Ieşi afară, Ciocus, că-s io, Holi

Daniel Cristea-Enache: L-aţi amintit pe Nicolae Manolescu, cel "optimist din fire", dinainte de 1990. Sînteţi de foarte multă vreme prieten cu marele critic; şi aţi vorbit frecvent, în ultimii ani, despre trecutul dumneavoastră comun, depozitat sub formă de scrisori calde sau de conversaţii la adăpost de urechile informatorilor de serviciu.
Ca structură, însă, sînteţi complet diferiţi, ceea ce face şi mai interesantă, psiho-moral, această prietenie atît de longevivă. Este o prietenie complet în afara, sau - inevitabil - în interiorul raportului scriitor-critic? Cum se decupează omenescul ei din jocul simbolic, profesional, al relaţiei dintre doi intelectuali de calibru? Lărgind cadrul, care e fundamentul prieteniilor lui Livius Ciocârlie (de la Ioan Hollender la regretatul Sorin Titel şi de la D. Ţepeneag la Nicolae Manolescu)? Se poate vorbi de un numitor comun al lor?

Livius Ciocârlie: Un mic amendament, deşi într-un fel aveţi dreptate. Cînd nu ştii că ceva există, pentru tine acel ceva nici nu există. Trăieşti ca şi cum n-ar exista. Aşa poate fi, de exemplu, cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, dar tu nu crezi, pentru tine El nu există. Diavolul, tot aşa. În cazul nostru, al lui Nicolae Manolescu şi al meu, al discuţiilor dintre noi, de la o vreme Diavolul şi-a vîrît coada, dar noi nu ştiam. Stătea "la capătul firului" şi ne asculta, dar, din motivul arătat, noi vorbeam de parcă el n-ar fi fost acolo. E drept că Dumnezeu şi Diavolul, dacă există, se pot manifesta, indiferent de credinţa sau de necredinţa ta. În cazul nostru, cînd a găsit de cuviinţă, adică atunci cînd îi intrase frica în oase - nu de noi frică, ci de fierberea din ţară - şi s-a temut că s-ar fi putut să fie contestat în masă, Diavolul s-a manifestat. Adică, m-a luat la întrebări şi atenţionări. Numai pe mine, fiindcă pe Nicolae Manolescu îl trata ca pe un ou fierbinte. Se temea, probabil, de o reacţie incomodă şi răsunătoare, care ar fi făcut ca daraua să fie mai mare decît ocaua. Cu mine n-a umblat cu mănuşi. Însă cum Sarsailă n-a fost chiar aşa de negru, ori poate îşi vopsise faţa ca să nu reacţionez nici eu cine ştie cum, fapt e că n-am păţit nimic, încît n-are rost să insist. Ar trebui să aduc iar vorba despre dosar, ceea ce mi-am promis să nu mai fac, ca să nu se creadă pînă la urmă că îmi atribui vreun eroism, în realitate inexistent.
Vin acum la prietenii. Un numitor comun n-au avut, sau nu-l bag eu de seamă. Ca la tot omul, au fost mai multe categorii de prieteni. În copilărie, prietenii de joacă. Printre ei, şi Ioan Holender (Holi, pentru amici). Prietenia cu el a durat între 12 şi 18 ani, pînă ce eu am plecat la facultate, iar el, nu mult după aceea, a plecat din ţară şi s-a dus unde a făcut isprăvile pe care ştim că le-a făcut. Prieteniile din prima vîrstă, cînd dispar, dispar definitiv. În cazul celei cu Holi, despărţirea forţată a conservat-o ca într-un frigider. Îi făcusem un portret literar, pe care avea să-l citească ("De unde ai scos tu că am un nas ca ciocul de porumbel, şi asta n-ar fi nimic, da' şi că mă băteai la tenis!?"), dar altfel nu mă mai gîndeam la el. Asta, pînă într-o zi, la începutul anilor nouăzeci, cînd a sunat la poartă şi, văzînd deschisă fereastra de la camera mea, a strigat: "Ieşi afară, Ciocus, că-s io, Holi", de parcă nu trecuseră treizeci şi cinci de ani. De atunci, continuăm partida noastră de tenis, acum numai în vorbe, că de jucat numai el mai joacă. - "Şi zici că aşa, mă băteai cu 6-2, 6-3... Ia, hai să facem un simplu! - Nu pot. Tu eşti orgolios şi mi-ar părea rău să te bat."
Urmează prieteniile din prima tinereţe, cînd ţi-ai descoperit deja preocupările şi valorile, de preferinţă vocaţia, şi cauţi să le împărtăşeşti. Am avut două de acest fel. Prima, cu viitorul artist plastic şi martir al sănătăţii şubrede, Roman Cotoşman. Cu acesta împărtăşeam, din familii, formaţia de "reacţionari" şi interesul pentru artă. Ca liceeni, am comis imprudenţe care, dacă pronia nu ne-ar fi surîs (el, după aceea, alt noroc n-a mai avut), ne-ar fi costat scump. Pe urmă, potolindu-ne, n-am mai complotat decît împotriva artelor tradiţionale. De aici a rezultat, în sectorul meu, un soi de utopie, căreia îi zic cincinal (cam atît au durat elaborarea şi nebunia) şi pe care am comentat-o ireverenţios în volumul & comp., iar în sectorul lui fuga peste Ocean, unde milioanele de dolari necesari pentru propria lui utopie nu i-au fost puse la dispoziţie, pentru că infirmităţile nu i-au permis să bată la uşa mecenaţilor americani. Asta, după ce, formînd grupul 111 împreună cu Ştefan Bertalan şi Constantin Flondor, introdusese constructivismul, apoi şi cinetismul, la noi. Ulterior, prietenia s-a prelungit pînă la capăt prin corespondenţă, ceea ce mi-a permis ca, după moartea lui, în colaborare cu Ion Manta, alt "american" şi prieten al lui Cotoşman cu care am corespondat, să realizăm la Brumar un volum documentar intitulat Roman Cotoşman. Încrîncenarea vieţii, volum care n-a fost citit, pentru că oamenilor nu le place să aibă de-a face cu suferinţa decît în ficţiuni. (Soarta a vrut ca tocmai astăzi, în Vinerea Mare, zi potrivită pentru un om atît de chinuit, să se deschidă la Philadelphia o expoziţie cu lucrări ale lui.)
Celălalt prieten din aceeaşi categorie a fost Mihai Bogdan (fiul pictorului Catul Bogdan), licean la Timişoara fără să-l fi cunoscut şi devenit coleg de grupă cu mine la facultate. Cu el am petrecut atîtea ore împreună de-a lungul celor cinci ani, încît toţi virtualii alţi prieteni, ori prezumtivele iubite, au renunţat. Ce făceam împreună? Ca să-l parafrazez pe Labiş, vorbeam şi rasoleam studiile, vorbeam şi le rasoleam. După facultate, el rămînînd la Bucureşti, prietenia a continuat fără să mai fie ce fusese pînă atunci. Cu el, am suferit un eşec asemănător celui pomenit mai sus. L-am determinat să publice (în editura lui Marian Papahagi) o carte, Mai nimicul nostru, inegală poate, dar cu capitole cum nici pe departe nu sînt în stare să scriu. Carte ignorată de critici. M-a durut sufletul săptămînile trecute cînd Simona Popescu mi-a spus că, dînd peste ea, a citit-o şi i-a plăcut foarte mult. Iar el, autorul, a murit, şi nu mai pot ca, măcar, să-i spun.
Intermediar între prieteniile primei tinereţi şi cele formate în mediul generat de ocupaţiile de mai tîrziu, a fost Sorin Titel. Colegi de facultate, el la română, eu la franceză, nu ne-am prea întîlnit. Cînd luam vacanţa, veneam împreună spre casă "pe" tren ("Şi nu vă era frig acolo, sus?", mă va întreba Lucian Raicu mult mai tîrziu), el fiind caransebeşean. Cam atît. Apoi a apărut la Timişoara, redactor la "Orizont". Ţinea casă deschisă. Se aduna lume, seara, la el!... "Cine o fi ăsta?", mă întreba. Dar eu mă duceam mai ales dimineaţa. I-am citit toate manuscrisele, i-am fost consilier literar, eficient - în principiu - pe centimetru liniar, mai puţin ca vederi generale. Punea mare preţ pe ce-i spuneam şi nu ţinea seama de părerile mele decît parcimonios. În schimb, se ţinea de capul meu să public în revistă, ceea ce pînă la urmă s-a şi întîmplat. Era un aiurit ataşant, un jovial bonom, cu mari crevase interioare. E una dintre victimele conului de umbră în care a intrat mare parte din literatura dinainte de 1990. Scriitor al sentimentului morţii - înţeleasă ca regret pentru încheierea petrecerii - la fel de bun ca el nu avem.
Prin Sorin Titel i-am cunoscut pe Lucian Raicu şi Sonia Larian. Brusc, îmi dau seama care a fost numitorul comun al prieteniilor mele: cu nici unul dintre prieteni nu m-am potrivit. "Fraţii" Raicu, cum le spunea Marin Preda, aveau o fineţe a minţii, o capacitate de pătrundere în zonele obscure, el şi un soi anume, irezistibil, de umor - faţă de care eu nu aveam decît însuşirea de a admira. Totuşi, între noi a fost un coup de foudre, pregătit, ce-i drept, de Sorin care le spusese vrute şi nevrute despre cît aş fi eu de grozav. E adevărat că am şi obiceiul de a face impresie bună în primul moment. După aceea, cu timpul, şi eu, şi impresia produsă mai obosim. Fapt este că de acolo încolo, căutam orice pretext ca să mă duc la Bucureşti. Serile începeau animat în micul apartament de pe Ştefan cel Mare, cu Sorin totdeauna, cu Robescu, Dinescu, Mazilescu, Norman Manea, Eugen Simion care pe rînd, ca în Simfonia despărţirii, se retrăgeau. Eu - rămîneam pînă dimineaţa la cinci. Atunci, Sonia îl convingea în sfîrşit pe "Urşí" să se retragă şi ei în camera de alături, iar eu mă culcam - şi nu adormeam. Ceremonialul s-a reluat din 1990 cînd, lector de română la Bordeaux, urcam tot la şapte săptămîni la Paris şi îmi făceam veacul fie la ei, într-un apartament identic cu cel de pe Ştefan cel Mare, fie la Ţepenegi. Alt motiv nu aveam (spre ruşinea mea şi bodogănelile Alexandrei, nu sînt un mare amator de Paris).
Fără să fi avut loc vreun diferend, numai din cauza deosebirii de structură sufletească şi de practică a criticii, Lucian Raicu nu-l iubea pe Nicolae Manolescu. Acesta, senin, nu-i bîrfea. Ei, mai temperamentali, începuseră s-o facă, pînă ce i-am rugat să înceteze, pentru a nu mă sili să nu-mi apăr un prieten (de felul meu, nu prea sînt capabil să contrazic). Atunci, au încetat definitiv.
Prietenia cu Nicolae Manolescu a început pe suportul relaţiei între critic şi obiectul atenţiei lui, cum presupuneţi. Îmi apăruse o primă carte, o primă cronică o făcuse zob, eu îmi spusesem "dracu' te-a pus să te faci autor!", cînd a apărut articolul lui N.M. Altă muzică! Cu prima ocazie, i-am mulţumit, iar el s-a purtat atît de firesc, de fără fasoane, încît m-a pus în condiţia sufletească de a fi mai puţin ţeapăn decît tind să fiu. M-a şi invitat la masă (pînă în ziua de azi, numai T a reuşit odată să plătească ea, nu el) şi, foarte curînd, am devenit atît de apropiaţi încît mă găzduia şi el, cu deosebirea că în locuinţa lui nu mi se învîrtea capul de gînduri şi de vinul băut, încît puteam să şi adorm. El e normalitatea însăşi. Vorbim de cîte toate, glumim, şi numai cînd intervine în discuţie literatura devine serios. În schimb, raportul critic - autor a dispărut pentru totdeauna. A scris despre mine cînd a găsit de cuviinţă, n-a scris cînd n-a găsit, după cum Raicu n-a scris decît destul de tîrziu fără ca eu să mă simt frustrat. Pun mult mai sus prietenia decît autorlîcul, cu vanităţile lui. În continuare, N.M. a fost şi mai este Moş Crăciunul de orice anotimp al familiei noastre în diverse împrejurări. Ne întîlnim mai rar decît înainte de 1990, fiind el prea ocupat, însă relaţia noastră a rămas, cum se spune astăzi, super okey. Ce gîndeşte el despre mine nu prea ştiu, în afară de faptul că mă cunoaşte foarte bine şi mă ia aşa cum sînt.
L-aţi pomenit şi pe Dumitru Ţepeneag. Prietenia cu el a fost tardivă, deşi cu rădăcini vechi. Sîntem cimotii, de la Mehadia. Fată, bunica mea dinspre mamă s-a numit Ţepeneag. L-am cunoscut într-o cafenea bucureşteană, unde trona ca papă al onirismului. I-am şi dat să citească nişte pagini experimentale despre care mi-a spus că erau mai trăsnite decît ale lui. După aceea, au trecut douăzeci de ani. M-a pescuit în ianuarie 1990 la Adunarea Naţională a Franţei, dintre românaşii aduşi - cu un avion întreg - de ministrul Pleşu nu se ştie pentru ce. Ajuns în toamna aceluiaşi an la Bordeaux, am început să comunicăm. În legătură cu apariţia jurnalului parizian, i-am dat şi lui sfaturi proaste, cum îi dădusem lui Sorin Titel. Noroc că nici el nu s-a ţinut de ele. Fiind primitori, şi el, şi Mona, soţia lui, am tras la ei de nenumărate ori, şi eu şi alţii din familie. Am şi corespondat mult pînă cînd am încetat, din cauză că mie nu-mi place decît să primesc scrisori. Într-un fel e păcat, pentru că, ajunşi de vîrstă, nu ne mai trage aţa, pe el să vină încoace, pe mine să mă duc la Paris.
Cum se explică prietenia cu literaţi cu care nu mă potrivesc? Nu prea pot să explic. Cred că au avut un rol firea mea paşnică, personalitatea puţin accentuată, după cum şi buna credinţă. Au simţit că nu urmăresc nimic. Ca urmare, mi-au dat foarte mult, în toate planurile. Eu, lor, nu ştiu ce le-am dat.