Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Confesiuni fotografice


Bill Jay, traducere de Dumitru Dorian

16.05.2012
Editura Aqua Forte
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bill Jay
Confesiuni fotografice
Editura Aqua Forte, Colecţia Diafragma 9, 2012

Traducere de Dumitru Dorian


Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

*****
Cum să fii artist fotograf sau cam aşa ceva
şi motivul pentru care celebritatea nu are nici o legătură cu asta

În mod inexplicabil, unii oameni vor să fie celebri, în timp ce alţii speră să fie răpiţi de extratereştri şi să se facă experimente pe ei. Ambele categorii au şanse egale de reuşită. Dar cei care aiurează cu adevărat sunt cei care vor să fie celebri ca artişti fotografi. Aceşti nefericiţi sunt catalogaţi, profesional vorbind, ca suferind de tulburarea personalităţii narcisiste I. Şi nu inventez.
 
Potrivit monumentalului volum intitulat Manualul diagnostic şi statistic al bolilor mentale, publicat de Asociaţia Americană de Psihiatrie, boala de mai sus poate fi depistată imediat, întrucât suferindul: "1) are un sentiment grandoman al propriei importanţe...; 2) este absorbit de iluziile succesului nelimitat...; 3) crede că este «deosebit»...; 4) pretinde admiraţie exagerată; 5) are sentimentul îndreptăţirii...; 6) este exploatator în relaţiile cu ceilalţi...; 7) este lipsit de empatie; nu este dispus să recunoască ori să se identifice cu sentimentele şi nevoile celorlalţi; 8) este adesea invidios pe ceilalţi sau crede că ceilalţi sunt invidioşi pe el...; 9) manifestă atitudini şi comportamente arogante şi trufaşe."
 
Este o descriere exactă a cam tuturor cunoscuţilor mei din mediul artistic şi fotografic. Dar mă bucur să ştiu că nu e vina lor. Sunt tot atât de dezechilibraţi mintal pe cât sunt nefericiţii societăţii noastre care suferă de encoprezis, sau "emisie voluntară şi repetată de materii fecale în afara locurilor rezervate acestui scop", cum ar fi, bunăoară, farfuriile zburătoare. (Codul de diagnostice medicale: 307.7)

Ca să fiu cinstit, trebuie să recunosc că, după o trecere, fie şi superficială, în revistă a Manualului, toţi oamenii îmi apar brusc ca fiind nişte zărghiţi nevrotici, aşa încât nu ar trebui să facem din fotografi un caz aparte. Ca o compensaţie pentru insensibilitatea mea, îmi voi asuma rolul de terapeut şi vă voi îndruma prin iluzia voastră. Nu uit niciodată că am şi eu codul meu de diagnostic, 296.01, mulţumesc foarte frumos.

Să începem cu ceea ce înseamnă celebritate, înainte de a trece la sfaturile utile pentru a o dobândi pentru cazul în care, până atunci, incurabilii vor mai crede că merită.

Putem fi de acord, cred, că orice definiţie a celebrităţii ar include formule precum "aclamat de public", "cunoscut pretutindeni", "respectul şi aprecierea publică", "nume recunoscut" şi alte asemenea elogii. Acum, întindeţi-vă pe spate şi concentraţi-vă. Numiţi un artist fotograf celebru şi în viaţă[1]...... (Punctele reprezintă timpul scurs. Nu vă grăbiţi, gândiţi-vă cât vreţi.)
 
Gata? Bun. Ce variante aveţi? Joel-Peter Witkin. Robert Mapplethorpe. Annie Leibowitz. Sally Mann. Cine? N-are importanţă - avem suficiente nume pentru ceea ce ne-am propus.

Următoarea întrebare este: Câţi (oameni din SUA) au auzit de vreunul dintre aceste nume? Cum nu pot auzi răspunsul vostru, îmi voi răspunde singur. Probabil o mie, odată, la un moment dat? Mai mulţi? Bine, să mărim numărul până la cinci mii, deşi cred că exagerăm.

Prima concluzie: într-o ţară cu o populaţie de 260 de milioane de oameni, nici cea mai optimistă cifră nu reprezintă statutul unuia "aclamat de public"; înseamnă că numele lor sunt recunoscute doar de cinci persoane dintr-un sfert de milion. Acum, faceţi o comparaţie. Când o actriţă minoră de televiziune, cu talent îndoielnic, s-a declarat lesbiană, faptul a umplut presa timp de săptămâni, apărând inclusiv pe coperta revistei Time, care i-a dedicat, pe deasupra, şi şapte pagini în interior, iar episodul dezvăluirii sale publice a fost urmărit de tot universul în afară de mine. Asta este celebritatea.

Şi a doua concluzie: celebritatea nu are absolut nimic de a face cu meritul, realizarea, talentul, contribuţia la societate ori la cultură, excelenţa într-un anumit domeniu, o viaţă dedicată unui scop ori stilul de frizură. În esenţă, are de a face cu sexul, dar vom ajunge la asta mai târziu...

Ideea este că, dacă vrei să fii celebru, calea cea mai puţin probabilă este fotografia, care atrage atenţia presei tot atât de mult pe cât ar face-o o muscă pe spatele unui facocer. Dacă vreţi un caz elocvent, luaţi rubrica spectaculoasă a lui Robert Hughs din Time, "American Visions", care a stârnit multe discuţii; numărul special dedicat istoriei artei include exemple de cuverturi, lămpi, monumente funerare şi scaune, dar cronologia sa nici măcar nu menţionează naşterea fotografiei, deşi anul 1839 este marcat - prin introducerea regulilor baseball-ului. Cam atât despre dezvoltarea istorică a unei arte extrem de importante în ultimii două sute de ani. Fotografii sunt invizibili în cultură. Ei n-ar prezenta interes pentru tabloide, nici dacă ar fi surprinşi făcându-şi de cap cu calmari sau extratereştri; ei nu dau mâna cu preşedinţi, nici măcar la expoziţii florale; nu sunt solicitaţi să deschidă orfelinate; nu sunt trimişi în străinătate în turnee de bunăvoinţă în numele ţării; nu sunt aleşi în poziţii de decizie politică; nu au turnuri cu birouri care le poartă numele; nu au spectacole la Las Vegas; nu sunt subiectul unor biografii neautorizate cu succes la public. Ca să fiu sincer, dragii mei, nu dă nimeni doi bani pe ei. Mai degrabă vor fi admonestaţi în cadrul adunărilor Senatului pentru perversiuni sexuale. Cu puţin noroc.

Aţi prins, sper, ideea, dragi tineri fotografi, cum că celebritatea în domeniul pe care l-aţi ales nu este nicidecum celebritate, ci o toană de o clipă, total irelevantă pentru cultura largă. Nu v-o iau în nume de rău dacă aveţi impresia că, ori de câte ori artiştii fotografi mai în vârstă se adună la cârciumile lor favorite, poartă discuţii interesante despre post-post-modernism şi influenţa sa asupra subtextelor estetice sau asupra educaţiei studenţilor. Nu e aşa. După o lungă discuţie (minimum şase beri) deocheată despre cine se culcă cu cine, conversaţia o coteşte către probleme de maxim interes pentru cei aproape-celebri sau care încă-nu-sunt-chiar-acolo: "Oare ce s-a întâmplat cu...? (Notă: În cazul acesta, punctele nu reprezintă timpul scurs, deşi ar putea, fiindcă fotografii ameţiţi de băutură îşi aduc cu greu aminte de numele scumpilor lor tovarăşi de săptămâna trecută, necum de al celor de acum douăzeci de ani. Nu, punctele reprezintă un nume care a fost "celebru" nu cu mult timp în urmă, dar de atunci a fost complet uitat).

Deci, celebritatea în fotografie nu este numai iluzorie, valabilă, în realitate, doar pentru câteva mii de oameni, ci are, în acelaşi timp, şi o viaţă scurtă. Cât de scurtă? Exact cât durata de viaţă a unui gerbil (mic rozător din regiunile stepice ale Africii - n. tr.).

Ştim deja, consultând manualul nostru de diagnostice, întrucât suferim ca şi voi de sentimentul grandoman al importanţei de sine şi de iluzia succesului nelimitat, că nu vă descurajează astfel de duşuri reci ale realităţii, precum că 1) în arta fotografică nu există celebritate şi 2) chiar şi în varianta sa dinăuntrul breslei, durata ei este neînsemnată. De aceea, vă ofer o concluzie practică. Vă voi dezvălui, pentru prima dată în formă tipărită ("manifestă atitudini şi comportamente arogante şi trufaşe"), secretele prin care puteţi obţine un succes mărunt şi de scurtă durată.

1) Ceea ce fotografiaţi este mai important decât calitatea actului fotografic. Una dintre lecţiile supreme ale istoriei fotografiei este că există un număr limitat de subiecte cu impact asupra culturii largi. Acestea sunt: portrete de actriţe, nuduri de femei şi nuduri de actriţe femei, nu în această ordine. Fotograful pornit pe drumul celebrităţii ar face bine să ţină cont de acest lucru. Am să fiu franc cu voi, în ciuda riscului de a vă răni sentimentele delicate şi de a vă submina nevoia de admiraţie: instantaneele voastre diletante defocalizate ale unor şiruri de case identice făcute cu un aparat foto Diana din plastic nu au nici o şansă. Şi nici imaginile frumos lucrate de format mare cu gropi de gunoi, făcute doar pentru a arăta că aceste restricţii nu au nimic de a face cu tehnica. Important pentru celebritate este subiectul, subiectul şi subiectul. În ordinea asta.

Oamenii celebri sunt ideali pentru fotografie pentru că îşi pun celebritatea în slujba propriei tale celebrităţi. La fel ca la Annie Leibowitz. A avut, la rândul ei, avantajul că putea convinge persoane celebre să facă lucruri nebunatice pentru camera ei foto, cum ar fi să se dezbrace. O altă strategie este să practici hărţuirea, să devii un paparazzo (al cărui nume vine de la un fel cu spaghete din Italia), ca Ron Galella, care a urmărit-o peste tot pe Jackie Onassis şi a stat în preajma starurilor de cinema purtând o cască de fotbal american, ca să nu mai fie bătut crunt (ori chiar mai mult) de Marlon Brando şi Sean Penn, persoane cu adevărat celebre, spre deosebire de Galella.

Un alt subiect de succes garantat este orice lucru profund deranjant pentru nerozii ăia înţepaţi care cred că libido este un accesoriu franţuzesc de baie. Cu cât mai scandaloase imaginile - sex neconvenţional, fiinţe moarte ori monştri, de preferat toate trei - cu atât mai bine. Ţinta aici este să fii denunţat de biserică, de sistemul educaţional şi / sau de un senator ca un corupător al moravurilor publice, un duşman cu influenţe nefaste asupra structurii naţiunii noastre iubitoare de Dumnezeu şi un comunist nenorocit care trebuie înlăturat. Nu e o întâmplare că Joel-Peter Witkin are succes. Imaginile lui cu capete retezate, hermafrodiţi şi sâni mari sunt pe cât de revoltătoare, pe atât de fascinante. Este o lecţie pe care trebuie să o învăţaţi.

După sex, religia este şi ea un subiect bun, mai ales în America, unde nimeni nu sesizează ironia contradicţiei dintre sondajele publice, conform cărora 96% din populaţie crede într-un Dumnezeu personal plin de iubire, sau faptul că pe fiecare penny stă inscripţionat "Credem în Dumnezeu" şi starea uneia dintre cele mai violente naţiuni de pe pământ. Folosiţi-vă de această ironie, ori ipocrizie, ori prostie, ori cum vreţi să-i ziceţi. Dacă veţi fi perceput ca unul care se îndoieşte de credinţa acestor blânzi şi iubitori creştini, aceştia vor cere zgomotos reintroducerea Inchiziţiei şi le vor lăsa gura apă la gândul de a vă sfâşia bucată cu bucată. Un exemplu instructiv aici este Andres Serrano, inexistent din punct de vedere fotografic până când, în mod inteligent, i-a jignit pe habotnicii făţarnici (toţi americanii care nu sunt fotografi) pozând un crucifix într-un borcan umplut cu propria urină, suc Kool-Aid ori cine ştie ce o mai fi fost. Acum e celebru sau cam aşa ceva.

2) Dacă nu aveţi acces la celebrităţi, la ciudaţi ori la Jesse Helms (de multe ori aceiaşi oameni), atunci trebuie să cultivaţi prietenia unui promotor cu putere în mediul fotografic. Odinioară, promotorii puternici erau de obicei fotografii sau, cel puţin, cineva în temă, iar acest lucru împiedica pătrunderea deşeurilor.

De exemplu, când John Szarkowski era promotor şef la Muzeul de Artă Modernă, putea crea o reputaţie aplicând ştampila "Aprobat de MoMA" pe frunţile acoliţilor din grupul său de aleşi, care îi cuprindea pe Gary Winogrand, Gary Winogrand, Gary Winogrand şi Pe-Unde-O-Mai-Fi-Egglestone-Şi-Mai-Cum-Îl-Cheamă.

Acum Szarkowski s-a retras, MoMA nu mai are puterea de a crea celebritate, aşa că nu mai are rost să-ţi depui portofoliul acolo, nu că ai fi avut mai multe şanse înainte, aşa că trebuie să cauţi să te guduri pe altundeva, cum ar fi spa-urile frecventate de homosexualii putred de bogaţi care nu sunt fotografi. Robert Mapplethorpe s-a folosit abil de acest truc şi se pot învăţa multe despre practicile greşite din mediul contemporan al fotografiei studiind felul în care acesta şi-a dobândit celebritatea. Era un fotograf profesionist de mâna a doua până când a început să întreţină cu mult avânt o relaţie cu un prieten / iubit pe nume Sam Wagstaff. Trebuie să îţi găseşti propriul promotor cu o anumită influenţă financiară care îţi va fi extrem de utilă, dar nu vă pot ajuta în privinţa asta, întrucât nu am să recunosc niciodată că am vizitat un astfel de spa.

Acum, că aveţi un portofoliu de fotografii explicite cu acte sexuale de neimaginat până şi pentru candidaţii la răpiri extraterestre, v-aţi împrietenit cu un promotor bogat şi aţi stârnit indignarea întregii ţări, celebritatea vă este în mare parte asigurată. În continuare, vă puteţi netezi calea printr-una sau două strategii.

Angajaţi-vă în mediul academic. Raţionamentul este că administratorii universităţilor / facultăţilor sunt mai vigilenţi la activităţile despre care se consideră că pervertesc minţile tinerilor, astfel încât acest lucru va inflama spiritele şi, prin asta, celebritatea voastră va creşte. De asemenea, cu un post la o facultate, aveţi mai multe şanse de a obţine o finanţare de la Fondul Naţional pentru Arte, finanţare care poate fi folosită împotriva voastră de către contribuabilii indignaţi şi politicienii conservatori. Când veţi fi concediaţi pe motiv de depravare, procesul rezultat vă va aduce faimă naţională ori o şedere la închisoare.

Dacă nimic din astea nu reuşeşte, muriţi. Nu e o întâmplare că nici unul dintre fotografii celebri nu mai este în viaţă. Totuşi, nu prea are rost să treceţi în lumea celor drepţi, ca să folosim un eufemism, dacă nu este cineva care să descopere ce rămâne în urma voastră (fotografiile, adică) şi să vrea să le promoveze pentru a-şi mări veniturile şi a se simţi bine în pielea lui. Puteţi ajuta: a) absolvind de orice obligaţie legală pe oricare viitor biograf şi b) oferind un jurnal lubric, presărat cu izbucniri emoţionale, care să însoţească imaginile şi care să vă scoată în evidenţă geniul rebel, statutul de victimă şi, bineînţeles, escapadele sexuale cu actriţe şi actori celebri.

Ştiu, ştiu... vreo doi dintre voi puneţi preţ pe frumuseţe, bunătate, adevăr, virtute, idealuri şi alte cuvinte siropoase care le provoacă greaţă tuturor nevroticilor ieşiţi la vânătoare de celebritate. Aşa că sfatul meu, deşi nu ştiu dacă merită să irosesc o propoziţie pe voi, având în vedere câţi sunteţi: găsiţi-vă o ocupaţie! Nu veţi fi niciodată celebri, şi nici măcar răpiţi de extratereştri! Sunteţi nişte rataţi.

La fel ca mine.


[1] Nu sunteţi atenţi. Ansel Adams nu mai este în viaţă, doar dacă nu se plimbă cu vreo farfurie zburătoare în spatele cometei Hale-Bopp.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer