Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru TIFF 2012 - Îmi place să văd situaţii, locuri, personaje pe care în viaţa de zi cu zi mi-e imposibil să le găsesc


Cătălina Miciu, un interviu cu Cristi Balint

29.05.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe Cristi Balint l-am primit într-un an de ziua mea. Înrămat. Foto: Radu Afrim, de la repetiţiile pentru E doar sfârşitul lumii. Văzusem spectacolul de şase ori, de fiecare dată mai muream o dată cu personajul Louis, în care regăseam frânturi din relaţia mea cu ai mei - singurătatea aia pe care Cristi o exprima în locul personajului său şi de fapt neputinţa de a spune ceva consistent, râsul haotic şi mişcările unduitoare în lupta cu fratele Antoine (un Mihai Smarandache de care mi-e tare dor să mai văd). M-a marcat într-atâta, încât după ce am văzut spectacolul prima oară l-am sunat pe tata să îi spun un nimic. De asta nu am putut spune nu când a venit vorba să fac eu interviul ăsta.


Cătălina Miciu: Te-am descoperit în E doar sfârşitul lumii (regie: Radu Afrim), spectacol pe care l-am văzut de şase ori. Pe tine cum te-a descoperit Afrim? Ce mai jucaseşi înainte de asta?
Cristi Balint: E o poveste care apare de fiecare dată când spun că nimic nu e la voia întâmplării şi că trebuie să îţi urmezi intuiţia. În 2007 era un casting la Teatrul Mic pentru o piesă numită Colonia îngerilor. M-am dus şi în timp ce aşteptam în sală regizoarea ne-a spus că trebuie, printre altele, să şi cântăm pe scenă. N-aveam nici un chef să fac asta, aşa că i-am spus că trebuie să plec. Şi am plecat împreună cu un coleg, intenţionând să mergem la ora de sport. Când am ajuns pe la Universitate s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Am avut senzaţia că nu mai pot să înaintez; era ca şi cum o mână nevăzută mă oprea în loc. Aerul părea vâscos, simţeam că înot prin miere, şi aveam un sentiment de "rău" dacă îmi continuam drumul. I-am spus colegului că mă întorc. M-am întors şi am dat proba cu tot cu cântat. Peste două ore m-au sunat să-mi spună că luasem rolul. La repetiţii m-am întâlnit cu Florin Fieroiu, cu care mai lucrasem şi în facultate, şi care mi-a spus că are nevoie de actori care se mişcă bine pentru un spectacol la Operă.
M-am dus acolo şi am aflat că era vorba de un moment în regia lui Radu Afrim pentru spectacolul Broadway. Bucureşti; am luat proba şi acolo.

C.M.: Ah, spectacolul de la Operetă.
C.B.: Da. Am primit şi acolo unul dintre rolurile principale, dacă se poate spune aşa, între dansatori. În aceeaşi perioadă, Afrim avea casting la Odeon pentru E doar sfârşitul lumii. M-am dus şi acolo. Am luat rolul principal. Dar cred că Afrim m-a descoperit cu adevărat în timpul repetiţiilor la Operetă. Eu aveam să-l descopăr cu adevărat în timpul repetiţiilor la EDSL, când am avut câteva "ciocniri" cel puţin interesante. Nici nu mi-aş fi dorit altceva. Asta m-a menţinut "viu". De fapt, nu, greşesc. Am văzut cum e Afrim-omul odată cu spectacolul joi.megajoy la Odeon, chiar înainte să începem noi repetiţiile. Însă lui Afrim-regizorul îi place să provoace. Problema e că şi mie:) Întotdeauna am spus că fără un pic de draci nu are cum să apară îngerul pe scenă. Divaghez. Ideea e că dacă în ziua aceea nu mă întorceam din drum, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.

C.M.: Deci nu ai superstiţia cu întorsul din drum.
C.B.: Deloc. Urmează-ţi intuiţia întotdeauna. E mai deşteaptă decât tine.

C.M.: Din proiectul 10 pentru FILM ai un pic mai multă experienţă în filme decât ceilalţi şi un rol "proaspăt", în Visul lui Adalbert. Cum a fost întâlnirea cu Gabi Achim? Tot legată de intuiţie?
C.B.: Cu Gabi m-am întâlnit la fotbal, în urmă cu 5-6 ani. Ne vedeam regulat în fiecare luni, şi cu el şi cu alţi actori, regizori, şi pentru că aveam drum comun mergeam cu maşina lui. Am descoperit că ne mergea simţul umorului cam în aceeaşi direcţie şi în plus am avut o serie de discuţii pe care nu le poţi avea oricând cu oricine. Ne-am împrietenit. El a insistat foarte mult să joc rolul din Visul lui Adalbert. Eu am ezitat la început pentru că nu era un rol mare. Chiar dacă se spune că nu există roluri mici, tot am ezitat. Dar fiind într-o perioadă în care încercam să fac pe dos faţă de ce voia ego-ul meu, am acceptat. Nu mi-a părut rău. Cred că e un film bun.

C.M.: Ai tot alternat între teatru şi film, n-ai mers mai mult într-o direcţie decât în cealaltă. Unde e mai bine, mai uşor, mai pe sufletul tău?
C.B.: Pe sufletul meu e în ambele zone. Întâmplarea a făcut să fiu mai mult pe teatru. Un lucru pe care puţină lume îl ştie e că mai trebuia să joc în trei filme: în Poliţist, adjectiv trebuia să joc rolul pe care l-a avut George Remeş, dar pentru că în perioada în care se filma eram în turneu în Franţa cu E doar sfârşitul lumii a trebuit să renunţ la rol; e unul dintre regretele mele, pentru că voiam să lucrez cu Cornel [Porumboiu]; apoi am luat rolul principal în filmul Tatăl, în regia lui Nicolae Mărgineanu, dar din cauza unor neînţelegeri dintre scenarist şi regizor filmul nu s-a mai făcut; tot rol principal am avut şi în filmul Casanova, identitate feminină, unde din pricina unei lipse de chimie cu actriţa principală am renunţat la proiect (a jucat Mimi Brănescu în locul meu). La un moment dat am stat şi m-am întrebat oare ce înseamnă seria asta de întâmplări.

C.M.: Zi-mi aşa: se lucrează diferit cu regizor de film faţă de regizor de teatru? Se construieşte diferit personajul pe care îl joci tu?
C.B.: E vechea discuţie film-teatru...

C.M.:... la care nimeni nu răspunde în detaliu.
C.B.: Încercăm acum. La teatru personajul trăieşte mult, ani mulţi poate, dacă spectacolul se joacă; îi descoperi laturi şi fineţuri în timp, creşti odată cu el şi el cu tine. În film, trebuie să te pregăteşti foarte bine şi să îţi iei timpul necesar ca să devii acel personaj, pentru că în momentul în care s-a strigat acţiune nu mai e loc de întors.
Şi încă ceva. Şi în teatru şi în film există regizori care ştiu să lucreze extraordinar cu actorii şi există regizori care ştiu să creeze lumi unice, dar comunicarea cu actorul nu e foarte profundă. Ideal e să îi întâlneşti pe cei care le fac pe amândouă. Cel mai mare chin pentru un actor e să lucreze cu un regizor care nu ştie ce vrea de la el.

C.M.: Cum ai lucrat cu Coppola? Ai lucrat direct cu el?
C.B.: Da. De-abia terminasem anul I şi ştiam că face Coppola film în România (Youth Without Youth). Era nebunie, auzeam tot felul de poveşti despre vedete TV care trăgeau sfori ca să ajungă la casting, să-l cunoască etc.; în prima fază nu m-am agitat prea tare. Pile nu avea cine să îmi pună pentru că nu cunoşteam multă lume, eram abia anul I. Am aflat într-o zi numărul de telefon al domnului Kevorkian care se ocupa de casting. L-am sunat şi i-am spus că vreau să vin la casting şi că dacă nu mă cheamă aflu unde se ţine şi intru peste el. A crezut că sunt nebun; deşi lucra şi dumnealui în facultate, nu ne cunoscuserăm încă. M-a luat cu uşurelul, ne-am întâlnit, a văzut că sunt normal, cât de cât, a aflat că ştiu germană şi într-o zi, fără să-mi dea detalii, m-a chemat undeva într-o casă, nu mai ştiu exact zona.
Când am intrat, un domn a venit să-mi strângă mâna - Coppola. Zic OK, fain, am stat puţin de vorbă, am dat proba şi peste o săptămână m-au chemat să semnez contractul. A vrut să abordeze filmul într-o manieră foarte teatrală, aşa că a ţinut să facem un fel de workshop-uri. Timp de câteva zile ne-am întâlnit mai mulţi actori, inclusiv Tim Roth, cu care aveam scena, şi ne-am jucat. S-a mers mult pe improvizaţie, am jucat mai multe roluri... Mi-aduc aminte că în timpul repetiţiilor veneam cu propuneri pe care şi el şi Tim le acceptau fără nici o problemă. Ei fiind cine erau, iar eu fiind un student din anul I la UNATC. Am ţinut minte asta.
Coppola e un tip calm, calm pe care ţi-l transmite şi ţie când lucrezi, ceea ce e foarte important. Ne-am înţeles foarte bine iar după terminarea filmărilor a insistat să lucrăm împreună şi pentru voice over-urile în germană. Vocea care se aude în gară în germană e tot a mea. Când s-a terminat ziua, de fapt noaptea de filmare, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că i-ar face mare plăcere să mai filmăm cândva împreună. I-am spus că şi mie.

C.M.: Chiar, cu ce regizori ai vrea să lucrezi?
C.B.: Tim Burton, Tarantino, Chan-Wook Park, Ricky Gervais, Fraţii Coen. La prima strigare.

C.M.: Români?
C.B.: Păi cu Cornel ţi-am spus, ne-am ratat de puţin. Cu Cristi Puiu şi cu Radu Muntean am lucrat pe reclame.

C.M.: Întrebare încheietoare: teatru, film sau regie de teatru (ştiu că ai cochetat şi cu asta, de fapt ţi-am văzut ambele spectacole - Transcentral şi SOLS)?
C.B.: Toate. Nu văd de ce şi-ar da în cap una alteia. În momentul în care o să simt că nu mai am nimic de spus într-o zonă o să iau o pauză. Regia de teatru e un mare lux pentru mine - e un mare dar să poţi vedea în realitate lucrurile care te bântuie. Nici unul dintre cele două spectacole (SOLS şi Transcentral) nu a fost pornit la modul hai să fac şi un spectacol, să bifez şi regia.
Uneori apare un "ceva" care creşte în tine şi pe care trebuie să îl laşi să iasă la suprafaţă sub diferite forme (scriere, spectacol, pictură etc.), pentru că altfel o iei razna. De fiecare dată când mi-am văzut spectacolul în forma finală m-am speriat puţin; mi-am adus aminte de o vorbă a primului meu profesor de actorie, domnul Naum: "Cu ce drept ne arogăm noi dreptul de a crea? De unde până unde îndrăzneala asta?"
E puţin dus la extrem, dar foarte adevărat. Te simţi ca un mic Dumnezeu după ce ai creat acea lume, într-un spaţiu restrâns, ce-i drept, şi apare puţină frică odată cu sentimentul ăsta. Dar bucuria pe care am simţit-o lucrând şi văzând rezultatul final, în special la Transcentral, e indescriptibilă. Mai ales că am lucrat cu oameni foarte dragi mie.

C.M.: Nu e aceeaşi senzaţie când creezi un personaj? Că îi dai viaţă?
C.B.: Datele lui există deja, tu trebuie să aluneci în carnea lui. Cineva l-a creat, în imaginaţia cuiva există deja, e viu; tu trebuie să fii el. Evident că vii cu culorile tale şi îi mai adaugi tuşe ici, colo. Senzaţia extraordinară e când "ai prins" personajul, cum se spune, când realizezi "deci aşa e omul ăsta" - atunci e o bucurie.
Când vine vorba de show, e altceva. Creezi o lume, un univers, şi vezi că ce ai visat noaptea ziua devine realitate, e ca în poveşti. E un sentiment unic, depinde şi de piesă evident. Mie îmi place să creez lumi, ca stil sunt pe surreal.
Îmi place să văd situaţii, locuri, personaje pe care în viaţa de zi cu zi mi-e imposibil să le găsesc.

C.M.: Gata, ultima: cine n-ai fost încă şi ai vrea să fii?
C.B.: La prima strigare - Iago.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


0 comentarii

Spacer Spacer