Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

În Ţara lui Dumnezeu


Tatiana Niculescu

25.04.2012
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tatiana Niculescu Bran
În Ţara lui Dumnezeu
Editura Polirom, 2012




*****
Intro

Tatiana Niculescu Bran a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi Institutul European de Jurnalism de la Bruxelles. Între 1995 şi 2004 a fost redactor la Radio BBC World Service, secţia română de la Londra. Între 2004 şi 2008 a condus biroul BBC World Service de la Bucureşti.

În 2006, a publicat primul roman non-fiction din literatura română, Spovedanie la Tanacu, urmat, în 2007, de Cartea judecătorilor. Cele două romane, în dramatizarea autoarei, au devenit piesă de teatru. Spovedanie la Tanacu a avut premiera la New York în 2007, în regia lui Andrei Şerban. Spovedanie la Tanacu a inspirat de asemenea filmul După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu. În 2010, LiterNet.ro i-a publicat piesa de teatru Brâncuşi contra SUA, o abordare inedită a celebrului proces cu acelaşi nume intentat de Brîncuşi statului american în 1926.
La Editura Polirom, Tatiana Niculescu Bran a mai publicat Nopţile Patriarhului (2011) şi Spovedanie la Tanacu (ediţie digitală, 2012).

***

André are zece ani şi îşi petrece vacanţa la tatăl său, diplomat francez aflat în misiune în Cornul Africii. Puştiul descoperă un univers fabulos: pe de o parte, militarii care se luptă cu piraţii somalezi, pe de alta, străvechiul neam al afarilor. Se împrieteneşte cu o fetiţă afară, Hani, care urmează să fie supusă unui ritual interzis, moştenit de la faraonii egipteni. În timp ce copiii reconstituie scene din Războiul stelelor şi trăiesc prima iubire, în jurul lor se pregăteşte o revenire brutală la realitate: revoluţia arabă se apropie, fetiţa e dusă într-o pădure unde o aşteaptă solota, excizia genitală, iar André este trimis de urgenţă în Franţa, la bordul unui avion militar.

"În Ţara lui Dumnezeu e o poveste între două lumi. Două continente, două rase, două moduri de gîndire şi de simţire, două copilării, două moduri de a face politică... Dar şi două feluri de întîlnire cu lumea largă: din afară, prin politică, evenimente şi geografie, şi din lăuntru, prin emoţie, fineţe sufletească şi inocenţă." (Andrei Şerban)


19. Kamil

E prima dată când puştiul mă ia deoparte şi mă întreabă ceva. De când a venit în vacanţă şi tatăl lui mi l-a dat în grijă, l-am însoţit cu privirea şi cu inima, dar am tăcut. Am aşteptat să facă el primul pas. Mâine mergem cu toţii la mormântul lui Abu Yazid. Fratele lui Humed ştie ce are de făcut: alege doi iezi de sacrificat, cheamă femeile la gătit şi la frământat pâine, pune la răcoare sticlele cu vin de palmier, pregăteşte saltele de culcat. André are un tremur în suflet, o nelinişte şi o mirare. Aşteaptă ziua de mâine şi aude în jur cuvinte noi, mănâncă fructe necunoscute lui, respiră aerul mării, adoarme în miros de smirnă, începe să simtă locurile. Văd cum corpul lui e încă împărţit în toate încercările pe care le întâlneşte aici şi nu se adună la un loc decât rar, în somn, când veghez asupra lui. Trebuie să-i explic puterea cuvintelor, ca să înţeleagă de ce vorbirea este fapt şi gândul este vedere.
- Cartea Sfântă, Coranul, spune limpede: Kun fa yakuun, adică "Fii! şi lucrul este", iar Fiinţa Supremă a afarilor, Figu, creează tot ce există pe lume prin cuvânt. Aşa că omul trebuie să aibă mare grijă când vor­beşte. Odată, în faţa lui Abu Yazid, s-au prezentat un reclamant şi un pârât vinovat de fapte rele şi nedrepte. Cu toate astea, pe tot parcursul procesului, reclamantul nu a scos niciun cuvânt. Atunci, ieşindu-şi din fire din pricina tăcerii lui, şeicul a zis: "Pe tatăl meu şi pe mine ne-a născut Cuvântul. Pe tine oare Tăcerea te-a adus pe lume?".

Ori de câte ori ai spus un cuvânt, în adâncul lui se trezeşte un duh care întrupează imediat lucrul pe care l-ai numit. De aceea cuvintele mângâie, rănesc, alintă, ucid, liniştesc, supără, bucură şi aşa mai departe. Tu, André, eşti nedumerit de un cuvânt pe care nu-l cunoşti. De ce? L-ai auzit rostit, l-ai rostit şi tu şi ai trezit duhul cuvântului, iar acum ţi-e teamă că începe să se întâmple şi nu ştii ce.

Tu eşti un războinic care-şi caută tatăl, ca şi mine. Dar în timp ce eu nu-l mai pot găsi, tu eşti cu el, fie şi pentru puţin timp. Învaţă de la el ce e de învăţat şi de la băieţii generaţiei tale ce e de învăţat de la ei. Băieţii afari de vârsta ta trăiesc laolaltă şi află de mici că nu există cuvânt mai plin de miez ca cel al tatălui şi al bătrânului. Tatăl tău n-a vrut să-ţi spună mai mult decât ceea ce ai auzit din întâmplare. A făcut bine, iar tu nu trebuie să-l mai iscodeşti. Şi acum, ascultă povestea reginei Hatshepsut.

Era pe timpul celei de-a optsprezecea dinastii egiptene, când zeul Amon s-a arătat într-o vedenie Marelui Preot şi i-a poruncit să o înştiinţeze pe regină că nenorociri fără număr se vor abate asupra ţării ei, pe toată valea Nilului, dacă nu va porni neîntârziat către Ţara lui Dumnezeu, cum se numea atunci ţinutul afarilor, şi nu va aduce de acolo tămâie şi uleiuri îndestulătoare pentru arderile din templu şi pentru morţi. Auzind aşa, regina şi-a chemat toţi sfetnicii de încredere şi împreună cu Marele Preot au ţinut sfat. Nu era nicio îndoială că dorinţa zeului trebuia grabnic împlinită, dar, deşi se auzise despre existenţa acelei ţări despre care se povesteau multe lucruri nemaipomenite, nimeni în Egipt nu ştia exact unde se află. Marele Preot s-a închis în templu, în post şi rugăciune, mai multe zile şi nopţi, rugând oracolul să-i arate drumul către Ţara lui Dumnezeu. În acelaşi timp, oamenii reginei au dat sfară în ţară că cine va şti să conducă o expediţie pe mare către ţara aromelor dumnezeieşti va primi bogăţii fără seamăn, iar în viaţa de apoi va sta de-a dreapta faraonilor. Când regina aproape că-şi pierduse nădejdea, una dintre sclavele ei, al cărei nume nu s-a păstrat (poate fiindcă era sclavă străină), i s-a înfăţişat, spunându-i că ea ştie unde se află ţara aceea, căci era ţara părinţilor ei. Auzind aşa, regina i-a poruncit sfetnicului Nehesi să fie pregătite de îndată corăbiile, iar sclava, căreia i-a redat libertatea, să le fie călăuză. Ca să evite vânturile dezlănţuite şi vremea capricioasă de pe Marea Roşie, au aşteptat sfârşitul lunii decembrie, când cerul e limpede şi apele se liniştesc. Aveau timp să se întoarcă până la sfârşitul lui iunie, când încep furtunile. În câteva zile, din portul Al-Qusair, cinci corăbii cu două sute de vâslaşi au ridicat ancorele şi pânzele s-au umflat în vânt. Pe una dintre corăbii, care era condusă de arhitectul templului, Senenmut, au pus două statui de granit: una a zeului Amon şi alta a reginei Hatshepsut. Corăbiile au străbătut Marea Roşie, până au acostat cu bine pe ţărm, în Ţara lui Dumnezeu.

Odată ajunşi, înalţii oaspeţi egipteni au debarcat, încărcaţi de daruri de preţ pentru cei care i-au întâmpinat: prinţul Parihu, soţia lui, Ati, călare pe un asin, împreună cu fiii şi fiicele lor. După ce i-au salutat cum se cuvine, egiptenii au descărcat de pe corăbii aurul, ţesăturile şi grânele din partea reginei lor şi au aşezat pe ţărm statuile lui Amon şi Hatshepsut. Nu se mai săturau să admire palmierii înalţi şi umbroşi, curmalii cu fructe mari şi gustoase, arborii de cafea, fagurii de miere, caprele zvăpăiate, maimuţele, panterele, păsările necunoscute şi câte şi mai câte minunăţii pe care nici cu gândul nu le gândiseră.

Au fost uluiţi să afle cum recoltau strămoşii noştri de atunci guma parfumată de ladanum, ţesălând caprele şi ţapii în fiecare seară când îi aduceau de la păscut. Guma asta, un fel de gel, e lipicioasă, miroase a mosc şi se formează pe frunzele unor plante cu flori roz, cu care se hrăneau caprele în zonele mai înalte, de munte, unde era vegetaţie din belşug. Păstorii de capre o strângeau şi o vindeau până încoace, în copilăria mea. Acum, din ce în ce mai puţin. Dar pe vremea expediţiei egiptene se găsea în cantităţi mari şi se folosea ca un fixativ plăcut mirositor pentru păr. Egiptenii o căutau special pentru faraon şi familia lui. Ai văzut în poze barba lui Tutankamon? Lungă, subţiată şi întoarsă spre vârf? Ei, cu ladanum i-o încleiau ca să stea aşa.

Când au pornit înapoi spre ţara lor, cele cinci corăbii abia înaintau pe mare de încărcate ce erau. Duceau cu ele butoaie pline de uleiuri parfumate, saci cu răşini aromate şi cu tămâie, arbori de tămâie verzi, cu rădăcină, lemn de abanos, fildeş, amfore cu scorţişoară, ulcioare cu miere, gumă de ladanum, cum am spus, fard negru, cardamon, ghimbir, pulbere de hena, piei scumpe de animale, pene rare de păsări şi familii întregi de sclavi.

Înainte să înceapă vijeliile pe mare, au ajuns în Egipt. Văzând încărcătura de mare preţ cu care au venit vasele din Ţara lui Dumnezeu, regina Hatshepsut s-a bucurat nespus, a adus ofrande zeului Amon timp de o lună de zile şi i-a cerut arhitectului Senenmut să consemneze izbânda acestei expediţii extraordinare pe pereţii templului de la Deir-el-Bahari, unde, la moartea ei, avea să fie îmbălsămată şi depusă într-un sarcofag cioplit în lemn adus din această călătorie.

Pe sclava care le arătase drumul spre Ţara lui Dumnezeu, egiptenii au lăsat-o acasă, în ţinutul afarilor, cu toate bogăţiile pe care le primise de la regina Egiptului, iar unul dintre fiii prinţului Parihu a luat-o apoi de soţie. Ea a devenit prima moaşă-de-neam, pentru că le-a învăţat pe femeile noastre să-şi păstreze frumuseţea feciorelnică până la vremea măritişului, aşa cum făceau toate femeile nobile din Egipt. Ce e neprihănirea? Adică să se ferească de împreunarea cu un bărbat înainte de căsătorie şi să aibă pielea întinsă şi frumoasă. Pentru asta, poarta plăcerii trebuie ferecată şi locul trebuie cusut până în noaptea nunţii. E o tradiţie de mii de ani. Se leapădă de urâţenie şi de păcatul din trup. Şi noi, bărbaţii, trecem prin asta în copilărie. Tatăl tău e evreu după mamă, deci ar trebui să ştie. Evreii ştiu astfel de lucruri. Asta e, André, ce ai auzit tu, şi asta e tot ce pot să-ţi spun eu. Tot ce vezi în jurul nostru şi, mai departe, ce nu vezi, e lucrare făcută de cuvintele lui Dumnezeu. Să te ţii întotdeauna de cuvânt sau să nu promiţi ceva dacă nu eşti sigur că poţi împlini ce ai promis. Altfel, sufletul tău se prăbuşeşte în amestecătură şi dezordine.

20. Laurent Beauregard

M-am obişnuit să mă trezesc în zori, la prima chemare a muezinului. Vocea lui umple tăcerea acestui deşert de lavă şi de bazalt, transmiţându-i o forţă de început de lume, ca prima zvâcnire de viaţă în întunericul primordial. Marie doarme dusă. Arafa vine abia pe la şapte. Ştiu că, la ora asta, Humed e deja în picioare şi se pregăteşte de rugăciune. Eu mă înviorez sub duş cu apă încălzită de soarele de ieri şi simt că toate celulele îmi plesnesc de energie şi se deschid, lacome de lumea din jur. Iau micul dejun singur, pe la cinci şi jumătate. O cafea, un suc de portocale, o felie de pâine prăjită cu unt. Şi prima ţigară a zilei. Oricâte aş mai fuma apoi, niciuna nu are gustul catifelat-amărui al celei din care trag în picioare, pe terasă, privind scânteierile roşii ale soarelui care se ridică pe cer. E încă linişte, dar acum e o linişte încărcată de rugăciunea din fiecare casă, o linişte pufoasă, aşezată în straturi, vibrantă, străbătută de un fum de tămâie subţire, aproape imperceptibil.

Când aud scrâşnind pietrişul din curte, ştiu că Mahmud şi-a terminat rugăciunea. Vine să mă salute şi să-mi deschidă poarta garajului. În fiecare dimineaţă, în drum spre birou, trec pe lângă clădirea părăginită, cu etaj şi uşi mari, cu canaturi, în faţa căreia se coclesc la soare câteva vagoane de tren ruginite: La Gare. Construite acum o sută de ani, zidurile ei mai păstrează încă ceva din graţia elanurilor cuceritoare ale bancherilor şi inginerilor francezi de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Mă îmbarc, cu gândul, în primul tren şi în prima mare aventură colonială din Cornul Africii, închipuindu-mi că Rimbaud şi alţi negustori ca el nu vor fi privit cu ochi buni construirea unei căi ferate care lega Addis Abeba, Ababa, în fine, de portul la Marea Roşie şi făcea concurenţă transportului lor de mărfuri cu caravanele. Trenul mergea cu treizeci de kilometri la oră, se oprea o dată în sătucul etiopian Dire Dawa şi apoi, după două zile de mers, ajungea la Addis Abeba. Gara, şinele acoperite de mărăcini şi trenul au murit de ani buni, din lipsă de fonduri. Pârjolul amiezei le-a mumificat ca pe nişte decoruri de carton folosite cândva într-un film istoric de la începuturile cinematografiei.

Trecând de La Gare, ies pe şoseaua care înconjoară portul. Pentru pescari, e deja târziu. Abia le mai poţi zări bărcile, departe, în larg, sclipind în lumina dimineţii ca nişte pescăruşi argintii. Căutătorii de perle se vor fi scufundat de multe ori până în zori şi unii au revenit la ţărm, unde-şi învaţă copiii să descleşteze cochiliile stridiilor cu cuţite mici, subţiri, şi să descopere în carnea lor preţioase bobiţe sidefii. Uneori durează luni de zile până găsesc perle rotunde, de mărimea unui bob de porumb. Albe, roz, gălbui, albastre, negre. De cele mai multe ori se mulţumesc cu câteva cristale mici, neregulate. Apa sărată a mării face ca perlele să fie acoperite cu o pojghiţă verde. Culoarea lor adevărată, translucidă, iese la iveală abia după ce sunt lăsate un timp în apă curată de ploaie. Françoise, vânzătoarea de perle, se pricepe să le spele în apă distilată, apoi le râcâie cu un scalpel fin, îndepărtează mai multe straturi de sidef, până le redă culoarea şi irizările din miezul transparent.

La gâtul unei femei, perlele se topesc pe piele în sclipiri de rouă ca nicio altă bijuterie. Şi nu sunt decât scuturile de apărare ale moluştelor care le secretă. Nimic altceva decât nişte excrescenţe calcaroase cu care stridiile îşi imobilizează, prinzându-i în laţuri concentrice, atacatorii strecuraţi în cochilie. Poate de aici le şi vine seducţia aparte. Nu numai că sunt încărcate de pericolele pescuirii din adâncuri, ale scufundărilor repetate, în noapte, la lumina lunii, apoi ale dezghiocării lor din sipetul închis ermetic al stridiei, dar poartă cu ele, prin urmare, şi o istorie de învăluire şi lentă ucidere a intruşilor. Chiar dacă n-au cercetat niciodată, fie şi numai cu gândul, viaţa ascunsă a perlelor, ceva îi face pe bărbaţi să le dorească la gâtul femeii iubite aproape la fel de mult ca femeia însăşi. Nu i-am cumpărat niciodată lui Marie un colier de perle. O mai iubesc?

Cerul albastru, fără nori, încremenit zile, săptămâni şi luni, ţărmul şi, mai departe, deşertul înnegrit de lavă, plutind în aburii caniculei, mirosul de praf, de sare, de alge şi de lemn uscat, tăcerea de la îngânarea nopţii cu ziua, mersul învelit în rochii înflăcărate al femeilor, ochii lor rotunzi, cu mici perle jucăuşe de lumină, ca ai sfinţilor din icoanele etiopiene, toate astea mă invadează în fiecare dimineaţă cu o forţă de viaţă pe care n-am mai trăit-o nicăieri până să ajung aici.

Cu Marie am avut o discuţie neplăcută aseară, târziu, după ce au plecat musafirii şi André s-a dus la culcare. Ţine morţiş să discut cu Humed despre Hani, să-l şi ameninţ dacă e nevoie. Ea e convinsă că e responsabilitatea mea, că nu sunt aici numai ca să construiesc şcoli şi puţuri, ci şi ca să apăr nişte valori, printre care drepturile femeilor etc., etc., etc. Nu spun că nu are dreptate, nu spun că nu-mi pasă şi că prefer să închid ochii la practici pe care şi eu, ca toată lumea, le socotesc anacronice, inumane şi împotriva oricăror concepţii sănătoase despre statutul femeii în societate. Dar lucrurile nu sunt aşa simple cum le face ea să pară, cu isteriile ei: gata, îi pun în vedere lui Humed că rupem şi prietenia, şi colaborarea, şi taifasul, şi tot dacă nu ia măsuri! Nu ştiu de câte ori trebuie să-i mai explic, ca să se potolească şi să înţeleagă că ce se întâmplă în lume şi pe continentul ăsta în acest moment nu-mi permite să renunţ la unul dintre cei mai de încredere şi mai serioşi oameni din administraţia de aici. Şi pentru ce? Pentru o chestiune de care el e aproape la fel de străin ca şi mine. Marie gândeşte şi vorbeşte de parcă aici am fi în Europa, unde poţi să-i tragi la răspundere şi pe taţi, şi pe mame în privinţa copiilor lor. În plus, Humed e bunicul lui Hani, şi nu tatăl ei. Bine, mă rog, a înfiat-o şi o creşte el, că aşa a vrut el, dar despre tatăl ei nu ştim nimic şi n-o să-l descos acum pe Humed despre asta. Tăierea fetiţelor este o treabă strict a femeilor. Odioasă, de acord, un abuz nemaipomenit, de acord, dar e un obicei vechi de mii de ani! Marie îl vede pe Humed aşa, înalt, puternic, îngrijit, un gedda printre afarii lui, şi nu pricepe cum la el acasă nu e în stare să-şi impună punctul de vedere. Uite că nu e! La ei acasă, femeile sunt stăpâne, iar în treburile femeieşti nu se bagă nimeni! Deci i-aş cere lui Humed o imposibilitate şi l-aş mai pune şi într-o situaţie cât se poate de stânjenitoare. Nu-mi pasă de Hani? Cum să nu-mi pese? M-am ataşat de ea, e un copil inteligent şi, într-o zi, îşi va găsi un drum al ei. Cred că şi André ţine la ea. N-aş vrea să i se întâmple nimic rău. Şi chiar dacă n-aş cunoaşte-o, copiii trebuie apăraţi, nici vorbă! Poate să moară. Da, ştiu, sunt destule cazuri. Marie l-a mai alertat şi pe doctorul Bertrand, cu asociaţia lui, şi acum trebuie să-i mai dau şi lui socoteală!

Ţările arabe se află pe marginea războiului civil, ba, în unele locuri, lucrurile deja au luat o întorsătură periculoasă. Nu pot să pierd încrederea lui Humed şi să ne trezim şi aici cu vreo revoltă, insurecţie, mai ştiu eu ce, pe lângă care micile proteste sporadice de până acum ar fi joacă de copii! Humed ţine în mână o parte importantă a populaţiei şi atâta vreme cât îmi e prieten, ştiu că mă va informa la timp despre orice tulburare a apelor. O sacrific pe Hani pentru interese meschine, politice, pentru ambiţiile mele? Ei, nici chiar aşa, zău! Hani pare fragilă ca o gazelă, dar e puternică, o să treacă bine de hopul ăsta. Asta nu înseamnă că nu caut soluţii, dar în felul meu!

Să zicem că aş afla exact ora şi locul. Ar trebui să anunţ poliţia? Să mă duc eu la faţa locului şi să pun ordine în lucruri? Să-l dau pe Humed pe mâna organizaţiilor internaţionale, acuzându-l de abuz fizic şi moral asupra nepoatei lui? Să-i denunţ toată familia? În faţa cărui tribunal? Şi Hani, care e emoţionată şi abia aşteaptă să devină fată mare, ce-ar înţelege din toate astea? Că bunicul ei nu mai e un om respectat şi temut printre afari, ci un criminal acuzat de francezi că-şi mutilează nepoata?

Nu, Marie nu mă înţelege. Treptat, pe măsură ce mă las în voia acestei lumi noi şi mă simt cucerit de tot ce mă înconjoară, oameni şi locuri, ea se îndepărtează. Nu mă mai regăsesc nici în serile noastre împreună, nici în îmbrăţişările noastre, nici în nimic din ceea ce, până nu demult, ne ţinea uniţi. Casa în care locuim acum se va umple treptat cu prezenţa vieţilor noastre. Adevăraţii pereţi ai oricărei case sunt cei nevăzuţi, făcuţi din amintiri. Ei bine, nu cred că vom avea prea multe amintiri comune în casa asta. De fapt, dacă e să mă gândesc bine şi să fiu sincer cu mine însumi, Marie e un accident în biografia mea sentimentală. În aproape toate misiunile mele, am reuşit să învăţ limba ţărilor respective şi m-am apropiat de obiceiurile şi istoria lor, trăindu-mi viaţa cu o localnică. Aşa a venit pe lume André... Marie a fost singura excepţie de la regula asta, de care nici nu mi-am dat seama multă vreme. Or, aici, o femeie necunoscută de pe stradă îmi transmite mai multă împăcare şi dulceaţă în inimă decât judecăţile îndreptăţite, da, şi devotamentul celei de lângă mine, care e din ţara mea şi vorbeşte limba mea. În pământul ăsta, ori de câte ori Humed, Kamil, Mahmud, Arafa şi toţi ceilalţi fac mătănii dinaintea Dumnezeului lor, eu ar trebui să îngenunchez în faţa duhului neliniştit al lui Rimbaud şi să umplu văzduhul cu versurile lui, ca un muezin rătăcit de scripturile tuturor religiilor.

E soarele o vatră de gingăşii şi viaţă/ Ce glia încântată cu dragoste-o răsfaţă/ Şi glia, că-i nubilă, culcat în vale-o simţi/ Şi sângele cum curge prin vinele-i fierbinţi...

Înţelege Marie că acum o sută de ani Rimbaud a scris versuri pentru Hani? Ar zice că sunt nebun dacă m-ar auzi vorbind aşa. Şi m-ar iubi şi mai tare.

21. Bertrand

Îl cunosc pe noul consilier de câteva luni. La început, mi-a făcut o impresie bună: om energic, entuziast, pus pe treabă, curios să afle lucruri noi şi dornic să lase ceva în urmă prin locurile prin care trece. A vizitat imediat adăposturile unde oferim ajutor, tratament şi asistenţă femeilor bolnave şi o bună parte din fondurile anti-HIV pe care le-am primit recent i se datorează. Ne-a făcut rost de saltele noi pentru tabăra de refugiaţi şi a obţinut finanţare pentru filtrarea apei şi construirea unei secţii de boli infecţioase. Am petrecut împreună câteva seri agreabile, fie la reşedinţa lui, fie la sediul nostru, am băut din vinurile de protocol pe care funcţia i le pune la dispoziţie şi ne-am povestit unul altuia anii tinereţii, savurând o friptură de cămilă şi delicioase deserturi făcute de soţia lui, pere fierte în vin roşu şi cremă de zahăr ars. Am aflat despre ţările prin care a călătorit şi despre cum s-a hotărât, într-o bună zi, când abia împlinise nouăsprezece ani, să verifice comunismul pe teren, la el acasă, în ţările fostului bloc sovietic. Sunt cu peste zece ani mai în vârstă şi-mi aduc bine aminte de anii Războiului Rece, când, la Paris, tinerii umblau cu insigne cu Lenin şi cu secera şi ciocanul la reverul hainei şi citau, prin cafenele, din învăţăturile tovarăşului Mao. În vremea aia, filmul lor preferat se chema Tu seras communiste, mon fils! Era un film făcut de un tip pe care, în copilărie, prin anii '70, părinţii îl duceau, în fiecare vacanţă, în ţările socialiste din estul şi centrul Europei: la mare, la munte, prin capitale, îi arătau muzee şi monumente şi îl plimbau cu un Peugeot bătrân printre Trabanturi, Lada, Skode şi Dacii. Pe parcursul excursiei, cineva din familie filma momentele cele mai importante ale călătoriei. Mai târziu, autorul filmului a recuperat imaginile din copilărie şi le-a montat într-o peliculă nostalgică despre ţările socialiste. Beauregard mi-a amintit de filmul ăsta.
"Voiam să cunosc adevăratul comunism, viaţa de zi cu zi, mâncarea, mirosurile, zgomotele străzii, vitrinele, hainele, femeile, disciplina oamenilor din Est. Eram convins că, spre deosebire de noi, ei mai păstrau un sens adânc al muncii şi al istoriei. Ei bine, în anii '80, Estul era departe de a fi uniform în desenul lui sovietic, chiar atunci când clădirile instituţiilor păreau croite după acelaşi tipar sumbru şi lipsit de orice subtilitate geometrică. La Leipzig, sistemul socialist era impregnat de precizia nemţească. Era fără fisură. La Varşovia era zdruncinat de acţiunile Solidarităţii. La Bucureşti era cenuşiu şi imprevizibil în materie de abuzuri. Puţinele conserve din magazine, austeritatea severă a vieţii, în general, anunţau, peste tot, agonia economiei şi întărirea dictaturilor înaintea dispariţiei lor. De câteva ori, era să fiu arestat, am fost interogat, dar, până la urmă, m-am întors cu bine acasă, vindecat de idealuri."

Povestea călătoriei lui în ţările blocului sovietic mi-a stârnit încă o dată admiraţia faţă de Beauregard. Sunt aici de douăzeci de ani şi e primul consilier cultural pasionat de meseria asta cu care am de-a face. Seară de seară, casa lui e plină de oameni pe care, altminteri, cu greu i-ai putea întâlni în altă parte. El a înţeles că adevărata diplomaţie nu se face pe canalele oficiale, ci ieşind în întâmpinarea oamenilor la care, de obicei, un diplomat nu are acces. Ambasadorul şi militarii pot oricând să afle câte ceva despre ţara asta de la reprezentanţii guvernului. Beauregard ştie însă că afarii sunt cheia acestui ţinut şi şi-i apropie în felul lui deschis, bărbătesc. Om cultivat, dar şi de acţiune, mi-am zis, curajos, cu o sensibilitate vie şi deschisă experienţelor la care istoria ori geografia sau amândouă îi supun pe muritori. Ne-am împărtăşit îngrijorările despre situaţia politică actuală şi am fost de acord că la noi, aici, sunt prea mulţi militari, fie la antrenamente, fie în misiune, pe mare, pe uscat şi în aer, ca lucrurile să scape de sub control.

I-am făcut apoi o prezentare destul de informată, zic eu, în privinţa cazurilor de mutilare genitală a fetelor. I-am descris procedeul din punct de vedere chirurgical şi i-am expus consecinţele lui fizice şi psihice asupra vieţii femeilor. I-am comunicat cifrele statistice înfiorătoare. În prezent, legea pedepseşte aspru familiile care încalcă angajamentele internaţionale ale statului. Dar totul rămâne literă moartă atât timp cât nu suntem în stare nici să prevenim, nici să descoperim şi să demascăm situaţii concrete. Beauregard m-a ascultat cu atenţie şi m-a încredinţat de tot sprijinul lui. Ca să aflu acum, la câteva luni de la începuturile promiţătoare ale amiciţiei noastre, că e foarte probabil ca asociaţia mea să rateze, din pricina lui, un caz de o importanţă crucială în munca noastră de zeci de ani.

Deci el ştie că un om cu stare în ţara asta şi unul dintre capii afarilor pregăteşte tăierea nepoatei lui, nu el, femeile din familie, moaşa-de-neam etc., trecem peste detaliile acestor ceremonii primitive, Beauregard ştie şi îl acoperă. Noi pătrundem greu în sate şi în intimitatea obiceiurilor tribale, iar un asemenea caz ar putea să devină exemplar, să fie pe prima pagină a ziarelor din Franţa, să provoace dezbateri politice aprinse, să creeze un curent de opinie ferm împotriva chinurilor la care sunt supuse femeile în această parte a lumii. Un scandal ar duce, nu mă îndoiesc de asta, la suplimentarea fondurilor noastre şi la salvarea bietei copile de la supliciul care i se pregăteşte. Iar omul cel mai în măsură să denunţe astfel de practici, consilierul Beauregard, tace mâlc. De neînţeles! Cum e posibil ca un om să salveze un pui de gazelă, animal ce se înmulţeşte excesiv aici şi care are carnea delicioasă - mi-a cerut să-i găsesc un loc în rezervaţie până când mai creşte şi poate fi lăsată în libertate - şi, în acelaşi timp, să ezite când vine vorba despre salvarea unui copil, şi încă a unui copil pe care înţeleg că-l şi cunoaşte?!

Am încercat să vorbesc cu el între patru ochi de câteva ori, dar a fost imposibil. Abia dacă am putut vorbi la telefon. Mă evită, evită subiectul, nu acceptă niciun fel de întrebări despre familia care pune la cale atrocitatea respectivă, îmi livrează generalităţi despre tradiţie şi religie. Am abordat-o pe soţia lui, cu speranţa că prin ea s-ar crea asupra lui o presiune legitimă pe această temă, dar se teme de el, probabil i-a interzis să vorbească despre asta, spune lucruri vagi, că fata e nepoata unui cunoscut, că Beauregard are încredere în el, că are o poziţie importantă, că e o chestiune foarte delicată... E limpede însă că ea ştie mai mult şi, tocmai fiindcă ştie, se frământă din pricina asta şi nu-i cade bine deloc situaţia...

Dacă aş vorbi cu ambasadorul? N-am apucat să-l întâlnesc, şi el e nou, l-am văzut de la depărtare, de câteva ori, în împrejurări oficiale. Dar ambasadorii sunt, în general, prudenţi, instinctul şi funcţia îi vor spune imediat că, de vreme ce Beauregard nu se bagă, înseamnă că e un subiect minat şi, în actuala conjunctură geopolitică, nu ne putem permite să facem şi să dregem, chiar dacă suntem solidari cu cauza umanitară şi înţelegem eforturile depuse de organizaţiile cutare şi cutare, însă, vedeţi, ne confruntăm cu priorităţi politice majore şi aşa şi pe dincolo! Nu, exclus, ar fi pierdere de timp! Nu-mi rămâne decât Marie Beauregard.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer