Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Editorialul de luni dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Numai urşii hibernează iarna!


Cornel Mihai Ungureanu

30.09.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


A fost o săptămână bizară!

Zile uscate şi reci, în care vântul a cărat în neştire praful pe străzi, lipind uneori câte-un fluture alb, în mişcare, între mine şi cerul vânăt.

Castane căzute pe trotuare, în hăinuţele lor cu ţepi.

Zile în care a burniţat fără sens şi fără tandreţe, adică exact în felul în care am încercat să scriu despre draga şi prea iubita prietenă a zilelor bune şi rele ale lui Jerome K. Jerome. Acea prietenă căreia îi dedică el Gândurile trândave ale unui pierde vară, aceeaşi care-l ajută de obicei pe Radu Cosaşu în născocirea, perfectarea şi comiterea îndelung cumpănitelor lui imprudenţe sau pe care o îndepărtează de la el Samuel Clemens, într-un gest de autopurificare. (Chiar în noaptea în care zăpada-i acoperise pe el şi pe tovarăşii lui de hoinăreală, sfârşitul părând a le fi aproape. Soarele a rezolvat însă, cu hărnicie matinală, problema îngheţului, iar Samuel şi-a recuperat buna prietenă, pipa, ajunsă undeva în iarbă).

Da, despre o pipă şi despre nişte oameni aş fi vrut să scriu, dar asta numai dacă aş fi putut să ating tastatura cu bucuria cu care ating unii clapele unui pian perfect acordat.

N-am reuşit! Din pricina zilelor astea care-au curs, una după alta, revărsându-se, în cele din urmă într-un atractor straniu (căci ce-ar fi un editorial - sau viaţa noastră - fără o frumoasă infidelă!?), sesizabil, dar imposibil de identificat.

Aparent, nimic special nu s-a întâmplat.

Copiii vecinilor mei de bloc au crescut la fel de accelerat, lăsându-mă pradă uimirilor perplexe şi concluziilor neconvenabile.

Fata frumoasă şi necunoscută mi-a dăruit zâmbetul ei cel mai înţelegător, atunci când i-am atras atenţia că, din buzunarul de la spate al blugilor mulaţi, stau să-i cadă câteva bancnote.

Adina mi-a adus din Egipt un semn de carte şi o seară întreagă am privit, în lumina chioară dintr-un bar, fotografiile deşertului cu piramide şi cămile, pe cele ale Nilului, ale hotelelor de lux şi ale cartierelor sărace.

Bişniţarul a strigat îndelung: Germania saudită!, pe strada Lipscani din oraşul meu, dar nimeni nu s-a repezit să cumpere pachetul de cafea provenind din tărâmuri de poveste.

Peggy Bundy a aşteptat, răsfăţându-se, un copil. În reluare.

Lidia mi-a împrumutat o casetă video cu filme documentare, aşa că am privit ore în şir (orele acelea, ale după-amiezii, despre care Iulia spune că parcă-s nişte cucoane venite în vizită: abia trec!) mănăstirile din Moldova, castelul Peleş şi vechiul Bucureşti. Poate din pricina tangourilor, poate a rochiilor pe care le purtau femeile, a maşinilor - sau doar pentru că am întrezărit gândul că puţini dintre oamenii care se vânzoleau pe străzile interbelice mai trăiesc, filmuleţul ăsta m-a atacat emoţional. Nu mă leagă nimic de oraşul Bucureşti, mi-am zis şi-apoi mi-am amintit că acolo s-au cunoscut şi s-au iubit părinţii mei. N-o fi atât de puţin!

Ca să scap de melancolii, am comutat pe televizor şi am privit Geena Davis, filmul, episodul, în care se hotărăşte să se mărite înainte de termenul fixat (şi nunta iese ca-n Răzvan Petrescu!), după care am ascultat un antrenor de fotbal, nici măcar de prima ligă, citând din Schopenhauer - de parcă nu-mi ajunsese dispecerul care-i povestea şoferului de pe maxi-taxi din ce colonii portugheze provin fructele, albastre ca marea, de curacao, trimiţându-l apoi să citească Sigmund Freud - Teoria sexualităţii şi am aterizat pe Hallmark, unde s-a nimerit să ruleze Povestea lui Samuel Clemens, împărţită în două seri consecutive. M-am cufundat cu delectare în lumea aia demodată, poate pentru că tocmai luasem notă de ideile novatoare ale colegilor mei de redacţie despre rolul animaţiei într-o revistă de pe internet şi caracterul bătrânicios al unei simple şi clasice oferte pur literare. Nu suntem suficient de multimedia, asta e ideea. Am gustat deliciul de a fi bătrânicios, l-am privit pe tânărul Clemens atât de încrezător că va culege aurul care-l aştepta pe dealuri, hoinărind în lumea cu bizoni, căprioare, poştalioane, indieni, vânători cu căciuli din blană de raton (vine ea iarna, vine ea şansa de a-l vedea pe Adrian Cioroianu purtând ceva asemănător, primit din Canada. Iar dacă un consilier de şef de Partid-mai-eterogen-ca-ăsta-nu-se-poate va avea alte standarde vestimentare în apariţiile publice, ne rămân alte şanse, cum ar fi bulgării şi oamenii de zăpadă, de exemplu).

Nu poţi rătăci la nesfârşit!

A lucra fără plată nu-i o carieră.

Trebuie să faci rost de susţinere.


Îl îndemnau oamenii de bine pe tânărul care visa, deocamdată, să fie grozav de bogat, fără să aibă vreo atracţie spre ceva. Se pricepea destul de bine să sufle într-o păpădie (aşa cum se pricepea şi bătrânul Mark Twain să facă baloane de săpun pline cu fum, din pipa despre care vorbeam mai devreme).

În timp ce priveam filmul ăsta, la cât de puternic poate fi un vis despre o femeie frumoasă, mi s-a făcut dor de Miruna şi am sunat în oraşul din celălalt capăt de ţară. Gazda ei mi-a spus cu amabilitate că Miruna este la Craiova, de câteva zile.

Atunci am înţeles de unde venea aureola asta stranie care se aşeza deasupra zilelor mele! Am priceput şi planul ei viclean, infailibil, de a veni în oraş şi de a pleca, peste câteva zile, fără să dea vreun semn de viaţă. Şi l-am distrus, cu încă un telefon.

Miruna părea încă supărată - a rămas că trece ea pe la mine, duminică dimineaţa. E predispusă la mâhniri şi nemulţumiri fata asta, aşa cum Iulia are o predispoziţie spre voioşie şi pijama parties.

Mi-am amintit seara de primăvară, în care ne întorceam, eu, Iulia şi Kolb Dominic de la un meci.

- Eşti morocănos, cumva? m-a întrebat ea, cu zâmbetul ăla mirat (în sensul de : Îndrăzneşti?).

Dominic se dusese să cumpere pizza, pentru acasă, noi îl aşteptam pe o băncuţă, undeva, între copacii din faţa unui bloc, nu departe de un bătător de covoare de care se agăţau, ca nişte maimuţe, câţiva copii.
Am tăcut, nu neapărat demonstrativ, iar ea şi-a aprins o ţigară (era pe când fuma).

- Aşa sunt eu, mai supărat, i-am spus, în cele din urmă.

- Aşa te-ai născut tu, mai supărat? m-a dezarmat, cu candoare.



Duminică m-am trezit mai devreme ca de obicei. Am renunţat chiar la cele 5 minute ale lui Jerome K.Jerome (O, cât de minunat e să te-ntorci pe partea cealaltă şi să adormi la loc "numai cinci minute"!). Dar dimineaţa a trecut şi Miruna nu a venit. Nu eram deloc surprins, plouase toată noaptea şi continua să plouă, sub un vânt teribil, existau toate condiţiile unei renunţări, pentru cine voia să renunţe. Eram însă dezolat de săptămâna asta în care lucrurile păreau că nu se întâmplă.

Miruna a venit totuşi, pe la prânz şi avea, sub părul ud, an open mind, aşa că am jucat Am apucat de-am zis, până către seară. E un joc simplu, un joc de dragoste, în care dacă apuci să zici ceva, celălat nu poate refuza, indiferent ce i-ai cere. Am mâncat mere şi-am golit sticla de vin, ne-am iubit şi am uitat de toate. Apoi am condus-o la gară şi-am crezut că totul va fi bine, dar pe drumul spre casă vântul rece iar a suflat a tristeţe, izbind cu năduf de trotuar picurii ploii, trântind castanele. În camera mea, singurătatea a intrat odată cu mine. Am deschis cartea lui Jerome K. Jerome, acolo unde rămăsese semnul egiptean.

Am momente când îi invidiez din tot sufletul pe acei pustnici din vechime care, fără prefăcătorie şi cu o laşitate plină de curaj, au evitat problema vieţii.

Am sunat-o pe Iulia, pe mobil. Am încercat să-i spun ceva despre singurătatea de săptămâna trecută şi de cea de după Miruna, dar m-a întrerupt râzând:

- Nici să n-aud! Ştii ce fac acum? Mă plimb singură, pe bulevardul Magheru şi-aştept să se facă ora de intrare la film. Am să văd Occident de Cristian Mungiu. Şi ştii ce? E minunat că mă plimb singură prin toamna asta seducătoare, iar luni seara, când mă întorc, ai să-mi arăţi tot ce ai scris în ultimele şase zile. Şi sper, spre binele tău, că ai fost productiv! Iar dacă nu, recuperează grabnic, căci scuzele nu ţin. Vreau să văd cel puţin douăzeci de pagini! Numai urşii hibernează iarna! Am apucat de-am zis!

Se poate juca şi cu prietenii, pe altfel de mize, după cum se vede.

Am închis telefonul. Şi cum stăteam aşa, mai mult amuzat decât trist, privind pe fereastră cartierul plouat, am înţeles cât sunt de norocos pentru că mai pot iubi, pentru că am prieteni atât de speciali care încă privesc cu înţelegere figurile mele.

Îmi lipseşte totuşi ceva; păpădia aceea în care să suflu în fiecare zi! - mi-am spus. Cred că la treaba asta m-aş descurca destul de bine!

Optimismul nu mi-a lipsit aproape niciodată.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer