Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

America românilor cu materie cenuşie


Cristian Geambaşu, un interviu cu Andreea Frîncu, Cristi Frîncu

19.05.2012
Gazeta Sporturilor, mai 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cînd au plecat peste Ocean, aveau în bagaj cei 7 ani de acasă şi două diplome solide. S-au întors după 11 ani cu visul american îndeplinit. Andreea şi Cristi Frîncu, doi români care au uimit în meseriile lor, au cîştigat bine, dar au rămas modeşti.

Aveţi un PC cu procesor Intel. Sau v-aţi dori unul. Recunoaşteţi că Google este cel mai cult şi mai inteligent prieten al vostru. Andreea şi Cristi Frîncu au învăţat şi au lucrat 11 ani în America. Andreea la Intel, Cristi la Google. Intel domina piaţa procesoarelor, iar Google era la început de drum şi avea puţin peste o sută de angajaţi.

Au fost oameni de top în companiile lor, au cunoscut succesul profesional, au cîştigat bine. S-au întors fiindcă li s-a făcut dor de rude, de prieteni, de casă. Li s-a făcut dor de România. Acum le este dor de America.

La început, ideea i-a amuzat. Noi, un interviu pentru un ziar de sport? Timp de gîndire: cîteva secunde. Au procesat repede datele. Sport, întrecere, suporteri, microbişti. OK, dar noi nu prea avem legătură cu domeniul ăsta, ne mai uităm şi noi pe la olimpiade, pe la patinaj, cînd joacă naţionala, dar atît, au protestat ei timid.

Insist, deşi simt că bat la o uşă deschisă. Ştiţi ce înseamnă competiţia. Aţi făcut performanţă în meseriile voastre, asta e legătura, am pledat eu ca un avocat dintr-un film american. A ţinut. Andreea şi Cristi Frîncu chiar sînt personaje dintr-un film american. Unul de succes. The American dream.

Motor de căutare pentru minţile luminate

Acolo unde Lance Armstrong este instrument de propagandă al corporaţiilor, iar Matrix un mod de viaţă. Acolo unde inteligenţele aleargă mai repede decît Usain Bolt. Acolo unde au reuşit Andreea şi Cristi Frîncu.

Ne-am întîlnit la ei acasă. În Bucureşti, undeva pe o străduţă de lîngă Splaiul Unirii. Casa e învăluită într-o linişte pentru care s-a muncit pe brînci. Cu capul. Vorbim tare şi la un moment dat observ că, pe canapea, într-un şezlong de păpuşi doarme o mogîldeaţă.

O cheamă Leia Diana ("Leia, ca pe prinţesă", mi se spune) şi este fetiţa lor de o jumătate de an. Cînd ne ambalăm în discuţie mai deschide ochişorii, dar apoi pleacă din nou în lumea viselor. Printre personajele din Războiul stelelor, ca prinţesa Leia.

C.G.:: Cînd aţi plecat în State? Cum? V-au recrutat pentru că eraţi foarte buni, nu?
C.F.: Fals! Există, aşa, o credinţă că dacă eşti foarte bun, cumva te găsesc ei. Nimic mai fals!

C.G.:: Dar cum e de fapt?
C.F.: Toţi oamenii ăia care au ajuns acolo şi au făcut lucrurile alea extraordinare, dezvoltînd mai ştiu eu ce minune, s-au dus ei acolo şi s-au luptat pentru asta.
A.F.: Da, o dată ce arăţi că eşti bun şi o faci într-un anumit fel, te primesc. Dar nu vine nimeni să te caute, nu au echipe de recrutare în toată lumea. Nu au scouteri cum se numesc la voi la fotbal.

C.G.:: Cînd, cum şi de ce aţi plecat?
C.F.: În 1996. Hotărîserăm să terminăm facultatea aici şi apoi să mergem la studii în America. N-am plecat uşor, trăiserăm 24 de ani în acelaşi loc, a fost o schimbare radicală în viaţa noastră. Aici, în România, situaţia părea destul de neagră, am zis hai să încercăm!
A.F.: Cînd am plecat noi nu era aşa uşor să găseşti informaţii, le luai în primul rînd de la cei dinainte, care plecaseră deja. Aflai facultăţile care te-ar fi interesat, apoi aplicai. Completai formulare foarte detaliate. Ce şcoală ai absolvit, ataşai foaia matricolă, un curriculum vitae, recomandări de la 3 profesori.
C.F.: Plus un statement of purpose, o scrisoare de intenţie. Şi neapărat testele standardizate. Şi testul de engleză. Eu am aplicat la 23 de facultăţi, pentru că voiam bursă şi fiindcă nu dispuneam de banii pentru taxa de înscriere.

American beauty

C.G.:: Cum a fost cînd aţi ajuns acolo?
C.F.: Ni s-a deschis alt univers. Acolo ne-am dat seama ce pas mare făcuserăm.

C.G.:: Cum a fost primul contact cu America?
C.F.: În universitate nu iei contactul cu America reală, ci cu America academică.

C.G.:: Urmează o întrebare banală. V-a fost greu?
A.F.: Eu absolvisem Facultatea de Construcţii şi a trebuit să mă reprofilez pe computer engineering. A fost o luptă uriaşă. Vreo doi ani veneam acasă şi mă puneam pe plîns, dar am reuşit, am luat masterul.

C.G.:: Apoi te-ai angajat la Intel.
A.F.: Nu imediat, în 2001. Ne mutaserăm de pe Coasta de Est pe Coasta de Vest, Cristi lucra de un an la Google.

C.G.:: Ce fel de firmă este Intel?
C.F.: E o firmă foarte interesantă şi are legături strînse cu Google, care s-a inspirat de la Intel în materie de cultură.

C.G.:: Cultură a firmei?
C.F.: Cultura unei firme înseamnă ce te aştepţi să facă un angajat, cum aştepţi să se comporte profesional, uman. "Culture"-ul unei companii ca Intel sau ca Google nu acceptă bocetele continue în care un salariat nou vine şi îşi plînge de milă ori participă la bîrfe micuţe. "Culture" înseamnă spiritul companiei. Nu îţi place ceva, schimbi, nu te plîngi!

C.G.:: Există visul american?
A.F.: Pentru noi, continuarea studiilor fusese o trambulină spre America, nu ne gîndeam la altceva. Dar privind retrospectiv, da, visul american chiar există!

Echipa, cea mai importantă

C.G.:: Cu ce aţi plecat bun din România?
A.F.: Cu cei 7 ani de acasă, lucru pe care generaţiile de după noi l-au cam pierdut. Am mai plecat şi cu deprinderi bune. Corectitudinea, seriozitatea.

C.G.:: Te ajută acolo?
A.F.: Enorm! Dacă începi să vii cu fofîrlici, cu fitile, să scurtcircuitezi, americanul se prinde imediat. Am fost oneşti şi asta ne-a ajutat să ne integrăm repede.

C.G.:: Ce aţi mai dus peste Ocean?
C.F.: În primul rînd, pregătirea din şcoală, foarte bună. La nivel de facultate, americanii nu sînt aşa tari. Situaţia se schimbă radical la nivel postuniversitar, de doctorat.

C.G.:: În filme, americanii apar ca nişte tipi obişnuiţi cu competiţia, oameni care vor să cîştige, să fie primii. Vă luptaţi între voi în cadrul companiei?
C.F.: Răspunsul meu nu este valabil pentru America în general, eu ştiu cum era la Google. Google are un spirit foarte competitiv în relaţia cu ceilalţi. Mesajul era: noi sîntem cei mai buni, cei mai tari. Competiţia interioară exista, dar nu era feroce, ci constructivă.

C.G.:: Chiar aşa?
C.F.: Nu trebuiau să existe frecuşuri între noi. Se chema că faci politică în cadrul firmei şi era interzis. Aşa că ne ajutam între noi, nu ne decimam. Aici lucrurile se leagă de sport.

C.G.:: Cum?
C.F.: Gîndeşte-te! Una e să alergi de unul singur suta de metri sau orice altă distanţă şi alta este să alergi împreună cu cineva care te stimulează, te obligă să te autodepăşeşti.
A.F.: Este ca la gimnastică, uite echipa României, mi se pare comparaţia cea mai bună. Concurăm şi individual, vrem să ne clasăm fiecare cît mai bine, dar echipa este mult mai importantă, ea contează cel mai mult.

C.G.:: În sport se luptă şi pentru bani, nu doar pentru glorie. Voi cum eraţi stimulaţi?
A.F.: Se dădeau mici premii, diplome, ceva care să te stimuleze. Eu am cîştigat o dată un gift card de 50 de dolari la Starbucks.
C.F.: Bine, Andreea minimalizează. Marile premii era bonusurile şi avansările. Bonusurile puteau să fie de la o treime din salariul anual pînă la încă un salariu anual.

C.G.:: Asta se întîmpla ca urmare a unei evaluări pe care ţi-o făceau şefii?
C.F.: Nu numai. Puteai să te evaluezi şi singur. Am făcut asta şi asta, scriai pe un A4 ce lucraseşi, dar existau şi evaluările colegilor, ale şefilor. Se lua în calcul ce efect, ce impact a avut munca ta asupra clienţilor.

C.G.:: Primeaţi şi acţiuni? Am auzit că se obişnuieşte în America la firmele serioase.
C.F.: Vorbim despre opţiuni, nu despre acţiuni. Dacă erai apreciat, primeai opţiunea de a cumpăra un număr de acţiuni la un preţ fix, indiferent cum evolua preţul lor, timp de 4 ani. De regulă, acţiunile mergeau în sus.

Viaţa la Google

C.G.:: Cristi, cum ai ajuns să te angajezi la Google?
C.F.: Eu nu aveam deloc de gînd să lucrez la Google! Lucram la doctorat, ceva care combina muzica, algoritmii şi informatica. Ce mai, eram în mediul academic!

C.G.:: Şi?
C.F.: Ideea de a merge să lucrez la o companie unde să programez mi se părea, aşa, un fel de prostituţie intelectuală. Eu mă consideram un cercetător, un algoritmist, poate chiar un matematician!, nu mi se părea normal să mă înjosesc să fac pentru bani ceva sub nivelul meu de pregătire.

C.G.:: Dar ai ajuns pînă la urmă.
C.F.: Datorită Andreei, care mi-a zis: "Du-te măcar să vezi despre ce e vorba, nu spune nu înainte să ştii ce-i acolo!".
A.F.: Citisem un articol în Time care avea titlul Google, next Yahoo (Google, viitorul Yahoo). Yahoo era o companie de mare succes la vremea respectivă.
C.F.: Şi mai era fostul meu îndrumător de proiect la doctorat, care mă lăsase baltă acceptînd oferta primită chiar de la Google. Voia să mă ajute, se simţea cumva vinovat, aşa că mi-a dat toate recomandările necesare.

C.G.:: Şi te-ai dus.
C.F.: Cînd am ajuns acolo mi-am schimbat total opinia, Mi-am găsit acolo doi buni colegi de la Automatică, s-au bucurat să mă vadă, mi-au zis "Vino aici, este un mediu efervescent, sîntem o groază ca tine! Ne-am oprit din doctorat să facem acest lucru minunat".

C.G.:: Îmi închipui că te-au angajat imediat.
C.F.: Aşa gîndeam şi eu. Mi s-a părut ridicol că mai e nevoie să dau interviu. Cum adică? Eu mergeam la ei ca un fel de superstar şi cînd colo mai că n-au dat cu mine de toţi pereţii! Am susţinut 5 interviuri consecutive, cu întrebări grele, matematice, algoritmice, de m-am întrebat dacă mă mai vor.

C.G.:: Interviul l-ai susţinut cu viitorii tăi şefi?
C.F.: Nu, cu viitorii mei colegi, ingineri foarte bine pregătiţi!

C.G.:: Ce ai realizat după ce ai început să lucrezi?
C.F.: Că ideile mele erau preconcepute. Mediul industrial unde se face cercetare se compară foarte bine cu cercetarea din mediul academic. În plus, ei au avantajul că au bani şi că au o gîndire foarte pragmatică. "Noi vrem să ajungem undeva, nu ca voi, academicienii care staţi cu capul în nori, doar, doar vă mai vine vreo idee".

Casă, masă, dentist. Şi masaj la cerere

C.G.:: Munceaţi mult?
C.F.: Legal erau 40 de ore pe săptămînă, dar se lucra la deadline. În general, 10-12 ore pe zi. Ajungeam uneori la 60 de ore, unii chiar băteau spre 80.

C.G.:: Vă mai duceaţi şi pe acasă?
C.F.: Google era vestit de pe atunci pentru condiţiile pe care le crea angajaţilor. Practic, aveai tot la dispoziţie.

C.G.:: Adică?
C.F.: Aveam o cantină uriaşă. Ne dădeau două mese calde pe zi, gratis. Bucătărie asiatică, mexicană, mediteraneană. Puteai să dormi acolo, băile erau extrem de curate, îţi puteai lăsa pînă şi periuţa acolo.

C.G.:: Toate condiţiile să nu mai mergeţi pe acasă.
C.F.: Da, lucruri cam la limită, cu care pe atunci nu prea eram de acord. Nici acum nu sînt. Revin. Aveam spălătorie, saci de dormit. Dacă solicitai, ţi se făcea masaj. Gratis şi ăsta. O dată pe săptămînă venea dentistul, la fel venea şi mecanicul să îţi schimbe uleiul la maşină.

C.G.:: Sport puteaţi să faceţi?
C.F.: Era o sală de fitness cu toate dotările. Dar nu te lăsau să intri în sală la aparate dacă nu aveai o pregătire, să nu te răneşti.

Yankeii şi sportul

C.G.:: De ce sînt graşi americanii? Mănîncă mult sau nu fac sport?
C.F.: Ştiinţific vorbind, nimeni nu ştie răspunsul. Totuşi. Agricultura e performantă, mîncarea este procesată, alimentele care conţin zahăr şi carbohidraţi sînt ieftine. Oamenii săraci, pauperizaţi, tot mai mulţi, se îndreaptă către produsele ieftine şi dulci.

C.G.:: Fac sport şi americanii de rînd sau doar preşedinţii lor care aleargă escortaţi de gărzile de corp?
A.F.: Americanii sînt mult mai sportivi decît românii. Sînt activi, se duc la sală, aleargă, joacă fotbal, călătoresc, merg pe trasee grele. Totul, din spirit de competiţie.

C.G.:: Aţi fost la un meci de baseball?
A.F.: Da, chiar în San Francisco, unde locuiam. Este o experienţă pentru întreaga familie, merg acolo cu mic, cu mare.

C.G.:: Şi ce fac în afară de faptul că urmăresc meciul?
C.F.: Stadionul era un fel de mall uriaş, pe margine se întîmplau tot fel de lucruri, socializai, îţi cumpărai de mîncare, vedeai meciul pe monitoare-gigant.

C.G.:: Se înjură?
A.F.: Dacă înjură cineva, se uită toţi la tine şi ai o mare problemă. Cel mai rău lucru pe care l-am auzit acolo a fost ceva de genul "Hai că te mişti ca bunică-mea!".

C.G.:: Voi faceţi mişcare?
C.F.: Ne-am cam lenevit. Înainte jucam fotbal o dată pe săptămînă. Fac însă 100 de flotări în fiecare dimineaţă, am bară pentru tracţiuni în living, alerg pe scări. La sală nu mă duc pentru că mi se pare plictisitor.

C.G.:: Credeţi că o minte sănătoasă are loc numai într-un corp sănătos?
C.F.: Nu se poate altfel, merg mînă în mînă. Sportul ajută foarte mult creierului. Altfel rişti să fii un geniu neînţeles care moare de infarct la 45 de ani.

Acasă la Matrix

C.G.:: Cum mai sînt americanii? În realitate vreau să spun, nu în filme.
A.F.: Sînt crescuţi în spiritul acela de a şti că totul depind de tine, nu de ceilalţi. Dacă nu ai ajuns bine, eşti educat să pricepi că a fost vina ta, că societatea nu îţi datorează nimic.

C.G.:: Cum, şi nu îi ajută părinţii?!
C.F.: Dacă stai cu ai tăi mai mult decît pînă la 18 ani eşti considerat ciudat. Îţi repet, au spirit de competiţie, nici măcar cînd ne întîlneam acasă nu stăteau locului, trebuia să găsească un joc, să se întîmple ceva, cineva să cîştige ceva.

C.G.:: Nu muncesc prea mult americanii? De aici, din Europa, aşa se vede.
A.F.: Nouă, mie şi lui Cristi, aşa ni se pare. Şi mai rău este că şi România tinde către acelaşi lucru. Pătrunde spiritul corporatist.

C.G.:: Exploatarea omului de către om?
C.F.: Nu este exploatare, este ca în Matrix - noi îţi dăm totul, vrem să te simţi perfect ca să ne poţi oferi 100%, productivitatea ta maximă.

C.G.:: Te controlează?
C.F.: Da. Şi rata la casă este o formă prin care eşti ţinut sub control!

"Fotbalul nostru îmi creşte tensiunea"

C.G.:: Vă uitaţi la meciuri la televizor?
C.F.: Nu prea ne mai uităm la televizor în general.

C.G.:: Dar vă mai uitaţi.
A.F.: Pe vremuri ne uitam la fotbal. Pînă să se transforme în...

C.G.:: În ce?
A.F.: În maşina de făcut bani care este azi. Nu numai fotbalul. Tot sportul a deveni foarte comercial. De aceea au apărut şi cazurile de dopaj, iar cei care îi controlează sînt mereu cu un pas în urmă. Numai şi numai din cauza banilor care sînt în joc.

C.G.:: Cunoaşteţi o mulţime de lucruri pentru cineva care nu urmăreşte fenomenul sportiv.
C.F.: Ştii de ce nu mă mai uit la fotbal? Pentru că îmi creşte tensiunea. Mă enervează strategiile astea tîmpite cînd ne băgăm cu fundul în poartă după ce dădeam primul gol, care trebuia apărat cu orice preţ.

C.G.:: Asta este tactică. Strategie fotbalistică.
C.F.: Pe mine, ca spectator, nu mă interesează să văd antijocul acela înfiorător. Uite, Steaua era o echipă pe care o îndrăgeam, dar cînd am văzut ce a făcut Gigi Becali din ea, că schimbă antrenorii ca pe ciorapi, îţi dai seama că echipa asta nu mai are şanse să ajungă mare!

C.G.:: Ce continuă să nu vă placă în România?
C.F.: Sîntem obişnuiţi să aşteptăm, sîntem lipsiţi de speranţă. Văd oameni tineri convinşi că fără pile nu se poate. Cum au ajuns să-şi dea seama de asta la 20 şi ceva de ani?!

C.G.:: Ce aţi schimba în România?
C.F.: Justiţia. Prin curăţirea justiţiei s-ar debloca totul, absolut totul.

Pe măsuţa cu televizorul stau într-o dezordine ordonată mai multe cuburi Rubik. 2x2x2, 3x3x3, 4x4x4. Cristi ne face o demonstraţie scurtă, apoi ne arată ultimul joc logic achiziţionat din State, ceva care seamănă cu bătrînul scrabble, dar mai dinamic. Înţelegem că este la modă peste Ocean. De la Andreea şi de la Cristi am înţeles că este la modă să gîndeşti, să acţionezi. Fără să îţi plîngi de milă. Peste tot, nu numai peste Ocean.

"Viaţa e incorectă, dar trăim cu toţii în această viaţă" (Cristi Frîncu)
"Hai să fim trişti şi deziluzionaţi după 20 de ani de încercări!" (Andreea Frîncu)
"Tînărul american nu e chiar atît de rău pe cît apare în filme" (Andreea Frîncu)
"Ceea ce mă făcea mai puţin eficient mă făcea şi mai puţin fericit pînă la urmă" (Cristi Frîncu)
"Mens sana in corpore sano? Cum aş putea să contrazic eu 2000 de ani de înţelepciune?" (Cristi Frîncu)

Lance, vehicul propagandistic

"Fiind crescuţi în comunism, reacţionăm reticent la propagandă", îmi spun Andreea şi Cristi. O recunoaştem de la o poştă, nu credem în ea şi, mai mult decît atît, ne enervează.

La Intel, povesteşte Andreea, se organiza o şedinţă la fiecare 3 luni, cu tot departamentul, vreo 500 de oameni. Ne spuneau: am vîndut atîtea procesoare faţă de competiţie, am cîştigat încă o piaţă de vînzare (oricum aveau cam 80% din ea), avem grijă de voi, Intel este unul dintre cele mai bune locuri de muncă din industria americană.

Altădată au venit cu o strategie prin care urma să facem praf concurenţa, strategie de care se vedea că erau extrem de mîndri. O botezaseră "Operation breakaway", era un filmuleţ cu Lance Armstrong care ţîşnea din pluton, apoi mai băgau imagini cu nişte procesoare, apărea iar Lance care evada şi se depărta de pluton, iar procesoare, clipul fusese lucrat profi, ce mai! Pe mine m-a umflat rîsul, i-am spus lui Cristi acasă "Uite ce chestie caraghioasă ne-au arătat". Colegii mei însă au fost bulversaţi. După asemenea şedinţe prindeau aripi şi cînd se întorceau în birou îşi ziceau: "Wow, maamă, îţi dai seama, sînt angajat la cea mai tare companie din lume, sînt important!" şi se puneau pe muncă.

Întîlnirea cu Larry Page. "Tu unde lucrezi, la marketing sau la PR?"

Era 26 septembrie 2000, prima mea zi de lucru la Google, povesteşte Cristi. Mi se alocase un birou cu calculator, eu nu ştiam mai nimic despre companie, nici nu utilizam Google, foloseam alte motoare de căutare. Nu ştiam nici cine fondase compania, nimic.
Pînă să ajung la biroul meu, m-au luat la întrebări inginerii din jur, de la celelalte module. Veneau, fiecare, la mine, se prezentau, îmi ziceau la ce lucrează, erau drăguţi, amabili.
La un moment dat, a apărut un tip mai timid decît ceilalţi, mi-a întins mîna şi a spus: "Hey, I'm Larry Page". OK, eu care nu sînt deloc timid şi pentru că nu-mi spunea nimic numele, am răspuns "Hey!" şi l-am întrebat la ce lucrează, dacă e tot de la engineering, ca noi, sau de la marketing sau de la PR.
Am văzut că toată lumea din jur s-a întors, aşa, un pic şi au mustăcit, şi-au dat coate, cred că nu era prima oară cînd se întîmpla, iar tipul timid, cu vreo doi ani mai tînăr decît mine, a zis simplu: "Actually, I'm running the company" (De fapt, conduc compania.).

"Competiţia este foarte importantă în viaţă, dar viaţa este ceva mai mult decît competiţia"

Google este o corporaţie americană multinaţională care administrează motorul de căutare pe Internet cu acelaşi nume. A fost fondată în 1998 de doi doctoranzi de la Universitatea Stanford, Larry Page şi Sergey Brin. Firma are peste 24.000 de angajaţi, un capital propriu de 46 de miliarde de dolari şi un profit net declarat în 2010 de 8,505 miliarde USD.

La sfîrşitul anului 2007, Google a fost cotată drept cea mai puternică marcă globală după criteriul valorii în milioane de dolari, dar şi după modul de percepţie de către utilizatori. În acelaşi an, Google a fost declarată, în urma unui sondaj realizat de "Harris Interactive", ca fiind compania americană cu cea mai bună reputaţie, mai ales datorită modului în care îşi tratează angajaţii.

Intel Corporation este o companie americană fondată în 1968, de pionierii semiconductoarelor Robert Noyce şi Gordon Moore. Intel a creat primul procesor comercial în 1971, iar în anii '90 a demarat producţia celebrelor procesoare Pentium. În aceeaşi perioadă, Intel devine furnizorul principal de microprocesoare pentru PC-uri.

Intel a fost cunoscută pentru tacticile agresive în apărarea poziţiei pe piaţă, aliindu-se mai întîi cu Microsoft, iar mai tîrziu cu Apple pentru a controla industria IT. Intel are 96.000 de angajaţi (2011) şi o cifră de afaceri de peste 43 de miliarde USD (2010).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Unde trăim?
    Alter ego , 19.08.2016, 16:03


    Interviul a apărut în 2012 în Gazeta Sporturilor iar cei doi spun multe lucruri interesante pe care mulţi nu le-ar fi sesizat.

    Interesant ar fi să aflăm unde este familia Frîncu acum. Tot în România?

    • RE: Unde trăim?
      Razvan Penescu [membru], 21.08.2016, 03:28

      În 2015 Cristi Frîncu preda la fostul meu liceu, Liceul Tudor Vianu din Bucureşti, unde pregătea copiii pentru Olimpiada de informatică.

      Cătălin Frîncu, fratele lui Cristi, a fondat în 2001 dexonline.ro.

Spacer Spacer