Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un interviu (II)


Augustin Ioan

05.06.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Studenţi de la arhitectura clujeană mi-au pus, prin domnişoara Codruţa Ghiran, o seamă de întrebări. Vi le redau în cele ce urmează (prima parte a interviului a apărut săptămâna trecută aici):

Codruţa Ghiran: În afara sferei arhitecturii, v-aţi mai afirmat în presă, film şi poezie. Ce semnifică aceste domenii pentru dumneavoastră? Sunt complementare arhitecturii, încercări să o luaţi pe alte căi sau simple pasiuni?
Augustin Ioan: Sunt complementare, fără îndoială. Eu am debutat în presa literară în 1981, în Contemporanul (cu o recomandare de Radu Cârneci) şi la Tribuna, la Cluj (cu o recomandare a poetului vostru, clujeanul aromân Teohar Mihadaş, nu ştiu dacă îl mai citiţi; de altfel, nu ştiu dacă mai citiţi poezie...). Am publicat aproape la fel de multe cărţi de poezie câte de arhitectură, până la o vreme. În fine, cunoscut am devenit mai întâi ca poet, abia apoi ca arhitect. În presa studenţească lucram din 1986, apoi am colaborat la tot felul de reviste de cultură cu texte despre arhitectură, cu rubrici (Tineretul Liber în 1990-1991, Contemporanul în 2000, Dilema până în 2004, când am venit în SUA iarăşi pentru o perioadă mai lungă şi s-a restructurat revista, acum la www.liternet.ro, la rubrica 4space), cel mai frecvent, se vede acum, la Dilema, devenită ulterior Dilema Veche. Am şi fost angajat în presă, la Arhitectura (până la plecare la Oxford, în 1992, dar am fost redactor şef până în 2002) şi, o vreme, la Secolul 20, imediat după plecarea lui Horia Roman Patapievici, când revista era condusă de Ştefan Augustin Doinaş, în 1997.

C.G.: Povestiţi despre experienţele dumneavoastră de la Oxford şi Cambridge, referindu-vă la avalanşa de informaţii care le aveaţi dintr-o dată la dispoziţie şi la setea de cunoaştere trăită atunci pe fondul anilor petrecuţi în regimul comunist. Dar în contextul actual, când informaţiile sunt pretutindeni şi probabil de necuprins, cum filtraţi ceea ce este relevat? În ce direcţii să-şi focuseze atenţia un student?
A.I.: Sunt două întrebări aici. La prima, răspunsul este că, pe măsură ce avansezi în cultura unei profesii (şi în cultură, în general), nu capeţi doar mai multă informaţie, ci şi din ce în ce mai mult discernământ critic (şi autocritic). Prin urmare, faptul că informaţia este la dispoziţie poate să vă pară copleşitor, dar, în arhitectură, nimic nu înlocuieşte experienţa directă, senzorială, a spaţiului. Nicio cantitate de fotografii, nicio poveste, nici un text critic. Trebuie să călătoriţi, să vedeţi, să simţiţi, să înţelegeţi. Excursiile de studii sunt cruciale, noi eram complet ingenui când am ieşit din carapacea comunismului şi am început să vedem lumea.

C.G.: Aţi pierdut şansa absolvirii doctoratului la Oxford. Puteţi să marcaţi acest eveniment la capitolul regrete? Pe lângă ce alte oportunităţi aţi mai trecut?
A.I.: Da, e cel mai mare regret al meu. Am avut acceptat la doctorat doi ani la rând, 1993 şi 1994. În primul an am venit la Cincinnati şi, mulţumită stagiului anterior, de la Oxford, mi-au dat voie să încerc să fac MSArch de doi ani într-unul; nu numai că am făcut doi ani într-unul, dar am terminat în 1994 şi cu două diplome (şef de promoţie pe şcoala de arhitectură şi pe întreg colegiul de design, arhitectură, arte şi planning). La întoarcere am căutat finanţare în ţară să fac doctoratul la Oxford, dar nu am găsit. Era o ţară urâtă şi tristă România atunci, premier era unul, Văcăroiu, iar preşedinte era altul, Iliescu... M-am reintegrat greu, noroc cu dl. Ion Mircea Enescu, pe atunci conducea revista Românul Liber, a lui Ion Raţiu, şi mi-a dat o pagină pe lună, m-am reobişnuit cu România scriind... Oportunităţile, dacă am trecut pe lângă ele, înseamnă că nu le-am văzut la vremea respectivă ca oportunităţi şi că, deci, regretele sunt inutile. Nu pot cere să îmi reiau viaţa cu mintea de-acum. Ce nu regret sunt, însă, ofertele de funcţii de demnitate publică (au fost două). Nu am virtuţi de şef, de administrator, nici măcar la şcoală nu vreau să conduc nimic şi pe nimeni. Altfel, regret, desigur, că toate experimentele cu ţara asta s-au făcut pe seama timpului care mi s-a dat şi că am încasat douăzeci de ani nenorociţi (optezeci şi nouăzeci) în plex, că am căzut între generaţii şi că ştafeta trece de la cei mai bătrâni ca noi la cei mai tineri ca noi, ocolindu-ne; că acest timp otrăvit ne-a consumat fizic şi, mai ales, nervos. Desigur, ştiu că puteam fi demult profesor la o facultate de arhitectură bună din SUA (numai aici aş fi rămas, deşi nu m-am gândit serios niciodată la emigrare), ştiu că puteam avea publicate cărţile la edituri de prestigiu mai internaţional decât cele la care am publicat. Fireşte, regret uneori atmosfera de care sunt înconjurat, care variază între invidie şi suspiciune, dacă nu dispreţ violent, de-a dreptul, ca acum, de când am fost numit preşedintele comisiei de arhitectură a CNADTCU şi sunt considerat cauza pentru care unii dintre colegii mei nu ajung profesori. Uneori regret. Alteori nu: acesta sunt, rezultatul reuşitelor şi al eşecurilor mele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer