Îmi amintesc o anume zi memorabilă. Trecuse binişor ceasul nălucirilor, ceasul când demonii fără formă care au aşteptat răbdători ca noaptea să se preschimbe în tulbureala dimineţii încep să ţi se strecoare în somnul de copil, amestecând pacea senină a moţăielii cu spasme şi tresăriri de viezure speriat. Glasul şugubăţ şi purtător de minciuni al unchiului Gusti a rupt deodată vraja în care se ţesea o nouă zi: "Copile, scoală-te să merem la peşti că mreana muşcă numai pân' la nouă ceas punct". Buimac, priveam prin perdea strada goală străjuită de gardurile strâmbe şi băncile cu praful de două degete pe ele. Toate erau la locul lor în aşteptarea babelor ce coseau feţe de masă, doar o găină cândva albă scurma de zor sub un prun uscat, în iarba arsă de lângă drum. În acea zi am aflat unde trebuie să stai, cum să arunci undiţa, cu ce momeală şi mai ales, care e scopul acestor lucruri. Am prins atunci o mreană frumuşică. Apoi am hrănit vulturii cei mari, am mers la albine, iar noaptea am dormit în hambarul cu fân, cică să ascultăm zgomotele nopţii. Nu am auzit decât mugetul prelung al unei vaci într-o poiată din vecini, nişte lătrături, chirăitul unor găini şi vreo zece bancuri, toate cu tentă deşucheată. Dar n-o să uit niciodată cum m-a învăţat unchiu Gusti să pescuiesc. Şi cu ajutorul lui am priceput mai târziu subtila expresie pescărească "fir întins".
Uneori primesc felurite mesaje prin email de la oameni mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Şi nu de puţine ori, la finalul mesajului mi se urează "lumină blândă". Pare să fie o urare tipică fotografilor, una care mă duce automat cu gândul la expresia "fir întins". Bun, dar ce legătură există între lumină şi pescuit? Păi, e simplu - peştii muşcă în general doar pe lumina asta blândă, fotogenică, pe care se pare că o adoră fotografii din moment ce o şi urează altora. Respectiv dimineaţa devreme şi pe înserat, cam 3-4 ore cu totul din cele 24. În rest, cu excepţiile de rigoare, avem parte de lumină mai proastă şi fir cam bleg. Pe de altă parte, cred că există pe lumea asta tot atâtea feluri de lumină câte lansete, ace, fire şi momeli. Adică rafturi întregi.
Pe cât de subtilă şi de masculină mi se pare urarea pescarilor, pe atât de explicită şi vag efeminată mi se pare cea a fotografilor. Şi dacă prima are ceva imperativ, impetuos, a doua parcă e rostită cu glas şovăielnic de un poet simbolist, dindărătul unui pahar de vodcă. Cred că dacă am face cu toţii fotografii doar pe lumină blândă, pe lângă faptul că toate pozele noastre ar arăta plictisitor de la fel, am rata o grămadă de lucruri care sunt interesante, oricât de proastă ar fi lumina în care ni se arată.
Un lucru e clar - lumina este condiţia esenţială a fotografiei. În afara luminii, fotografia moare, mai ceva decât floarea din glastră după ziua de 8 martie. Ca să nu divagăm, vorbim aici doar de lumina naturală, având soarele ca sursă primordială, în diversele lui stări de agregare. Ca şi momelile pescăreşti, lumina este de multe feluri şi în timp, orice fotograf serios dezvoltă o atenţie aparte pentru calitatea acesteia. Ştie să-i identifice intensitatea, direcţia şi culoarea. Ştie mai ales ce va rezulta, ştie chiar în clipa declanşării. Îşi dă seama uneori că lumina e atât de bună încât, şi dacă nu există prin preajmă nimic, merită să inventezi un subiect, doar de dragul ei. Pe de altă parte, poate ploua cu subiecte bune aflate în lumină proastă fiindcă e greu de scos ceva inteligibil din ele. În ambele situaţii un rezultat bun e dat doar de experienţa, mobilitatea şi de abilităţile tehnice ale celui ce declanşează. Între lumina bună şi cea rea există lumina de compromis, mediocră, fără înălţimi, cu care trebuie să te mulţumeşti şi să o exploatezi cât de bine ştii.
A te întreba ce e mai important: subiectul sau lumina, seamănă cu a te întreba cine a fost mai întâi: oul sau găina. Eu cred că decizia de a fotografia într-o anumită situaţie este dictată de context şi de dispoziţia omului din spatele aparatului de a participa la un mister. Fiindcă orice situaţie fotografică e un mister care se poate sfârşi fie nerezolvat ca orice mister, fie se poate elucida de-a lungul unui parcurs. Cu alte cuvinte, pofta de a fotografia şi un context fericit bat şi subiectul şi lumina. Primele două îmi asigură o anume mobilitate în gândire şi gesturi şi îmi dau posibilitatea de a adapta lumina, oricare ar fi ea, la un subiect anume. Iar unui anumit subiect i se potriveşte o lumină brutală, altuia una blândă, altuia una plată, fără contraste sau altfel spus, cuminte-foc. Şi tot aşa, numai lumină să fie. Şi să mai fie peşti! Că unchiul Gusti nu avea superstiţii şi subtilităţi gen "fir întins". El zicea simplu: "Noroc la peşti, copile!". Apoi pleca zâmbind pe sub mustaţă, cu paiul între dinţi.
(Voicu Bojan)
***
Undeva, pe la începuturile mele în cunoaşterea fotografiei, am citit un pasaj pe care mi l-am însuşit din prima: Amatorul se laudă cu aparatura din dotare, Avansatul cu tehnica, Profesionistul vede doar lumina.
Sună aşa incitant să vezi doar lumina, să faci fotografie doar din lumină. Abia aşteptam să fac paşii necesari şi să trec de primele două stadii. În momentul de faţă ştiu sigur că am depăşit nivelul de avansat, de tehnică nici că îmi pasă, dar tot nu văd "doar lumina". Ori nu sunt profesionist cu adevărat, ori zicala nu are nici un sens.
În acele momente magice de lumină blândă, în dimineţile cu un răsărit cald, în zilele mohorâte când norii pufoşi preiau rolul de softbox, în clipele de tensiune maximă înainte de furtună, în timpul ploii calde de vară când razele de soare ce ies dintre nori se joacă în picăturile de apă, simt clar lumina şi chiar o pot atinge. Din instinct întind mâna după aparat, dar mă şi opresc. Ce rost are o lumină perfectă fără nici un subiect care să o oprească şi să propage o umbră sau să o reflecte mai departe în goana ei nebună spre infinit? Fotografia are nevoie de subiect, la fel de mare ca şi de lumină, aşa că tind să cred că profesionistul vede doar subiectul în lumina cea blândă.
Se zvoneşte că în 2012 vine sfârşitul lumii. Luminiţa noastră blândă de la capătul tunelului abia mai pâlpâie şi, din pricina crizei, va fi stinsă în curând. Să ieşim la pozat cât avem încă lumină. Blândă, dură, cum o fi ea, subiecte să avem.
(Dr. Hajdu Tamás)
***
Moş Lehmann şi LuminaTrăind într-un burg cu multiple influenţe săseşti e cu neputinţă să nu ai prieteni saşi. Bunica, o cosmopolită convinsă, deşi n-avea decât 4 clase primare, m-a învăţat că nu trebuie să fac diferenţă între prietenii mei români, saşi, unguri sau evrei. Ba chiar îmi dădea exemplul saşilor care, oameni ordonaţi şi tipicari, reuşeau să aibă gospodării mai acătări decât ale noastre, ale românilor. Trăind 40 de ani în Banat, la Deta, ştia să vorbească vreo 4 limbi şi mai înţelegea încă vreo două. La ea se adeverea proverbul "câte limbi ştii, atâtea vieţi vei trăi". Strânsese din înţelepciunea fiecărei naţii şi încerca cu osârdie să mi le toarne cu pâlnia în ureche, neonorându-şi deloc apelativul de "bunică" adică de "om bun". Revoltat, nu puteam să înţeleg de ce nu putea fi ca toate celelalte şi trebuia permanent să stea cu gura pe mine. Ba mai mult, pe la vârsta grădiniţei m-a obligat să merg la grădiniţa germană de unde maică-mea mă aducea urlând ca din gură de şarpe că nu înţeleg nimic din ce se vorbeşte. Sensibilă, a plecat urechea la bocetul copilului - deşi bunica nu şi nu - şi n-am mai mers la grădiniţa saşilor. Uite aşa am ratat una din vieţi!
Pe vremuri, unul din marii fotografi de peisaj ai Braşovului era un sas pe care l-am cunoscut când aveam vreo douăzeci de ani. El era mai bătrân ca mine cu vreo 70!! Montaniarzii din Braşov încă şi-l mai amintesc pe moş Lehmann iar cine nu ştie nimic despre el, tot a auzit măcar de refugiul Lehmann din Piatra Craiului (fostul refugiu de la Vf. Ascuţit) sau de cel din Postăvaru. Ei bine atunci, pe la vremea începuturilor mele în fotografie, am fost uimit să aflu că pentru o fotografie bună moş Lehmann stătea ore întregi pe munte să-i vină lumina acolo unde trebuie. Ştia că doar în câteva zile pe an lumina cade bine în Canionul 7 Scări din Piatra Mare pentru a face o fotografie în acel loc îngust şi umbros - atenţie se fotografia pe film de sensibilitate redusă, la 50 - 100 ISO. Pentru mine, la acea vreme când făceam alpinism şi mersul pe munte era o competiţie contra cronometru în care trebuia să parcurg distanţe considerabile cât mai repede, era greu de închipuit că aş putea pierde aşa de mult timp pe munte doar pentru o fotografie.
L-am vizitat acasă pe moş Lehmann şi abia atunci am înţeles ce înseamnă a fi fotograf: am văzut laboratorul, aparatul de mărit (rudimentar din perspectiva timpului), tăvile puse la uscat, borcanele cu substanţe, cântarul cu micile greutăţi. A fost tocmai câtimea aceea de gram necesară, ce a înclinat talerul balanţei către fotografie şi munte în locul muntelui şi fotografiei. Într-un colţ, sub un vraf înalt de bucăţi de sticlă tăiată la formatul 30x40 cm erau puse la îndreptat, ca foile de ceapă, fotografii montate în paspartuuri de carton profilat făcute de moş Lehmann pentru o expoziţie ce urma să se deschidă în curând.
Perfecţiunea fotografiilor lui moş Lehmann m-a urmărit mult timp, iar când uitam cum e să fotografiezi lumina răsfoiam cu plăcere o carte în care moşului i se tipăriseră o mulţime de fotografii. Era cartea lui Aristide Stavros, "Munţii Judeţului Braşov". Şi uite aşa, de la un sas mi-am căpătat înapoi viaţa pierdută, învăţând că în fotografie lumina se caută pe munte, în laborator şi de ce nu, în ochii celor care-ţi privesc lucrările.
***
La începutul aventurii mele fotografice ştiam şi credeam că lumina este totul în fotografie. Am început deci să o caut cu disperare, să o am în orice cadru. Aşa că am mers luni de zile într-un vechi castel să observ cum se formează, cum se aşează. O visam noaptea şi o căutam ziua, o ajutam cu fum şi cu praf pentru ca această lumină să iasă şi mai tare la lumină. Apoi mi-am chinuit familia începând cu fiul meu, nevasta mea, tatăl, socrul, cumnaţii, nepoţii şi terminând cu soacra, punându-i să-mi pozeze în lumina asta după care umblam atât de mult.
La sfârşitul unei veri mi-am cumpărat un obiectiv pentru macro. M-a cuprins disperarea numărând zilele, trecuseră exact 72 până când am prins o zi senină, cu lumină multă ca să pot fotografia o gânganie, fiindcă aşa credeam atunci că trebuie multă lumină, dar m-am înşelat. Am continuat o vreme mânat de astfel de preocupări până când Ufo mi-a spus că lumina nu poate fi nicidecum un subiect în sine. Atunci mi s-a prăbuşit un univers în care credeam şi în care trăiam, am fost complet debusolat o vreme. Şi de atunci am început să învăţ şi încă mă gândesc ce înseamnă un subiect, un clişeu. Mai cred în lumină, dar cred în ea doar într-o anumită măsură, acum ea este doar un ingredient pentru ca o fotografie să fie bună.
Am început deci să umblu după altfel de subiecte, am început să urăsc fotografic Soarele, am început să iubesc în schimb ploaia şi zilele mohorâte. Văd lumina tot ca pe ceva important, dar nimic mai mult. "Lumina nu este un subiect", îmi sună mereu în minte. M-am luminat eu însumi într-un anumit fel căutând lumina altfel, citind despre fotografie, răsfoind albume, uitându-mă la fotografiile celor mari căutând să înţeleg ceea ce cândva mi se părea de neînţeles.
(Remus Ţiplea)