Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

BB5 - Arta comună (1)


Bogdan Ghiu

27.05.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
BB5 (Bucharest Biennale 5 / Bienala Internaţională de Artă Contemporană Bucureşti, www.bucharestbiennale.org) s-a deschis pentru public vineri, 25 mai 2012, parcă anume pentru a putea da, cu cele opt spaţii ale sale, consistenţă programului NAG (Noaptea albă a galeriilor, http://noapteagaleriilor.ro/2012/ro/Bucuresti/), stricată din păcate de diluviul care s-a abătut pe seară asupra Bucureştiului.
 
Cu spaţiile sale răspîndite în tot oraşul, BB5 te împinge la endo-turism, altfel spus te face să-ţi vizitezi propriul oraş ca şi cum ai fi călător, nu locuitor. Arta poate ajuta "diacritic" oraşul, atrăgînd atenţia asupra lui, arhipelag de puncte de interes, de intensificări "între" care se desfăşoară tocmai oraşul, care nu poate fi sărit, trebuie parcurs. Cu astfel de trasee, de circuite, de hărţi multiple, suprapuse însă, şi stabile, nu doar efemere ca în cazul de faţă, sînt "inervate", adică susţinute, irigate, toate oraşele contemporane. Şi, deşi ne aflăm în plină campanie electorală pentru alegerile locale, n-am auzit pe niciun candidat - nici măcar pe mult susţinutul de către intelectuali şi artişti Nicuşor Dan - făcînd din cultură şi, în speţă, din arta contemporană, din prezenţa acestora, cheia de boltă, conceptul-cheie al unei viziuni cu adevărat actuale asupra oraşului, ca pretutindeni.
 
BB5 este o cinstită modestă bienală de buzunar, aşa cum este şi Bucureştiul, aşa cum este şi România, aşa cum e şi cultura română, înţelese, toate, ca medii (de viaţă şi de cultură, de cultură adică de cultivare a vieţii): 20 de artişti bine împrăştiaţi în opt spaţii la rîndul lor bine împrăştiate, cu două extreme (Casa Presei Libere şi "Make a Point", de pe strada Morarilor, singura la care, ţin să precizez încă de la început, nu am ajuns), care, aşa cum spuneam, te fac, fie şi doar ca pretext, să vizitezi mai mult sau mai puţin altfel, să insolitezi Bucureştiul, avînd şi darul de a-l rarefia, aerisi, de a-l face să pară mai mare şi mai divers (cum şi este de fapt, dar nu-l vedem atunci cînd îl parcurgem strict utilitar, inclusiv, deci, atunci cînd, pentru relaxare, alegem zone anume afectate acestei funcţii).
 
O ciudată scăpare curatorială - dacă nu va fi fiind cumva, tocmai, o "tactică" - face ca primul spaţiu, "inima" a-centratei, difuzei totuşi bienale (a cărei linie de fugă ar putea fi aceea de a se pierde, de a dispărea în infinitezimal, în indistinct - în oraşul însuşi), Pavilionul Unicredit din Şos. Titulescu, să fie, probabil, şi cea mai slabă, mai incertă, oricum o nelămuritoare introducere. BB5 începe prin urmare încet, ezitant, putînd induce în eroare pe cine ar alege să nu parcurgă toate spaţiile.
 
Şi acum, la lucru!
 
Din acest prim spaţiu mi-au plăcut - adică m-au făcut, cît de cît, să gîndesc şi, acum, să scriu - traseele de intervenţii în imagine ale lui Alexandre Singh (The Pledge), cu umorul lor blînd şi banal, deci colocvial, jocurile cu scara şi secţiunile prin Babelurile falice: reducere a lumii, cu pretenţiile ei de transcendere, la scara, prin ea însăşi ironizantă, a accesibilităţii comun umane (umorul popular "coboară" dintotdeauna lucrurile; umanul, omenescul comun, care ar trebui să ne unească, nu să ne distingă). Tripticele lui Iman Issa mai ales - ordine pe masa proprie, ca "hartă" simbolică a lumii, poate chiar ca o mandală secularizată -, vor căpăta semnificaţie abia ulterior, pe măsura parcurgerii micro-bienalei, ceea ce, avînd în vedere că sînt prima lucrare din spaţiul Pavilionului, deci din întreaga expoziţie, are darul de a corecta prima impresie asupra "tacticilor" curatoriale.

Anticipînd, Tacticile pentru aici şi acum (Tactics for the Here and Now), bienala curatoriată de către Anne Barlow, propun(e) tocmai astfel de semnificaţii moi, modeste, de iradiere imediată, de (re)aducere la scară umană, un umanism ne-glorificator, bemolat, umanism tactic imediat practicabil, umanism redus, al persistenţei şi al supravieţuirii permanente şi comune mai mult decît al rezistenţei de (mare!) excepţie (ideologic, falsificant glorificate) în vremuri neprielnice (edulcorat atroce) - deci normale, care trebuie, tocmai, transformate, tactic, în norme. Vremuri care, şi ele, suferă, indirect, un tratament de banalizare (a răului, evident), de de-dramatizare, de dez-excepţionalizare: starea de excepţie ca regim cotidian de viaţă.

Impresia de moale, slab, banal, surdină, convivialitate, imediat, non-eroic şi non-dramatic, vital, ţine, deci, de înseşi semnificaţiile, ele însele mai mult intuite implicit decît formulate explicit, ale expoziţiei, care tocmai de aceea merită şi trebuie formulate, explicitate, propuse ca temă şi problemă.

Istoria noastră recentă: am trecut din comunismul ca stare generală de excepţie, ca abatere de la norma dezolării difuz-omogene care e viaţa în capitalism, în sfîrşit regăsită, restaurată.

Or, vom vedea, probleme capitale pentru momentul actual, care vor trebui în sfîrşit formulate, derivă de aici.   

Cel de-al doilea spaţiu - Casa Presei Libere / Casa Scînteii - este excepţional în sine, ca atare, expoziţia de aici fiind, după părerea mea, cea mai apetisantă din întreaga bienală, tocmai datorită atmosferei "organice" de dezolare, de dezafectare locuită, în care sîntem invitaţi să ne instalăm kitsch-confortabil (kitsch-ul fiind principala categorie canonică, deci descalificantă, minorantă, de putere, actualmente dizolvată), după ce privirea ne este barată şi sîntem făcuţi să ocolim "verde", "ecologic" de contrapunctul ironic al instalaţiei (zidului) de brazi a lui Abbas Akhavan (Untitled Garden).

În plin "endo-exotism" comunist (Casa Scînteii a devenit, a fost făcută să devină retro-exotică, mari spaţii dezafectate în care, Doamne, ce partyuri s-ar mai putea da!), alt retro-exotism, occidental, al diapozitivelor partial suprapuse, ca în memorie şi în vis (ecrane transparente unele altora), de către Vesna Pavlović (Search for Landscapes), nostalgia seacă, non-emotivă, faţă de vremurile postbelice ale începutului democratizării / consumului de masă a(l) tehnologiilor imaginii: turism, diapozitive, proiecţii private. Accesul la imagine. Amitirile obiectivate ale părinţilor şi, deja, bunicilor noştri. Ale stăpînilor noştri, egalii noştri întru Criză de azi. Întîlnire a exotismelor, estic şi vestic, de azi şi de ieri, într-o aceeaşi inofensivă banalitate civilă, umanism domestic, umanitate trimisă (înapoi) la cratiţă, într-o servitudine pre-modernă.

Asta continuă şi la Alert Studio (str. Mircea Vulcănescu 2-4), cu polaroidele, de astă dată, ale lui Haris Epaminonda. Polaroide, Super 8 transpus pe video: nu digitalitate din prima, ci evidenţiere, ne-sărire, ne-ocultare, din contră, practicare a procesului, revizitare şi trăire individuală, "în mic", subiectivare a tranziţiei istorice, nu digital direct, ca şi cum ne-am fi născut aşa, ci digitalizare a analogicului, ceea ce este cu totul altceva, căci poate nici nu vom exista vreodată, poate nici nu se poate exista, sau nu e bine să existăm, să sărim direct digital, ci doar, omeneşte, rămînînd moral "analogici" (coextensivitate la realitate, scară 1/1, copiere şi transpunere, trăire "în timp real", pe rînd, cu pasul, piele contra piele, parcurgînd, nu "accesînd" şi sărind direct, dispărînd în semnul-flux).

Exotism în sine deci, ca proces însă, istoric şi tehnic (medial) în acelaşi timp, parcurgere a distanţei care devine producere a imaginii (imagine = distanţă transportată, redusă, anulată prin efigie): medii depăşite, lăsate prea repede în urmă, trăirea istoriei ca transpunere de pe un suport pe altul, ca (repet) digitalizare a analogicului.

Polaroidele (aparent false, dar cu atît mai bine) ale artistei grecoaice cuprind clişee romantice, simboluri ale distanţei subiectivate (a trăi pentru a reproduce personal clişeele: subiectivare masificantă, "individualism de masă"), creste muntoase şi vîrfuri de palmieri miniaturizate, minusculizate, Caspar David Friedrich pentru oricine, de buzunar. Sublim minuscul, romanti(ci)sm de tinichea, fără pretenţii de originalitate, reproduceri, clişee, avînd doar valoare subiectivantă de întrebuinţare (Ivan Illich + Guattari), de uz personal, martori ale plăcerii nevinovate de a se deplasa a oamenilor, azi, deja, de domeniul trecutului  (acelaşi trecut, încă un exotism), pentru că nomadismul a fost captat şi capitalizat, comodificat şi industrializat, şi pentru că actualul capitalism depresiv, popular auster dar elitar hedonic ("Boier eu, boier tu, dar cine mai trage cizmele?", spune un proverb rusesc), ne-a cam tăiat cheful şi bugetele de deplasări, ne-a strîns pe la casele noastre, obligîndu-ne să redescoperim şi să reactualizăm ceea ce am fi vrut să uităm: tehnicile de supravieţuire, de data aceasta însă fără nicio speranţă întreţinută ideologic.

Iată cum poate redeveni, politico-epistemologic, Estul Europei de actualitate!

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Nicusor Dan are in vedere dezvoltarea culturala a Bucurestiului
    Lu, 27.05.2012, 16:06

    Iata:
    http://nicusordan.ro/ce-vreau-sa-fac/#step5


    a si fost atacat pentru asta :

    http://www.nwradu.ro/2012/05/parerea-mea-dupa-intalnirea-nicusor-dan/

Spacer Spacer