Camera mea, fără tavan

În blocul în care locuiesc, mulţi ani a plouat prin tavan. Izolaţia acoperişului era proastă, aşa că curgea apă în picături mari, enervante, care cădeau cu un plici în lighenele puse pe covor. La unii în sufragerie, la alţii în dormitoare. La noi nu era foarte grav. Da, pe tavanul sufrageriei erau pete mari de umezeală, tencuiala distrusă - dar la alţii era mai rău. Uneori, dar doar uneori, când ploua mult, îţi picau picuri în cap când te trezeai dimineaţa şi te duceai să-ţi faci cafeaua. În nu mai ştiu ce an au venit muncitorii şi au pus smoală topită unde trebuia, apoi n-a mai plouat. Mirosea a pucioasă peste tot. A iad, aşa spunea cineva. Nu ştiu prea bine ce înseamnă pucioasă, dar mereu mi-a plăcut cuvântul. Puuuuucioooaaaasăăăăăă! De fapt e un cuvânt urât. Pucioasă rimează cu uleioasă sau cu cleioasă. Nu-mi mai place!

Nu asta vreau să povestesc, ci că mult timp, şi după ce nu-mi mai pica apă în cap, visam că tavanul se prăbuşeşte de tot, fără zgomot şi fără să facă mizerie. Nu vedeam clar asta, ci ideea e că dispărea de tot. Şi cum un tavan nu dispare în neant, nu ar fi logic, în vis îmi spuneam că s-a prăbuşit, deşi nu-l vedeam pe podea. Şi tot în vis intrau tot felul de păsări. Asta era normal, pentru că ele zboară Erau păsări pe dulapuri, pe aragaz, pe robinete şi marginea patului. De tot felul, dar vrăbii, în special. Vrăbii care miroseau a pene ude şi făceau multă gălăgie. Stăteau şi în bibliotecă, pe cărţi, se băgau sub pat şi mergeau pe plapumă (îmi era teamă să nu mă ciupească). Dacă citeam ziua despre cocostârci, de exemplu, noaptea visam camera plină de ei. La fel şi cu vulturii sau ciorile. Cele mai rele erau vrăbiile - în somn, îmi era teamă de ele. De atunci nu le mai suport!