Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  InCompletAbil fantastic

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oxigen


Manu Anghelescu

17.04.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fiecare secundă devenise vitală pentru expectorarea momentului culminant. Primeau tratament intravenos pentru a evita complicaţii la nivelul compoziţiei oxigenului letargic. Ceea ce intra prin plămânii lor roz era toxic.
 
O pâclă înecăcioasă se lăsă deasupra locuinţei care respira greu a funingine temporală. Purulenţa salonului supraîncălzit îi dădu o formă uşoară de ameţeală. Pe geam intrau bule de soare albastru, ca şi cum toate insulele călcate în picioare de călător s-ar fi înghesuit atunci într-un colţ de lumină energetică. Trecuse prin parcul colorat, dădu cortina la o parte şi îşi continuă periplul printr-un univers foarte familiar.
 
Trăiri necondiţionate, senzori fără complicaţii, detaşări uşoare şi psihoze grele. Toate îi atârnau greu la gâtul suprasolicitat şi inflamat. Globulele roşii începeau să plutească deasupra norilor de ploaie. Curăţenia de primăvară o lăsă fără caiete, aşa că începu să deseneze pe poze. Respiraţia lui îi tăia cheful de aventură şi se hotărî să nu-şi mai bată capul cu nimic din ce o făcuse mulţumită la început. Dădea la o parte o cuvertură plină de scame şi scamatorii metafizice. Bătea la uşa credinţei, cu smerenia celui păţit şi păcătos, pentru că pildele le înţelese pe jumătate şi ratase cu sârg orice formă de eliberare. Jucase riscant şi fiecare secundă din trecut îi părea acum inutil de frumoasă. Comparaţia făcea loc unei singure alternative şi tot ce putea simţi erau serurile reci şi sărate care îi înecau calea către relaxare moleculară.
 
De aceea toate îşi făceau de cap: intuiţia, conştiinţa... şi aşa mai departe. Oxigenul expirat îi ajungea direct la creier, ca un fum psihotrop inhalat fără discernământ, în cele mai lugubre spaţii pământene. Sursa ei de lumină se evapora treptat, treptat, cu fiecare oră deprivată de somn şi ser pământean. Toate circumstanţele fuseseră atenuante. Nu putea face nimic. Fiecare mişcare ar fi însemnat o stare continuă de dimineaţă.
 
De unde venea asta? Din unda creatoare care se cerea înţeleasă. Plânsetul lor era dovada eşecului. Jocul lui cu perfuzia era mijlocul ei de a face faţă unui alt fel de a arăta că jocul cu mărgelele nu fusese decât o erupţie profană a unei porniri mistice. Şi aşa mai departe. Nimic de ascuns, nimic de destăinuit. Obsesia legată de vieţile anterioare ale celor cu care era în contact fusese o perversiune pe care nu şi-o putea nici stăpâni, nici ascunde, de aceea începu cu destul de mult tupeu contactul cu ceea ce păruse pentru ea chintesenţa necazurilor ce o pândeau la tot pasul. Vremea nu ţinea cu cei injectaţi.
 
Dar ce drăguţi erau ei vorbind printre aşternuturi murdare despre fluturaşi intravenoşi. Nimic nu părea să le stea în cale, aşa cum simpla pornire de a da glas sesizării nedreptăţii pe care ea o resimţea devenise utopia supremă. Atâtea vorbe mari, atâtea destăinuiri ipocrite doar pentru a-şi verifica forţa intuiţiei intravenoase. Lichidele curgeau prin tub aşa cum un melc se revarsă afară din cochilie pentru a-şi anunţa ieşirea din istorie. Majoritatea moleculelor făceau la fel. Se scufundau cu echipament profesionist pentru a ieşi tefere la suprafaţă. Canalele lui cerşeau oxigen. Soarele avea să cureţe calea. În acel moment totul se pusese pe evaporat. Memoria.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer