intre în clasă ca să se facă linişte. La alţii, orice ar încerca, e vacarm. Mai mult, copiii simt, tot subliminar, cînd omul de la catedră este diminuat. Are o suferinţă, o preocupare, un necaz. Atunci, s-a dus autoritatea... E legea vieţii. Viaţa prin ea însăşi este luptă, confruntare între energii. Aproape exclusivă la copii, viaţa continuă, temperată de diverşi factori, la adulţi. Un factor al temperării vieţii este civilizaţia. Un om civilizat e mai puţin periculos decît unul rămas aproape de natură. Alt factor de slăbiciune, încă mai influent, este firea omului. Omul lipsit de energie sau omul rămas imatur sînt prăzi sigure ale oamenilor "naturali", dar şi ale cîtului de natură rămas viu în fiecare om. Asta îi permite individului să simtă pe cine îl poate domina. Sau, spus frumos, cum aţi spus dumneavoastră, să vină către. Oamenii "vin către mine" pentru că simt că au şanse mari să reuşească, eu fiind lipsit de vlagă şi, de ce n-aş spune-o, destul de civilizat.
Deschid o paranteză pentru a spune cum se manifestă toate astea în literatură şi în viaţa literară. Literatura, "creaţia", dacă mi se permite acest cuvînt învechit - cum s-a învechit "geniul", încă mai demult - se situează între viaţă şi cultură. Este un produs al vieţii - e drept, informat din capul locului de cultură -, cu atît mai puternic cu cît şochează, agresează, busculează obişnuinţele de lectură, mentalităţile, civilizaţia, dar care, cu timpul, se va integra culturii şi va pierde mult din forţa iniţială de atac. Pe de altă parte, viaţa literară este un spaţiu al manifestării energiei indivizilor scriitori. Unii au puterea să se lupte pentru a impune ce au scris, alţii nu. Cazurile fericite apar atunci cînd cele două aspecte se completează. Un autor puternic este - nu întotdeauna; vezi-l pe Bacovia, vezi-l pe Mircea Ivănescu - şi un om puternic care luptă, şi aşa trebuie să facă, pentru opera lui. Dau exemple autohtone actuale, pe care le admir: Gabriela Adameşteanu, Ana Blandiana, Nora Iuga, Dumitru Ţepeneag, Mircea Cărtărescu. Parcă sînt mai multe scriitoare decît scriitori, ceea ce n-ar fi de mirare, femeile fiind, în inconştientul lor, mai "bărbaţi". În ceea ce mă priveşte, dacă îmi spun - cu toată convingerea - diletant, e şi din cauza unor caracteristici a ceea ce scriu, şi din cauza comportamentului în viaţa literară.
De ce am acceptat discuţia pe care mi-aţi propus-o, fără aere de vedetă? Am simţul ridicolului. Puţine lucruri mi se par mai ridicole decît a te da drept ceea ce nu eşti. Renunţăm deci la cuvîntul vedetă. Am acceptat, între altele, din vanitate, atîta cîtă e. Nu-i puţin lucru pentru un scriitor ajuns la vîrsta expirării să fie solicitat de un critic important mult mai tînăr. Vă şi adresaţi, presupun, mai ales unor tineri şi aşa ajung şi eu la unii dintre ei. Nu mi-am dorit niciodată mulţi cititori, dar mi-a părut rău că nu ajung la cititori pe care poate i-aş interesa. Afară de asta, a intervenit principiul denumit în casa noastră (şi dominant) ce-ar spune omul ăsta!?. De la dumneavoastră nu mi-a venit decît bine: articole, emisiuni... Ce aţi fi spus dacă v-aş fi refuzat? Acestea fiind zise, vă asigur că principiul ăsta, bun pentru civilizaţie, nu-i bun pentru viaţă. Aplicîndu-l, nu-ţi mai faci singur "agenda". Devii dependent.
Ar trebui, pare-se, să adaug şi: nu mai dispui de timpul tău. Timpul despre care spuneţi că este preţios pentru scriitor şi pentru eseist. Nu adaug. Eseurile cer, într-adevăr, timp. Dar eseist nu (mai) sînt. Cît timp am fost, eram de silă bucuros. Îmi justificam existenţa universitară. Nu prea credeam în eseurile mele. Nu erau rele, dar nici grozave. În ceea ce poate să pară eseistic în cărţile mai recente, e vorba tot de autobiografic, prin mijlocirea unor reflecţii, a unor comentarii de cărţi. Un autobiografic situat la etajul intelectului, nu al senzaţiilor sau al întîmplărilor de peste zi. Şi, oricum, ce scriu acum e o afacere de cîteva minute pe zi. Îmi trece prin cap cîte ceva, îmi notez - şi s-a terminat. Prin urmare, timpul meu e preţios nu ca să fac ceva, ci ca să-l pierd. Şi e preţios în sine. Încă mai există. Încă sînt viu. Iar asta nu mă supără deloc.
De ce îmi fragmentez timpul şi ofer bucăţi din el te miri cui? V-am spus din prima clipă, de cînd mi-aţi comunicat întrebarea, şi de atunci tot încerc să-mi aduc aminte cine a spus vorba asta, pe care mi-o asum: de tîmpit! Deşi... Reiau un fragment pregătit pentru România literară: "Cădem de acord: tot timpul aşteptăm să treacă timpul. Găsim noi cîte un pretext!"
Mai am un singur lucru de lămurit, dacă nu mă înşel. Aşa e, sînt foarte conştiincios. Cînd mi se dă ceva de făcut, nu-mi bat joc. Semăn în privinţa asta tatălui meu. El era respectat în tot oraşul pentru seriozitate şi pentru încă ceva, la care am să mă refer numaidecît. Mai avem ceva în comun. Amîndoi am fost conştiincioşi în pofida noastră. Vocaţia tatălui meu era didactică, cum s-a dovedit în puţinul timp cît a fost profesor. Din păcate, în timpul crizei de la începutul anilor treizeci a renunţat la învăţămînt ca să-şi întreţină cu un salariu mai bun familia, fiind de la sine înţeles că nevasta rămînea acasă, să-şi crească progenitura. A devenit funcţionar financiar, nimerind astfel într-un mediu care-l îngrozea prin necinste. Era terorizat de faptul că nu-şi putea determina funcţionarii să nu se lase mituiţi. Vorbea despre trei oameni din conducerea ministerului de finanţe - Mircea Vulcănescu, un Eugen Demetrescu şi, al treilea, tatăl Ilincăi Tomoroveanu - ca de nişte sfinţi. Se ştia în Timişoara că, cu tata, degeaba încercai să obţii un impozit traficat, cam aşa cum mai tîrziu degeaba ar fi încercat un candidat la admitere în secţia noastră să ia ore cu noi... Însă traiul într-un astfel de mediu îl deprima. A fost toată viaţa un învins. În ceea ce mă priveşte, am fost şi eu conştiincios toată viaţa, deşi vocaţia mea ar fi fost una de leneş, de lasă-mă să te las, de jemanfişist. De aceea şi iubesc atît de mult viaţa la pensie chiar şi aşa, cu obuzele care se abat asupra ei şi pe care le manipulez mai atent, mai scrupulos decît un artificier.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer