Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Memorial sau lăcaş de cult? (II)


Augustin Ioan

08.05.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cimitirele militare de după primul şi al doilea război mondial au reprezentat moduri de a vindeca o parte din traumele colective ale ţării, dar şi ale foştilor inamici. Îngroparea în câmpuri separate, dar împreună, în aceleaşi cimitire, adunaţi sub o aceeaşi cruce, a adus (aduce încă) aminte de futilitatea violenţei între comunităţile umane.
 
După cel de-al doilea război mondial, acelaşi proces de rememorare nu a mai produs structuri de amploarea celor născute din primul. Nu repetarea arhitecturii eroice, post-religioase, a memorialelor primului război mondial, precum majestuoasele structuri ale lui Sir E.Lutyens sau precum Mausoleul de la Mărăşeşti în România, impresionează acum; în special în ţările lagărului socialist, arhitectura memoriei este infestată de propaganda comunistă, fără însă ca aceasta să fie capabilă de a produce şi o expresie alternativă. Sergiusz Michalski a explicat suficient istoria acestor monumente din ţările blocului estic în remarcabila sa istorie a întregului fenomen al monumentalizării. Mult mai interesante sunt, din acest punct de vedere, memorialele americane dedicate WWII  (2004), Războiului din Coreea  şi celui din Vietnam  (arh. M.Ling, 1982) şi amplasate cu toatele pe Mall-ul din capitala SUA. Desigur, vor urma şi altele: intervenţiile din Irak (1991, 2003-2011) şi Afganistan îşi vor primi, fără îndoială, propriile forme de comemorare. Faptul că a existat un asemenea decalaj de timp între sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi inaugurarea memorialului care îl comemorează a reprezentat, la momentul respectiv (2004) un subiect de controversă, iscat de expresia arhitecturală, care pare mai degrabă adecvată anilor de război pe care îi aminteşte, decât anilor când au fost proiectate.
 
Importantă în această perioadă postbelică este, în schimb, apariţia unei noi şi cutremurătoare teme în arhitectura comemorativă: Shoah. Rememorarea şi comemorarea holocaustului, a imensităţii crimei şi a absurdităţii ei din punctul de vedere al condiţiei umane ultragiate prin crimă, a bifurcat drumul acestei arhitecturi a memoriei ultragiate şi a schiţat, astfel, o alternativă la genul deja constituit. Între timp, calitatea extraordinară a multora dintre memorialele şi monumentele comemorând Holocaustul a dat direcţia în sensul că este greu astăzi de evitat, atunci când proiectezi un memorial nou.
 
A urmat momentul 1989, care a adus cu sine în spaţiul public o întreagă gamă de emoţii colective şi de amintiri nu numai reprimate, ci şi, în deceniile care au urmat, controversate. Literatura memorialistică, cu subspecia amintirilor din închisori şi lagăre, şi-a căpătat imediat, exploziv parcă, locul binemeritat nu numai în istoria literaturilor post-comuniste. La fel, arhitectura memoriei acesteia a urmat pasul. Iniţial, au fost făcute primele gesturi de marcare creştinească a locurilor de detenţie, de tortură, a cimitirelor unde zac, încă neştiuţi, toţi cei ucişi în perioada cea mai criminală a regimurilor comuniste (sfârşitul anilor patruzeci şi anii cincizeci, mai cu seamă spre finalul acestora din urmă, în siajul revoltelor de la Budapesta).
 
La fel se întâmplă şi la Cimitirul Eroilor Revoluţiei din 1989, de lângă Cimitirul Bellu din Bucureşti. Acolo a existat în 1991 şi un concurs, unde cel mai bun proiect, cel al echipei Dan Marin şi Zeno Bogdănescu,  nu a fost, însă, construit, inclusiv din vina organizatorilor şi a juriului însuşi. S-a instituit, astfel, o tradiţie nefastă, aceea a nerespectării rezultatelor concursurilor de arhitectură şi urbanism în România (cu încredinţarea ulterioară şi ocultă a lucrărilor de proiectare şi construire), care a culminat cu concursul naţional pentru catedrala patriarhală din 2003, dar continuă (vezi ignorarea rezultatelor concursului pentru Memorialul Aeronauticii, câştigat de colegul Răzvan Luscov).
 
Am scris pe larg, începând chiar din 1995 (când am luat prima dată cunoştinţă, la Sighet, mulţumită doamnei Ana Blandiana şi dlui Romulus Rusan, de eforturile d-lor şi ale Academiei Civice de a transforma închisoarea de acolo în excepţionalul Memorial care este astăzi), despre cele câteva memoriale existente în momentul de faţă în România. Ultima dată a fost într-un episod din serialul Arhitectura ortodoxă din România secolului al XX-lea, produs de TVR Cultural (2006-7), care se difuzează, de atunci, în Săptămâna Patimilor sau în Săptămâna Luminată (ca în 2012), dar episodul despre memoriale, al şaselea şi ultimul, nu mai este transmis, nu ştiu de ce.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer