Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cornel Mihai Ungureanu: În a nouăzeci şi şasea zi i-am pus-o!


Xenia Karo, un interviu cu Cornel Mihai Ungureanu

02.04.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Xenia Karo: Despre ce ar trebui să stăm de vorbă, când de fapt totul se reduce la simulare?

Cornel Mihai Ungureanu: Ponderea simulării în viaţa noastră, de la un examen de capacitate şi până la un feminin orgasm, nu e de neglijat. Vine şi vremea examenului de capacitate propriu-zis, există şi un orgasm autentic. Prefer autenticul. El e sâmburele, el e mereu acolo, în tot ce scriu. Cred că e mai bine atunci când autenticitatea bate simularea, dar şi când pierde sunt de partea ei.

X.K.: Cum te descurci cu timpurile? Eşti un oprimat?

C.M.U.: M-aş descurca mai bine, la o primă vedere, dacă aş face compromisuri mai mari. Numai că absenţa compromisurilor sau păstrarea lor în limite rezonabile mă echilibrează. Şansa de a avea prieteni buni a fost de partea mea şi am profitat de ea pentru a deveni ceea ce am vrut (de la un moment dat) să devin: un scriitor. Nu e un statut confortabil, nu-l doresc altora, "nu doresc răul nimănui!", cum ar spune Adina Kenereş. Scrisul a fost pentru mine un refugiu, o fugă de maturitate, de responsabilităţi, dar şi de o societate coruptă şi strâmb aşezată la care nu am reuşit să mă adaptez, nici în comunism, nici după.

Oprimat nu mă simt. Nu pot eu să schimb societatea românească! Nu e rolul meu să fac "dreptate", nu ştiu dacă are vreun pământean senzorii cu care să distingă toate nuanţele, lucru necesar într-un astfel de proiect. Pot doar să depun mărturie despre ceea ce e în jurul meu. Vedeam, văd şi acum, ce se întâmplă cu scriitori buni, în timp ce alţii ocupă prim-planul în viaţa publică. Nu aveam aşteptări mari în clipa în care am ales această potecă, îmi asum propria alegere, nu o regret nici o secundă. Nu mi-am imaginat niciodată că voi câştiga bani din scris, ca Sadoveanu sau Marin Preda. Ministerul culturii nu există, pentru mine. Nu am căi de acces spre instituţiile care dispun de fonduri pentru tipărirea de carte. Cred în puţini editori, iar distribuţia de carte e absolut lamentabilă în economia de piaţă autohtonă. Să reuşeşti în ciuda condiţiilor, nu datorită lor, e o provocare demnă de luat în seamă.

X.K.: Cum ai descoperit că poţi să scrii bine?

C.M.U.: Nu ştiu dacă scriu bine. Toată lumea ascultă "muzică bună", dar fiecare exprimă în această sintagmă ce-i place lui: Monteverdi, Adi de la Vâlcea, 3 SudEst, Gloria Estefan; orice nume e binevenit. Scriu poveşti "destul de interesante" pentru un anumit public.

Nu cred că a fost un moment anume în care am descoperit asta, ci, mai degrabă, o succesiune de reacţii din partea unor prieteni sau a unor scriitori cunoscuţi, care m-au surprins mai întâi şi care mi-au dat, apoi, încredere. În clasa a VIII-a am scris o compunere liberă, într-o oră de teză. Am primit un 10, dar caietul meu a circulat în cancelarie şi printre colegi. L-am recuperat abia după două-trei săptămâni. Am fost extrem de surprins de atenţia cu care m-au privit, de atunci, colegele mele, de prietenia şi interesul lor pentru mine. Am uitat însă repede această întâmplare şi am irosit mulţi ani căutându-mi locul. Am început să scriu la o vârstă la care alţii sunt demult consacraţi. Un rol important în acest început l-au avut prietenii mei: Corina şi Dan. Constantin M. Popa şi Gabriel Chifu m-au primit cu multă prietenie în revistele pe care le conduc, Mozaicul, respectiv Ramuri şi n-am să uit că, după primele scrisori trimise la Dilema, Radu Cosaşu m-a sunat într-o dimineaţă de vineri şi mi-a vorbit despre Hemingway. Premiul "Petre Pandrea pentru literatură" pe care mi l-a acordat, în anul 2003, revista Mozaicul, m-a onorat şi m-a surprins. Am aflat că îl voi primi, doar cu câteva ore înainte şi a fost plăcut pentru mine să constat că există oaze de onestitate în această lume literară guvernată, de multe ori de reciprocităţi vizibile şi de ascunse interese.

X.K.: Ce importanţă acorzi experimentului în cărţile tale?

C.M.U.: Nu mi-am propus niciodată să experimentez. Am vrut să spun poveştile pe care le-am trăit, le-am auzit, le-am născocit, cu convingerea că, dacă mie îmi plac, ele vor plăcea şi altora. La început, eram tot timpul nemulţumit de ceea ce scriam. Fără îndemnurile Corinei şi fără aprecierile lui Dan n-aş fi încercat niciodată să public într-o revistă literară. Să fac din Scrisori pentru Cristina o carte nu este un experiment pentru mine, deşi reacţiile pe care le va stârni un astfel de volum epistolar, scris într-un moment de profundă criză interioară, sunt imprevizibile. Eu nu spun despre un creator original care se manifestă ca atare, că experimentează. Iubesc o femeie, nu experimentez o poveste de dragoste.

X.K.: Te cerţi cu cineva? Cu cine?

C.M.U.: M-am certat, foarte rar, numai cu femeile pe care le-am iubit. Unele certuri m-au sleit, nu duceau decât spre împlinirea nevoii de a avea ultimul cuvânt, aşa că le-am uitat. Altele au fost minunate şi le păstrez ca amintiri dragi.

X.K.: Nimic nu m-a impresionat mai mult decât "banalitatea profundă" aşa cum am înţeles eu imaginile din cărţile tale. Eşti de acord cu interpretarea mea? Ai scris despre ceea ce vezi sau despre ceea ce crezi?

C.M.U.: Nu mă simt în largul meu, atunci când mi se cere să vorbesc despre cărţile mele. Nu am nici o explicaţie de dat, nu vreau să demontez mecanismul şi să văd de ce am scris aşa sau altfel. Am oroare să fac asta în public. "Banalitatea profundă" pare altceva decât "profunda banalitate", iar eu sunt de acord cu toate interpretările. Nu sunt în măsură să spun: "Tu ai dreptate!", nici celui care îmi apreciază o carte, nici celui care mi-o demolează. Scriu despre ceea ce văd, despre ceea ce cred, despre ceea ce simt, despre ceea ce caut. Cred în ceea ce fac. O spun fără nici o urmă de infatuare, dar şi fără să-mi ascund bucuria: ştiu cine sunt!

X.K.: Cum ai ajuns tu la Craiova şi de ce ai rămas? Sau ideea exilului, a izolării te stimulează?

C.M.U.: Părinţii mei locuiau în Craiova. Pe mine m-a crescut bunica din partea mamei. Am copilărit şi am fost adolescent la Alexandria, unde am absolvit liceul. Am venit în Bănie pentru a da examen la facultate şi am rămas aici. Mă simt acasă în oraşul ăsta, îmi place, îi simt, cel mai mult, farmecul. Nu urâţenia, nu murdăria. Cândva credeam că aş putea face un Miraflores din Craioviţa Nouă şi nu demult Corina îmi traducea în engleză denumirile unor cartiere: The Red Valley, de exemplu, dar şi Brazda lui Novac suna bine. Se poate scrie un mare roman aici. Nu e vorba de vreun exil. Am trecut din când în când prin Bucureşti, sunt locuri frumoase şi acolo. Dacă te gândeşti la lumea literară, vorba lui Gabriel Chifu: "Ne întâlnim în paginile revistei!". Le voi trimite cărţile, îi voi vedea, rareori, timid, în grabă, pe unii dintre oamenii "din specia mea" de acolo. Nu mă stimulează izolarea, nu o simt câtuşi de puţin. Îmi pare rău că nu îmi amintesc cine zicea că "un scriitor poate fi singur, dar niciodată izolat". Nu pot decât să subscriu. Am auzit şi altă poveste, din nou regret că nu mai ştiu autorul: "Craiova este un oraş din care se pleacă". Cred că se poate scrie bine aici şi oriunde altundeva. Nu sunt pentru încremeniri, dar nu oraşul în care domiciliez mă face un scriitor mai bun sau mai puţin bun.

X.K.: Eşti un scriitor făcut din obsesii?

C.M.U.: Nu ştiu să am şi nu mă interesează obsesiile. Am nelinişti. Întrebări. Depresii. Fericiri. Prieteni. Mă interesează: Dumnezeu, moartea, bătrâneţea, femeia, Biblia, marea iubire. Sunt un scriitor făcut, ca toţi oamenii, din carne, oase şi suflet.

X.K.: Îmi vine în minte o intervenţie a ta în care proiectai receptorul ideal: "Cred că o receptare corectă presupune existenţa unui public atent şi interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent şi aşezat pe baze solide de tradiţie, probitate şi profesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România de azi". S-a întâmplat cu volumele tale publicate până acum ce ar fi trebuit să se întâmple? Cum au supravieţuit viciilor receptării?

C.M.U.: Nu m-am gândit, înainte de apariţia lor, ce ar fi bine să se întâmple cu cărţile mele. Ele au avut o distribuţie nulă, nu au fost şi nu sunt de găsit în librării. Corina a distribuit un volum de-al meu lăsându-l pe una din băncile din curtea bibliotecii, pentru primul necunoscut ce o fi îndrăznit să îl ia. Am dat cărţi prietenilor mei, am trimis exemplare unora dintre critici. M-au bucurat toate cronicile, cu atât mai mult cu cât veneau, cele mai multe, din partea unor oameni pe care nu îi întâlnisem niciodată.

Hai să-ţi spun o poveste mică! Eram, în una din serile trecute, într-un bar în care nu mai intrasem niciodată, împreună cu câţiva prieteni. La o masă vecină stăteau doi tineri bărbaţi, îmbrăcaţi trendy sau fancy, nu sunt sigur care e cuvântul. Noi vorbeam de-ale noastre, ei de-ale lor. La un moment dat, la masa noastră s-a lăsat o clipă de linişte şi atunci l-am auzit cu toţii pe unul dintre cei doi zicând: "În a nouăzeci şi şasea zi i-am pus-o!". Vocea lui răsunase clară, triumfătoare. Ne-am privit zâmbind şi, interesaţi de continuare, am amânat reluarea conversaţiei noastre. (Dan citeşte cărţi şi pentru că îi place să tragă cu ochiul la vieţile altora). Credeam că e vorba despre o femeie şi, gata să fiu fascinat, aşteptam să aud ce s-a întâmplat în cele nouăzeci şi cinci de zile precedente victoriei şi, de ce nu, cum a decurs minunata zi cu numărul nouăzeci şi şase. Era însă vorba despre un joc de strategie, un joc pe calculator.

Am dat un exemplu de situaţie în care lucrurile sunt altfel decât par, pentru a-mi exprima credinţa că la fel stau lucrurile şi în literatura noastră dezbinată mai mult dintr-o lipsă de comunicare, decât din pricina criteriilor estetice. Am constatat asta, ca să revin la întrebarea ta, văzând că primele mele cărţi s-au bucurat de suficientă şi dezinteresată atenţie, au plăcut şi au dezamăgit, deci au trecut cu bine prin viciile receptării.

X.K.: Vrei să pleci din România?

C.M.U.: Mi-ar plăcea să călătoresc. Să simt pe pielea mea, să văd cu ochii mei, să pipăi cu degetele mele, să păşesc cu tălpile mele pe fiecare piatră din această lume. Dacă vreau să emigrez? Nu mi-am propus asta. Dar nici nu sunt omul care să se dea la o parte din faţa unei provocări.

Notă: Interviul cu Cornel Mihai Ungureanu a apărut iniţial în Revista Mozaicul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer