Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Texte, Pretexte, Contexte (şi Subtexte)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Antigone de ieri şi azi (Re-imaginarea Clasicilor) (I)


Saviana Stănescu

05.05.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Antigona de Sofocle (442 î.e.n.)

Antigona lui Sofocle este unul dintre textele / miturile fundamentale ale culturii vestice. În esenţă, piesa reprezintă conflictul între Creon, noul rege al Tebei şi nepoata sa Antigona, virgina care nu i se supune, urmându-şi propriile principii şi convingeri spirituale. Zeii sunt deasupra legilor umane pentru această Antigona clasică, iar ea e gata să moară pentru a urma ceea ce-i dictează conştiinţa şi credinţa.

Povestea Antigonei reprezintă practic ultimul capitol din (de)căderea casei lui Labdacus, patriarhul clanului Oedipian, funcţionând ca o concluzie a istoriei lui Oedip, ca o completare ce sugerează că blestemul asupra acestuia a fost pasat generaţiilor următoare.

Oedip şi-a ucis tatăl, pe Laios, şi s-a căsătorit cu mama sa Iocasta. Această legătura incestuoasă a dat naştere la patru copii: Antigona, Ismena, Eteocle şi Polinike. Creon este unchiul lor şi moştenitorul tronului după ce cei doi fraţi s-au omorât unul pe celălalt în lupta pentru succesiune. Violenţa şi conflictele se perpetuează, iată, în familia lui Oedip, conflictul dintre Creon şi Antigona fiind punctul culminant şi practic deznodământul acestei tragedii de familie.

Relaţia / conflictul dintre Creon şi Antigona are valenţe complexe atingând câteva dualităţi dramatice fundamentale şi arhetipale: bărbat-femeie, unchi-nepoată, soră-frate, fiică-tată, stat-religie, obedienţă-libertate, soartă - liber arbitru, acceptare pasivă - conştiinţă morală activă.

Diversele reconfigurări ale Antigonei lui Sofocle vor muta accentul de pe credinţa neclintită a eroinei în legile divine pe motivaţii de natură personală şi principială.

Conflictul va evolua şi el înspre alte opoziţii majore: puterea gata de compromisuri versus tinereţea idealistă şi eroică, versatila autoritate statală versus curajul / principiile individului, maturitatea înţeleaptă şi adaptabilă versus inocenţa rebelă şi intransigentă, etc.

Adaptările / reimaginările Antigonei au avut întotdeauna la bază problematica libertăţii de expresie şi a drepturilor omului, pentru că şi textul original este profund politic.

Christian Meier sugerează în The Political Art of Greek Tragedy că politica şi tragedia au fost interconectate puternic în societatea ateniană a secolului 5 î.e.n., iar Antigona lui Sofocle spune mai multe despre natura politică a tragediei greceşti decât celelalte piese.

Antigona are ca problematică centrală autoritarismul politic şi tirania împletite strâns cu strategia de a le demonta / opune / distruge.

Eteocle şi Polinike, fiii lui Oedip, se omoară unul pe celălalt într-o bătălie în care primul apără autoritatea statală, iar cel de-al doilea luptă împotriva ei. Creon, moştenitorul tronului, decretează că trupul neînsufleţit al trădătorului Polinike nu trebuie să fie îngropat, fiind lăsat în seama păsărilor şi animalelor. Antigona nu poate accepta ca trupul fratelui ei să devină ospăţ pentru jivine şi anunţă hotărârea sa de a respecta tradiţia şi zeii, îngropându-l.

Aşadar scena e pregătită de la început pentru un conflict de proporţii, cu miză mare. Meier subliniază că refuzul de a îngropa corpul unui trădător în pământul patriei-mame nu este adevărata problemă, ci refuzul de a-i da o formă oarecare de îngropăciune.

Creon nu vrea să-şi reconsidere decizia de teamă să nu pară un lider lipsit de autoritate. El are nevoie să se impună ca rege şi ştie că nu poate da înapoi cu nici un preţ - un decret revocat echivalează cu un rege slab, un lider incapabil să conducă. Antigona, la rândul său este intransigentă, principială şi incapabilă să facă vreun compromis. Un alt factor care intensifică criza conflictuală este sexul antagonistei. Societatea ateniană punea femeile în plan secundar, dacă nu chiar în fundal, în acea vreme. Femeile erau lipsite de voce, de personalitate, nu li se dădea posibilitatea să aibă o opinie care conta la nivelul societăţii.

După cum menţionează Edith Hall în prefaţa la traducerile lui H. D. F. Kitto (Antigona, Oedip Rege, şi Electra, publicate împreună în Oxford University's World Classic Series), femeile erau total excluse din instituţiile politice şi trebuiau să rămână toată viaţa sub tutela unui bărbat, de regulă tatăl sau soţul, dar putea fie şi un unchi sau verişor îndepărtat în unele cazuri.

E clar că în acel context, producţia originală a Antigonei a fost dominată de această ideologie patriarhală, iar faptul că unul dintre protagonişti e o femeie, ba chiar o fată, care luptă de la egal la egal cu un bărbat, a amplificat conflictul dramatic.

Când cele două gărzi anunţă că Polinike a fost îngropat, vedem clar din pronumele folosite că ei sunt siguri că violatorul legii e un bărbat.

Mai târziu Creon se arată a fi un exemplar tiran şi stăpânitor autocrat care ascultă doar de el însuşi, iar discursul său are accente şoviniste şi misogine. El îi spune fiului său Haemon că un bărbat nu poate fi învins de o femeie, ruşinea - şi implicit miza dramatică - fiind mult mai mare.

Tratând aceste teme ale puterii şi autorităţii într-o manieră complexă şi originală, ba chiar progresistă pentru acea vreme, având accente feministe avant-la-lettre, Antigona a rămas o poveste care fascinează oamenii din diverse culturi şi civilizaţii.

Este poate tema re-imaginată cel mai adesea, fiind o parabolă împotriva puterii absolute relevantă pe varii continente şi în toate epocile. Exemple ale multiplelor adaptări / reconfigurări ale Antigonei sunt pur şi simplu prea numeroase pentru a prezenta o listă exhaustivă.

Chiar şi George Steiner, autorul unei cărţi care discută aceste Antigone, mărturiseşte că nu poate face o discuţie definitivă despre cariera piesei de-a lungul secolelor, susţinând că inabilitatea / imposibilitatea de a face un inventar autorizat al prezenţei Antigonei în literatură, teatru şi arte plastice, e cauzată de faptul că e un câmp prea vast.

E clar că mai importantă e discuţia asupra contextului în care sunt re-aduse la viaţă aceste Antigone. Marianne McDonald o descrie pe Antigona ca un "conscientious objector", un obiector conştient sau obiect al conştiinţei de care lumea îşi aminteşte când vor să discute un regim oprimant, un stat totalitarist, când ceva e putred în vreo "Danemarcă".

Nu putem avea acces la versiunea originală a lui Sofocle dacă nu ştim greaca veche. Dar chiar şi atunci, nu o putem înţelege în totalitate în lipsa contextului social şi cultural din secolul V î.e.n., trebuie să acceptăm aşadar că din start avem de-a face cu reconfigurări ale textului / mitului original, cu versiuni contextualizate de traduceri în varii limbi, de adaptari în varii epoci, sau re-interpretări de către diverşi autori.

Ajungem în sfârşit la ceea ce ne interesează să explorăm în acest eseu: reimaginările mitului / poveştii de-a-lungul timpului şi spaţiului.

Vom încerca să conturăm o istorie personală / socială şi o geografie politică a Antigonei, ilustrată prin câteva exemple:

Antigona lui Jean Cocteau (1922 / 27) şi Jean Anouilh (1943)

Simone Fraisse discută în Mitul Antigonei variile versiuni / avataruri ale acesteia, de la martir creştin, figură de tip Ioana d'Arc, la fiică a regelui Louis XVI, la victimă a revoluţiei, etc. Ea concluzionează că, în concordanţă cu schimbările din societate, importanţa aspectului religios şi familial al discursului Antigone a făcut loc creşterii staturii sale politice. Ea a devenit o eroină a Franţei, inamica inocentă a Tiraniei de azi şi ieri, o fiică demnă a Revoluţiei.

Scrisă la Paris în epoca de relativ calm şi accelerat progres intelectual / artistic dintre cele două războaie mondiale, Antigona lui Cocteau este mai aproape de spiritul tragic clasic decât cea a lui Anouilh.

Totuşi, opera lui Cocteau reflectă influenţele suprarealismului şi cubismului, ale avangardei şi psihanalizei. Prieten al lui Picasso, Proust, Gide, Diaghilev şi alţi artişti eclectici ai momentului, Cocteau - provenit dintr-o familie pariziană bogată şi influentă politic - a fost unui dintre cei mai rafinaţi deschizători de drumuri in literatură.

De altfel, în producţia Antigonei sale a jucat chiar Antonin Artaud, promotorul teatrului cruzimii, în rolul lui Tiresias. În rolul principal a strălucit Genica Athanasiou, căreia îi era şi dedicată piesa.

Tatăl lui Cocteau, un avocat amator de pictură, s-a sinucis când Jean avea numai noua ani, acest lucru influenţându-i cu siguranţă viaţa şi opera scriitorului pentru care poezia era o religie fără speranţă.

La vârsta de 15 ani, tânărul Cocteau a plecat de acasă, devenind cunoscut în lumea boemă, după publicarea primului volum de poeme Lampa lui Aladin. Va fi supranumit Prinţul Frivol, după titlul unui alt volum de poezie.

Coregraful rus Sergei Diaghilev l-a mobilizat pe Cocteau să scrie pentru balet, astfel rezultând Parada (1917), produsă de Diaghilev, cu decoruri de Pablo Picasso, şi muzică de Erik Satie.

Antigona lui Cocteau a fost produsă în 1922 tot cu decoruri semnate de Picasso şi muzică de Paul Honegger. Costumele lui Coco Chanel au adus însă celebritatea spectacolului.

In 1929 Cocteau a fost spitalizat pentru intoxicare cu opium, dependenţa lui de drog fiind documentată în opera sa Opium (1930). Primul său film, Sângele Poetului era de asemenea bazat pe propria viaţă şi mitologie personală.

În Antigona sa vom observa o explorare a Răului din oameni, acest lucru reflectând bineînţeles şi propriile insecurităţi şi drame interioare. Totuşi textul său rămâne o adaptare a piesei lui Sofocle, pe când în cazul lui Anouilh putem vorbi de o reconfigurare.

Prima diferenţă majoră între Antigona lui Anouilh şi cea a lui Sofocle este de natură stilistică / artistică: un membru al Corului deschide piesa cu un Prolog în care povesteşte ce se va întâmpla, folosind o formulă pirandelliană, ce ar putea fi re-denumită: 12 personaje în căutarea unei tragedii.

Funcţia acestui Cor e diferită de cea a corului antic, rolul fiind atât de substanţial că a fost jucat de Laurence Olivier în producţia din 1949 de la Old Vic în Londra, celebrul actor preferând acest rol în loc de Creon.

Acest personaj este dispozitivul meta-teatral al lui Anouilh, care joacă în piesă detaşându-se de aceasta în acelaşi timp pentru a comenta narativ întâmplările din spectacol. Într-unul dintre monologurile relevante, el face o distincţie filozofică între melodramă, unde povestea depinde de o schimbare şi eroina e în general salvată în ultimul moment, şi tragedie, unde finalul e cunoscut de la început şi de neevitat.

Criticul Walter Ince susţine că această distanţare ironică şi comentariu asupra inevitabilităţii tragediei, distruge de fapt tragedia, făcându-ne să gândim prea mult şi să receptăm totul la un nivel intelectual, logic, în loc de viscerala frică / teroare şi milă cerută de Aristotel pentru obţinerea de catharsis.

Ince argumentează că e imposibil să ai meta-teatru şi tragedie în acelaşi timp.

În plus, în Antigona lui Anouilh motivaţiile eroinei în faţa lui Creon sunt diferite de tragedia greacă clasică. Fata are de fapt nostalgia acelui timp perfect numit copilărie şi nu vrea să accepte maturitatea cu toate compromisurile ei inerente. E o Antigonă cam răsfăţată care nu are neapărat argumente solide de natură religioasă, familală sau principală, ci de natură existenţială şi chiar estetică: nu vreau să îmbătrânesc, să fiu urâtă, să nu mai fiu perfectă, să nu mai fiu iubită / dorită cu pasiune, etc. Această Antigonă nu vrea să se lase îmblânzită, schimbarea ce o cere trecerea de la copilărie şi securitate la responsabilitatea luării de decizii, cu riscul de a greşi, e o traumă insuportabilă pentru eroină.

Mai mult decât atât, Creon al lui Anouilh este chiar empatic, e matur, sensibil, are propriul conflict interior al intelectualului care îşi asumă Puterea din datorie, din responsabilitate, din patriotism, pentru a nu lăsa ţara în voia anarhiei. Foarte diferit de tiranul autocrat al lui Sofocle, conducătorul dictatorial care nu are nici un respect pentru inteligenţa şi voinţa femeilor.

Acest Creon are justificarea politică: vremuri disperate / extreme cer măsuri disperate / extreme. După cum a articulat Camus: Antigona are dreptate, dar nu putem spune că Creon n-are dreptate.

În tragedia lui Sofocle, de fapt personajul principal e Creon, pentru că el este cel care îşi schimbă punctul de vedere, are un moment de recunoaştere, de anagnorisis, la sfârşitul piesei, acceptând că a greşit faţă de nepoata sa.

Antigona nu are nici o traiectorie emoţională, ea rămâne neschimbată, fermă pe poziţie, de la început la sfârşit, spune că va muri pentru convingerile ei şi o şi face.

La Anouilh, Antigona are totuşi o realizare la finalul piesei, un moment de acceptare că poate a greşit şi că viaţa poate merita trăită aşa, cu imperfecţiunile ei. De altfel criticul colaboraţionist Charles Méré nu a găsit nimic demn de admirat la personajul Antigona numind-o o degenerată, o nebună, a cărei revoltă nu produce decât anarhie, dezastru moarte.

Aceasta a fost în general receptarea naziştilor din Parisul ocupat, care au autorizat fără probleme producţia piesei în 1942, lăsând-o să aibă aproape 500 de reprezentaţii. Germanii au văzut în Antigona o metaforă a Rezistenţei franceze: idealistă, copilăroasă, ineficientă, ridicolă, rebelă fără cauză. În Creon s-au văzut pe ei înşişi.

După cum a scris Méré: adevăratul erou este Creon, un sclav al datoriei, care sacrifică tot cei îi e drag pentru binele patriei.

Bineînţeles că această admiraţie a ocupaţiei naziste i-a adus lui Anouilh o atmosferă de gheaţă în cercurile intelectuale franceze, care nu l-au putut ierta pentru că nu a avut o atitudine fermă şi explicită împotriva germanilor.

Când s-a reluat piesa în 1944, a avut o receptare ostilă, fiind considerată o scuză / justificare pentru colaboraţionism. Abia după ce s-a jucat în traducere engleză la Old Vic, în 1949, cu o distribuţie remarcabilă ce-i includea pe Sir Laurence Olivier şi soţia sa Vivien Leigh, piesa şi implicit Anouilh au fost cumva reabilitaţi, cronicile fiind extrem de favorabile.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer