Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică


Sanda Cordoş

30.05.2012
Editura Cartea Românească
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sanda Cordoş
Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică
Editura Cartea Românească, 2012


*****
Prezentare autor

Sanda Cordoş (n. 2 august 1966) este conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, unde conduce Departamentul de literatură română şi teoria literaturii. A publicat: Literatura între revoluţie şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi rusă a secolului XX, 1999 (ediţia a II-a adăugită, 2002); Alexandru Ivasiuc, 2001; În lumea nouă, 2003; Ce rost are să mai citim literatură, 2004.
A coordonat volumele Spiritul critic la Cercul literar de la Sibiu, 2009; Spiritul critic la Liviu Petrescu, 2011; Ion Pop 70, 2011. A coeditat Romanian writers on writing (ed. Norman Manea, 2011) şi a colaborat la mai multe volume colective şi lucrări lexicografice, printre care Ion Pop (coord.), Dicţionar analitic de opere literare româneşti (2007) şi Kindlers Literatur Lexikon (2009).

*****
Intro

Indiferent de deceniul, ideologia sau problematica pe care o investighează, indiferent că se ocupă de reprezentările transversale (la fixarea cărora participă operele mai multor scriitori) sau de cele individuale (care angajează doar opera unui singur autor), eseurile Sandei Cordoş trasează o hartă a literaturii române postbelice, evidenţiind ideologii literare şi reprezentări comunitare acute şi de neignorat, şi dau seamă, astfel, de forţa de reprezentare a literaturii, ca şi de puterea de seducţie a lumii asupra căreia se exercită, cu atît mai seducătoare (într-o ecuaţie proprie artei) cu cît este mai primejdioasă.            
 
"Sanda Cordoş are acel har al formulărilor memorabile ce vine din misterul talentului pe care nu-l poate substitui nici o tehnică de redactare, oricît de bine deprinsă. [...] Radicalismul nu lipseşte [...], dar fără a fi unul clişeizat şi declarativ, susceptibil de conformism; e un atribut al cercetării temeinice, duse pînă la "rădăcina" lucrurilor, inclusiv în privinţa datelor şi faptelor de istorie literară." (Mircea Iorgulescu)

"Sanda Cordoş trăieşte cu cărţile, trăieşte cărţile. [...] Sanda Cordoş chiar vibrează, nu se preface. Din acest punct de vedere, al vibralităţii, ea e, poate, adevăratul şi singurul urmaş al lui Lucian Raicu. Şi asta cu atît mai mult cu cît şi pe Sanda Cordoş o impresionează fondul de umanitate al operei, iradianţa ei sufletească, nu mofturile şi sofisticăriile. [...] O critică deodată caldă şi severă nu-i reuşeşte decît Sandei Cordoş - ultimul critic român cu inimă şi care profesează faţă de literatură o dragoste cu discernămînt." (Al. Cistelecan)

*****
 
1956: calendarul oficial
O veselă gâlceavă sau "bocetul şoptit al conştiinţei"?
 
După seismul din mai, marele eveniment din iunie este menit să consacre reîntoarcerea scriitorilor la disciplina de partid şi ataşamentul acestora faţă de cauză. Dorit şi cerut cu insistenţă de către scriitori (după cum subliniază unii vorbitori), organizat cu generozitate de către partid, primul Congres al Scriitorilor din R.P.R. are loc la Bucureşti în intervalul 18-23 iunie. Regia, fastul şi, până la un punct, spiritul în care se desfăşoară sunt preluate după modelul primului Congres al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S. (1934). Congresul se deschide luni, 18 iunie, în prezenţa unor înalte oficialităţi: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol, Iosif Chişinevschi, Chivu Stoica, Iosif Fazekaş, C. I. Parhon, Ilie Murgulescu, Traian Săvulescu, Constanţa Crăciun, la intrarea cărora asistenţa aplaudă îndelung. Sunt prezenţi, de asemenea, oaspeţi din străinătate, precum şi delegaţii ale oamenilor muncii din ţară. După Cuvântul de deschidere rostit de Mihail Sadoveanu, urmează Salutul C.C. al P.M.R. adresat de Miron Constantinescu şi prezentarea, de către Mihai Beniuc, a raportului principal, Literatura din R.P.R. şi perspectivele ei de dezvoltare. În zilele următoare sunt susţinute aşa-numitele corapoarte: Petru Dumitriu, Probleme ale prozei epice; Dan Deşliu, Probleme ale poeziei; Paul Georgescu, Probleme ale criticii; Mihail Davidoglu, Probleme ale dramaturgiei; Nagy Istvan, Literatura minorităţilor naţionale din R.P.R.; Alexandru Balaci, Traducerile literare; Mihai Breslaşu, Literatura pentru copii şi tineret; Al. Şahighian, Raportul comisiei de validare; Aurel Mihale, Despre noul statut al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Congresul se închide rotund cu un cuvânt rostit de Mihail Sadoveanu, cu adoptarea unei rezoluţii şi, desigur, cu o telegramă de recunoştinţă trimisă la C.C. al P.M.R. Toate documentele se înscriu în limitele prescrise de către partid şi, în particular, de către raportul lui Gh. Gheorghiu-Dej la cel de-al doilea Congres al P.M.R., la care vorbitorii fac repetate trimiteri. La fel ca în anii precedenţi - potrivit Rezoluţiei Congresului[1] - literatura se află şi rămâne sub conducerea P.M.R. (ceea ce înseamnă "îndrumarea neîntreruptă şi grija plină de dragoste a partidului"), are ca unică metodă de creaţie realismul socialist, luptă, ca şi până acum, "împotriva ideologiei burgheze şi a teoriilor estetizante", apelează la experienţa bogată a scriitorilor sovietici şi reţine din moştenirea literară (termen, în epocă, pentru istoria literară) numai acele părţi aflate în acord cu ideologia oficială. Deşi îşi propun să facă loc imaginaţiei, sensibilităţii şi originalităţii, scriitorii se angajează, totodată, "să apărăm ca lumina ochilor puritatea ideologică a literaturii". De altfel, pentru a semnala adevărata oră ideologică, Beniuc reaminteşte scriitorilor articolul lui Sorin Toma împotriva lui Arghezi (poetul, revenit în circuitul public, este unul dintre participanţii de seamă la Congres), vorbind despre "deosebita însemnătate" a acestuia. Admiţând că "a contribuit la o temporară izolare a marelui poet", Beniuc adaugă în termenii unui avertisment: "nu trebuie nici uitată, nici minimalizată importanţa acestui articol în lupta ce s-a dat apoi în general contra manifestărilor formaliste şi decadentiste"[2].     

Scriitorii reuşesc, în bună măsură, să se adecveze orei indicate de prim-secretarul Uniunii Scriitorilor, navigând corect între trandafiriu şi negru, menţinând bine, adică, linia (gri a) poncifelor oficiale. Întregul echilibru se pierde, însă, în timpul discuţiilor, acolo unde iese din nou la iveală distanţa dintre disciplina de partid şi caracterul insubordonabil al scriitorilor, în cazul cărora orgoliul este (aproape) o condiţie profesională. Cel care declanşează dezordinea este Zaharia Stancu. După o lungă parte de exprimare a recunoştinţei şi a ataşamentului la linia partidului (parte personalizată prin retorica gongorică şi accentele pamfletare îndreptate inclusiv împotriva lui Ion Vinea şi Urmuz), scriitorul începe să se răfuiască (cu un verb pe care îl repetă cu plăcere) cu critica literară. Din cauza acesteia, nu îndrăzneşte să publice volumele următoare din Desculţ şi nu reuşeşte să încheie cartea despre viaţa soldatului erou Eftimie Croitoru (pentru care a primit, însă, o decoraţie din partea armatei): "Vai de mine, ce-o să spună critica literară?! N-o să-i placă! N-o să-i placă lui Paul Georgescu, lui Crohmălniceanu, iar Tertulian din nou o să mă eticheteze de «schematic» şi o să ajung, acum la bătrâneţe, de râsul lumii!"[3]. Mânia i-a stârnit-o Crohmălniceanu ("acest critic literar, spre care ne uităm ca la un steag, gata să-l urmăm") care, într-un articol festiv publicat în Viaţa Românească (unde criticul era redactor), nu enumeră printre succesele literaturii noi romanul Desculţ, această carte - explică grandilocvent autorul ei - "pe care poporul român, sărăcimea satelor, a scris-o de-a lungul veacurilor cu lacrimi şi cu sânge"[4] şi tocmai de aceea romanul "face ocolul pământului încălţat cu sandale de aur"[5]. În vreme ce persecută pe A. Toma, Aurel Baranga şi Dan Deşliu, critica se arată foarte binevoitoare cu alţii: "Dacă, însă, tipăreşte Elvin o broşură de o sută douăzeci de pagini despre tovarăşul academician Geo Bogza, se schimbă socoteala. [...] În timp de două săptămâni apar imediat paisprezece-cincisprezece-douăzeci de articole despre broşurica lui Elvin"[6]. Intervenţia lui Stancu, mişcându-se stihial între pamflet şi paranoia, aruncând săgeţi acide şi spre Paul Georgescu (propriul adjunct de la Gazeta literară al cărei redactor-şef era), Petru Dumitriu, Nina Cassian, redactorii revistei Steaua etc., stârneşte reacţii pe măsură. Nina Cassian se adresează prozatorului cu o întrebare, desigur, retorică: "Oare desconsiderare se numeşte faptul că Desculţ a ajuns la 100 000 exemplare, ceea ce nu s-a întâmplat decât, poate, cu Mitrea Cocor?" Şi tot poeta precizează: "Critica a lăudat în atâtea rânduri incontestabila realizare a literaturii noastre, Desculţ - încât apoteoza făcută aci romanului de către însuşi autorul lui - ni s-a părut un exces"[7].
 
Ţinta principală a atacului, Ov. S. Crohmălniceanu răspunde dând în vileag excesele, autoritarismele şi şantajele existente în lumea literară. Reamintindu-i autorului că la apariţia lui Desculţ a scris "trei foiletoane critice entuziaste", criticul mărturiseşte că este incapabil să liniştească "dorul de tămâiere" şi "susceptibilitatea maladivă a tovarăşului Stancu"[8]. Acuzându-l de a fi făcut, împreună cu Petru Dumitriu (redactor-şef la Viaţa Românească şi, din acelaşi an, director al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă) şi cu redactorii revistei Steaua de la Cluj, o "societate serioasă de ajutor mutual", de susţinere reciprocă prin recenzii care aduc a "reclamă comercială sau propagandă electorală", Crohmălniceanu vorbeşte despre neputinţa lui Stancu de a accepta cea mai măruntă observaţie. După ce a aflat că în Viaţa Românească stă să apară o notă în care se i reproşează lui Savin Bratu excesivele trimiteri la Stancu, acesta din urmă "mă încunoştiinţează că dacă va apărea - era scrisă de Eugen Luca - el va publica o scrisoare a Otiliei Cazimir în care se arată că Eugen Luca a pierdut nişte manuscrise ale lui Topârceanu. Desigur că, înspăimântat, autorul şi-a retras nota"[9]. După depănarea de "poveşti urâte" din lumea literară (un alt personaj negativ al acestora este şi Petru Dumitriu), după plasarea lui Zaharia Stancu în fabula Dreptatea leului, criticul se îndreaptă spre probleme mai generale ale literaturii a cărei dezvoltare este viciată de "orbire dogmatică". Suspendând prudenţa, de la tribuna Congresului, Crohmălniceanu repetă câteva idei enunţate şi într-un interviu publicat în Gazeta literară, sever sancţionate de către partid şi de care el însuşi se dezisese în recenta şedinţă a organizaţiei de bază a scriitorilor[10]. De altfel, cu câteva zile înainte, Paul Georgescu invocase în coraport interviul respectiv ca pe un exemplu de "agitaţie diversionistă"[11]. Înflăcărat, Crohmălniceanu recidivează într-o manieră şi pe un ton nu mult diferite de cele ale tinerilor scriitori: "Cu personaje schematice, cu conflicte artificiale, cu dialoguri supte din deget, cu frazeologie lozincardă, oricâtă bunăvoinţă ar exista, nu se serveşte cauza socialismului, să ne fie bine înţeles acest lucru. Ba, uneori, dimpotrivă, literatura cenuşie, fadă, schematică, îmbibată de didacticism, compromite ideile nobile pe care pretinde că le slujeşte". De asemenea, avertizează vorbitorul ieşind din perimetrul ideologiei şi lucrând cu idei estetice universale, este greşit "să demonstrăm superioritatea poemului epic asupra celui liric, necesitatea obligatorie a poemului cu anecdotă sau să interzicem, indiferent de natura lucrării, de felul cum sunt înfăţişate faptele, prezentarea unor elemente corupte sau a unor situaţii negative"[12]. Îndrăzneala este atât de mare încât disciplina de partid nu mai poate fi remediată decât printr-o dezicere. Potrivit evocării de peste decenii a protagonistului însuşi: "a ieşit mare scandal. Reprezentantul Comitetului Central, trimis să aibă grijă de buna desfăşurare a Congresului, m-a mustrat cu asprime. [...] Pe scurt, îmi cerea să retractez afirmaţia respectivă. Am căutat eu să explic că mă apărasem de o agresiune nemotivată şi nu spusesem nimic neadevărat, dar vorbeam la pereţi. [...] În fine, am trimis un bilet prezidiului. Nu voiam deloc să aduc vreo ofensă scriitorului Zaharia Stancu pe care îl admir şi retrag prin urmarea acele cuvinte ale mele, în stare a arunca oprobriul asupra activităţii sale ziaristice. Mi-a fost silă de mine când s-a citit textul"[13]. Textul se păstrează în unul dintre numerele speciale ale Gazetei literare consacrate Congresului: pocăit, criticul reintră în "frontul nostru literar, strâns unit sub acelaşi steag"[14].
 
Mai interesante decât răspunsul abil, corect din punct de vedere politic, al lui Petru Dumitriu, care demonstrează că ştie - spre deosebire de Zaharia Stancu - să-şi gestioneze mânia, dându-i o bună valoare de întrebuinţare ideologică[15], sunt intervenţiile altor scriitori, mai ales ale celor tineri. Dacă se menţine un registru inflamat şi un ton ironic sau sarcastic (în vecinătatea sau chiar în perimetrul polemicii), în schimb acestea pun chestiuni generale ale literaturii şi ale profesiei de scriitor. Titus Popovici mărturiseşte că "rapoartele m-au dezamăgit" tocmai "în aspectul lor problematic"[16]. Astfel, una dintre problemele nediscutate este cenzura exercitată în edituri de către redactori incompetenţi. Dintre cele câteva sute de observaţii făcute pe marginea romanului său (este vorba, probabil, despre romanul Setea, ce va apărea doi ani mai târziu, în 1958), scriitorul alege spre exemplificare câteva (consemnată în stenogramele Congresului, exemplificarea este una din rarele mărturii de gen care provin din epocă pe o cale oficială):

"1) Să se modifice la pagina 439, de pildă, strigătul ţăranului: Vin ungurii! şi... să se spună: Vin trupele fascisto-horthyste! (Termenul, după cum se ştie, era pe buzele fiecărui ţăran ardelean, demn de acest nume!).
 2) Să se suprime balul de la 23 August, deoarece nu e just să arătăm că burghezii s-au bucurat de 23 August. Ei au plâns, toţi, foarte tare.
3) Să se atenueze scenele în care bandele maniste decapitează ţărani, deoarece din pricina sângelui care curge, aceste scene sunt naturaliste...
 
Romanul lui Francisc Munteanu În oraşul de pe Mureş a fost întârziat câteva luni, vreo nouă, deoarece făcea impresie pesimistă.
O poezie a unui mare poet prieten a fost modificată deoarece se spunea: Construim cu sudoare şi sânge... Ştiut fiind că noi construim în frac"[17].
O altă îndrăzneală pe care şi-o îngăduie Titus Popovici (reeditând, de altfel, ideile vinovate ale lui Radu Cosaşu) este aceea de a vorbi despre libertatea scriitorului de a-şi alege singur subiectele: "Fiecare scriitor adevărat ştie că nu există subiecte «tabu». Cel care se teme de aşa ceva nu e scriitor: a scrie altceva decât ceea ce simţi că trebuie să scrii, că e necesar să scrii, e un lucru dezgustător"[18].

După aplauzele sălii şi o scurtă replică de amortizare rostită de Beniuc, îndrăzneala merge mai departe în discursul următor, susţinut de A. E. Baconky. Acesta începe caustic la adresa raportului despre poezie prezentat de Dan Deşliu: "Poeţii, aşa cum apar în coraport şi departe de realitate, sunt îmbrăcaţi în uniformă, tunşi cu maşina zero şi porniţi în plutoane compacte să cucerească zările"[19]. Acestui "tablou cenuşiu şi lamentabil al poeziei noastre" în care include, dezicându-se de ele, propriile versuri ale "începuturilor mele întru realism", poetul clujean îi contrapune, ca tendinţă ce trebuie susţinută ca valabilă literar, "un peisaj plin de dramatism, de varietate şi de forţă impetuoasă". Pentru reprezentarea acestuia, se cuvine evitată proza versificată, banalităţile, elucubraţia ce se recomandă realism socialist, toate cultivate sub îndrumarea dăunătoare a criticilor care vorbesc, abuziv, în numele maselor: "Să facă bine asemenea critici minunaţi şi să nu mai atribuie cititorului toate câte se nasc în minunatele lor capete". Creaţia poeziei se face, de fapt, nu după reţete, ci în stare de inspiraţie, motiv pentru care, printr-un artificiu ingenios, Baconsky citează bogat, după Belinski, din Platon, pasajul celebru din Phaidros despre inspiraţia ca nebunie (ca demenţă, în termenii de aici) divină. După expunerea tezei reacţionare, poetul afirmă: "Trebuie să dăm dovada unei atari «demenţe» într-un grad mult mai înalt decât am arătat-o până acum. Numai la temperatura unei asemenea «demenţe» realitatea se converteşte în poezie. Operaţia, mai mult fizică, de a transforma în versuri o întâmplare sau de a comenta la modul patetic-retoric cutare eveniment e străină de artă şi deci de realism"[20].
 
De partea poeţilor şi în dezacord cu Dan Deşliu se plasează şi Marin Preda, după care: "Creaţia poetică consemnată pozitiv în coraportul său despre poezie mie mi se pare că a fost depăşită de poeţi"[21]. Cât priveşte proza, scriitorul semnalează un reducţionism dăunător care se regăseşte într-un "mod rudimentar de a face critică": "La noi, prin probleme mari se înţelege deseori una singură şi anume problema socială limitată la câteva aspecte. În mod vag şi general se spune «problema construcţiei socialiste»". Or, arată Preda (în termeni, de asemenea, foarte apropiaţi de cei folosiţi de Radu Cosaşu), proza se confruntă întotdeauna cu cazuri individuale, în care se dezvăluie "un univers aproape infinit de probleme". O situaţie interesantă semnalată de prozator este aceea a criticilor literari din generaţiile mai vechi care "fac sau au făcut un trist efort de a fi rudimentari şi simplişti, simţindu-se parcă vinovaţi de faptul că posedă o cultură şi un talent care îi deosebeşte de cei care nu au cultură şi nici talent"[22].
 
Discuţiile de la Congres se încheie cu o cuvântare rostită de Tudor Arghezi. Mare poet reintrodus de noul regim în circuitul oficial după şapte ani de interdicţie, Arghezi duce probabil cel mai departe balansul  - pe muchie de cuţit, de altfel - pe care unii scriitori l-au făcut aici între adeziune şi critică, între lozincile oficiale şi nevoia de liberalizare, între supunerea la spiritul partinic şi superbia nărăvaşă a propriului talent. Aş spune că discursul lui Tudor Arghezi balansează ambiguu (o ambiguitate, însă, cu destule ochiuri transparente) între lauda festivă şi cinism. Concepută ca o antiteză între trecutul şi prezentul breslei scriitoriceşti (contrastul "ca de la beznă la strălucire"), intervenţia începe prin a spune că "scriitorii de vârsta mea" - "şchiopătând între două timpuri" - "parcă s-ar zări cu auzul şi bocetul şoptit al conştiinţei..." (s.m., S.C.). Plasându-se, aşadar, într-un paradoxal regim al bocetului, poetul vorbeşte despre "umilinţele şi durerile camarazilor înaintaşi", dar şi despre bunăstarea materială a scriitorilor din prezent, punând accente oarecum bizare: "Statul socialist are grijă de voi, de văduvele şi de urmaşii voştri, de odihna voastră, de sănătatea voastră" (s.m., S.C.). Nu mai puţin ambiguu este Arghezi când spune: "Anul 1944 a fost o sentinţă de osândă a unei societăţi lichidate. Primul nostru congres confirmă osânda". Rememorând "cele trei zile decisive din august 1944", poetul îşi aminteşte că: "ziarele din Bucureşti aşteptau deznodământul final la telefon, cu două forme de plumb la maşina de tipar. Pagina întâia, cu litere mari, începea, una, cu proclamaţia «Trăiască Stalin!» şi cealaltă cu «Trăiască Hitler!»"[23]. Evaluând situaţia de atunci, Arghezi pune un diagnostic şi pentru imediata sa actualitate care, desigur, îl include: "Intelectualitatea noastră repeta acelaşi regretabil zig-zag politic de totdeauna între cele două extreme. O convingere şi o credinţă i-au lipsit" (s.m., S.C.). Când dă sfaturi propriu-zis literare, poetul îi îndeamnă (contrar direcţiei oficiale) pe tinerii confraţi să creeze "o literatură mare, de mare stil, de mare rafinament şi de perfecţionare neîntreruptă". Pentru aceasta, Arghezi recomandă, într-un acord implicit cu Baconsky, "zborul însufleţirii", adică "atingerea unui punct cât mai înalt şi mai pur în emoţie, în dragoste şi sinceritate". Urarea finală nu este nici ea lipsită de o ambiguitate ce lasă loc pentru îndoială, dacă nu şi pentru mustrare: "Ca unor navigatori care şi-au smuls ancora din ţărmul rigid, pentru a călători cu vâslele întinse viguros înainte, către insula Sublimă, vă urez, iubiţii mei confraţi, noroc - şi să ajungeţi cu bine" [24].

După cum am arătat deja, Rezoluţia Congresului nu reţine nimic din această tentativă a scriitorilor de a obţine drepturi artistice pentru literatură. După Revoluţia din Ungaria (octombrie 1956), aceştia pierd şi dreptul de a-şi exersa, din când în când, mai degrabă în mod gratuit, superbia lor de fiinţe creatoare. Disciplina de partid se întăreşte până la îngheţ. Întrucât apăruse un deviaţionism care le depăşea pe toate, revizionismul, partidul face, în numele lui, verificări intransingente, cere fidelitate absolută şi trece, acolo unde frontul prezintă fisuri, la administrarea unor pedepse exemplare. Sfârşitul anului (22 decembrie) aduce, în plus, pe lângă manevrele politice nimicitoare, şi o tragedie: moartea lui Nicolae Labiş. În ultimul număr al Gazetei literare, Paul Georgescu publică un articol îndoliat: "Mă stăpâneşte furia şi mă îndoaie durerea. Când moare un scriitor talentat, suferim cu toţii, căci e atât de rar, de fragil, de ciudat, ceea ce oamenii numesc talent"[25]. Calendarul literar al anului 1956 se desfăşurase, cu evenimentele sale neobişnuit de alerte, între echinox şi solstiţiu. În anul următor, în lumea literară românească, echinoxul de primăvară n-a mai avut loc.


[1] Rezoluţia Congresului Scriitorilor din R.P.R., în Lucrările primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Romînă, ed. cit, pp. 526-529.
[2] Este vorba despre articolul lui Sorin Toma, "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei. Răsfoind volumele lui Tudor Arghezi", publicat mai întâi în Scânteia şi reluat, sub acest titlu, în broşura apărută curând la Bucureşti, Editura "Scânteia", 1948 (pentru care, vezi supra, Ideologia realismului socialist în România). Interesant de reţinut este mărturia pe care Sorin Toma o face aproape jumătate de secol mai tîrziu referitoare tocmai la discursul lui Beniuc de la Congresul din 1956 şi la urmarea sa imediată: "Gheorghiu-Dej mi-a spus într-o pauză: «Poate te gândeşti să scrii despre Arghezi un nou articol, în care să revii asupra criticilor la adresa lui. La urma urmei, orice om poate greşi». [...] Evident, se căuta o ieşire onorabilă dintr-o situaţie care devenise anacronică, penibilă. Mi-a lăsat însă un gust amar faptul că Dej, care aprobase la timpul său elaborarea şi publicarea articolului, îmi cerea acum să-mi asum, de unul singur, răspunderea şi rolul de ţap ispăşitor. Desigur, aş fi urmat disciplinat indicaţia primită, dacă Dej nu mi-ar fi trimis vorbă, după scurt timp, că «nu mai este nevoie de articol». De fapt, se încheiase o tranzacţie cu Tudor Arghezi" (Sorin Toma, Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist, Bucureşti, Editura Compania, 2004, p. 332).
[3] Zaharia Stancu, în Lucrările primului Congres al Scriitorilor..., p. 269.
[4] Ibidem, p. 264.
[5] Ibidem, p. 269.
[6] Ibidem, p. 274.
[7] Nina Cassian, în Idem, p. 333.
[8] Ov. S. Crohmălniceanu, în Idem, p. 335.
[9] Ibidem, p. 337.
[10] În interviul acordat lui Savin Bratu, "De vorbă cu Ov. S.Crohmălniceanu", şi publicat în Gazeta literară, anul III, nr. 19 (113), joi 10 mai 1956, criticul denunţă dogmatismul în critică (făcându-i direct responsabili pe Traian Şelmaru, Nicolae Moraru, Petre Iosif), lipsa de dialog şi de dispută literară, ca şi abolirea unor aspecte ce ţin de condiţia artistică a literaturii: "simbolul, valoarea de sugestie a cuvântului, muzicalitatea interioară a versului, fantezia poetică, de pildă. Talentul, stilul, specificul naţional etc.". Câteva săptămâni mai târziu, la şedinţa organizaţiei de bază a scriitorilor, criticul  "consideră că partea întâi a interviului n-a servit cauza literaturii noastre" (Împotriva abaterilor de la spiritul de partid, loc. cit.).
[11] Paul Georgescu, în Lucrările primului Congres al Scriitorilor..., p. 126.
[12] Ov. S. Crohmălniceanu, în Lucrările primului Congres al Scriitorilor..., p. 340 şi p. 342.
[13] Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, pp. 99-100.
[14] "Scrisoarea tovarăşului Ov. S. Crohmălniceanu către Prezidiul Congresului", în Gazeta litarară, sâmbătă 23 iunie 1956. Maniera acestor avânturi urmate de deziceri a fost - îşi aminteşte Gabriel Dimisianu - proprie criticului în epocă: "uneori, pentru a i se face uitată vreo vină, se autoblama, sărind mult peste calul autocriticii". Un asemenea gest excesiv de căinţă ideologică, după ce coordonase un foarte bun (deci, vinovat) număr al Vieţii Româneşti (numărul 4 din 1958), ar fi fost şi volumul - de joasă factură jdanovistă - Pentru realismul socialist apărut în 1960 (Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Bucureşti, Editura Eminescu, 2003, p. 85).
[15] Situându-se pe o poziţie justă, Petru Dumitriu arată că "lucrările pe care le-am făcut după critica din Scînteia niciodată n-au scăzut din punct de vedere artistic. Este cazul în special cu Drum fără pulbere şi cu Pasărea furtunii" (Lucrările primului Congres al Scriitorilor..., p. 352). Pe Crohmălniceanu îl acuză nu doar pentru "atitudinea de violentă opunere, de ironie, de batjocură şi alte manifestări de dispreţ, de lipsă de stimă" faţă de Stancu, ci şi pentru că, printre altele (inclusiv oprirea unor texte care i-ar fi potrivnice), are carenţe în aplicarea principiilor marxiste.
[16] Titus Popovici, în Lucrările primului Congres al Scriitorilor..., p. 416.
[17] Ibidem, p. 417.
[18] Ibidem, p. 418.
[19] A.E.Baconsky, în Lucrările primului Congres al Scriitorilor..., p. 419.
[20] Ibidem, p. 422.
[21] Marin Preda, în Lucrările primului Congres al Scriitorilor..., p. 429.
[22] Ibidem, pp. 430-431.
[23] Este de menţionat că, reluându-şi intervenţia (sub titlul La Congresul Scriitorilor) în volumul Tablete de cronicar (postfaţă de D. Micu, Bucureşti, ESPLA, 1960, pp. 162-166), Tudor Arghezi nu mai reţine această anecdotă a gazetăriei româneşti imparţiale. O absenţă, cred, semnificativă.
[24] Tudor Arghezi, în Lucrările primului Congres al Scriitorilor..., pp. 514-516. O pagină foarte interesantă consacră acestui moment (şi posterităţii sale) Radu Cosaşu: "Prin '90 şi ceva, i-am povestit lui George Pruteanu cum ne-a marcat această parabolă pe noi, puştii blamaţi ai adevărului integral şi l-am rugat să-l întrebe pe Petru Dumitriu, spre care criticul se îndrepta în vederea unui amplu interviu, dacă-şi mai aduce aminte de acest episod din romanul post-belic al literaturii române. Am aflat din Pactul cu diavolul nu numai că romancierul nu-şi aminteşte nimic, dar chiar că, hotărât, contestă posibilitatea unei asemenea «şopârle», la urma urmei «o reptilă», în cuvântarea celui mai viclean dintre «blestemaţi»: «Imposibil! Da' ce, era prost? Ştia şi el să fie prudent!», exclamase «Petru» la Metz, după 40 de ani de la evenimente. Uite că nu fusese şi găsise cum să ne deschidă ochii" (Autodenunţuri şi precizări, p. 60).
[25] Paul Georgescu, "Nicolae Labiş. Moartea căprioarei", în Gazeta literară, joi 27 decembrie 1956, nr. 52.                                                                                 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer