Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru TIFF 2012 - Singurătatea mea e cel mai bun prieten al meu


Bogdan Budeş, un interviu cu Raluca Vermeşan

06.06.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ce urmează nu e un interviu. Nici nu m-am pregătit dinainte în vreun fel. E o conversaţie care a avut loc pe o terasă mică, seara, la o masă pe care erau ceai şi cireşe. Pe Raluca Vermeşan nu trebuie s-o descoşi prea mult. E o fată vorbăreaţă, ba chiar guralivă, cu care poţi discuta orice. Recunosc că am fost tentat să apăs pe nişte "clape" mai subtile, s-o pun în încurcătură. N-am făcut-o. De ce-am fost tentat? Pentru că Raluca Vermeşan pare că trăieşte cu frici de care râde, şi mi-ar fi plăcut să râdem împreună (Raluca râde şi surâde frumos). De ce n-am făcut-o? Pentru că mi-a plăcut mai mult să-i citesc în ochi teama, alertă, că, uite, acum vine întrebarea de care se teme cel mai tare. Probabil că ce mi-a plăcut cel mai mult la Raluca Vermeşan e felul ei simplu, eroic de simplu, de a încasa direct pe nerv, "fără paravan", tot ce se întâmplă cu ea în lumea asta - un material bun pentru actorie. (Bogdan Budeş)


Bogdan Budeş: Începem cu ceva uşor, de încălzire: cine e Raluca Vermeşan?
Raluca Vermeşan: Cică-i uşor, de încălzire... Păi, cred că e o tipă care a plecat din Arad ca să facă teatru, oriunde ar fi locul în care se stabileşte... Sunt o tipă ambiţioasă care ştie că vrea să facă teatru. Şi-am plecat de la deviza asta: că dacă e să fac teatru, fie şi la Ciorogârla, nu contează, teatru să fac. Asta însă m-a impulsionat să mă avânt spre capitală. În principiu, nu m-aş fi avântat chiar până aici, m-aş fi oprit la Cluj. Dar Clujul nu m-a vrut... aşa c-am plecat mai departe.

B.B.: Şi în afară de teatru, ce mai e Raluca Vermeşan?
R.V.: În afară de teatru... e o tipă care ar fi vrut să dea la Conservator, dar n-avea destulă pregătire muzicală practică şi nu ştia suficientă teorie muzicală. E o tipă căreia îi place foarte tare limba germană, pe care a studiat-o 12 ani de zile şi mai e cineva, nu ştiu, cred că e cineva plin de viaţă şi de energie.

B.B.: Când am întrebat cine e Raluca Vermeşan ai început clar, fără dubii, cu teatru. De ce teatru? De ce nu film, de ce nu pictură, de ce nu...?
R.V.: La pictură n-am avut niciodată talent. La mine, un cangur semăna tot timpul cu o vacă. De ce teatru? Pentru că teatrul e practic prima modalitate de expresie cu care am avut tangenţe. La Arad, am făcut parte din trupa unui actor de acolo, o trupă de teatru de amatori. La Arad, n-am prea cunoscut filmul şi lumea filmului.

B.B.: La ce vârstă ai început?
R.V.: Aveam... eram în clasa a IX-a, deci aveam 15 ani. Şi acum cred că scena, scândura, e pentru mine, şi nu neapărat filmul, pentru că teatrul ca expresie are ceva foarte foarte fragil şi special. E un lucru nerepetitiv. Oricât de mult am vrea să facem acelaşi lucru în teatru, cred că nu e posibil, şi tocmai chestia asta ne ţine vii pe scenă. Ăsta e lucrul care mă impulsionează. Teatrul pentru mine a fost terapie. Eu am început să mă duc la teatru simţindu-mă total neîmplinită de copilărie, de diverse chestii din viaţa mea, iar prin teatru am început să-mi repar anumite vicii, stări cu care eram în dezacord, relaţii familiale şi alte lucruri.

B.B.: Din ce spui înţeleg că îţi plac mai mult rolurile care te costă?
R.V.: Absolut. Rolurile care mă costă şi care momentan sunt aproape de mine, adică pentru care nu trebuie neapărat să scormonesc prea mult. Cred că încă nu am maturitatea scenică să joc o bătrână. Mi s-a spus că în teatru e bine să începi cu ce ţi-e aproape, ca apoi să poţi face alte roluri mai dificile din punct de vedere comportamental, caracterial etc.

B.B.: Rolul din XXL (Fat Pig) nu e ultimul...
R.V.: Nu. Ultimul meu rol în teatru e "Ziţa" din spectacolul O noapte furtunoasă, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu. Cu XXL (Fat Pig) am debutat. Un debut real, altceva decât primele mele roluri în teatru.

B.B.: Mi-ai spus că-ţi plac rolurile care te costă. Ce te-a costat rolul ăsta, "Helen"? Ce te costă pe tine să joci personajul ăsta?
R.V.: Marea dificultate cu care m-am confruntat a fost... încă de la început... de când am primit textul... Textul avea la început un titlu absolut îngrozitor în limba română: "Grasă ca porcu'". A trebuit să-mi adun tot curajul de care eram capabilă ca să-l pot măcar citi. Citindu-l, mi-am dat seama că traducerea titlului nu era cea mai fericită şi că, de fapt, povestea era absolut senzaţională. Era despre mine. Era povestea mea spusă de un dramaturg. Şi asta a şi fost cel mai greu: că XXL era despre mine. Nu neapărat toată biografia lui Helen, cât mai ales lucrurile care ţin clar de discriminare, care sunt practic aceleaşi în ce mă priveşte. Doar că, din punctul meu de vedere, societatea în care trăieşte Helen e mult mai caldă decât cea românească. Cred că XXL are un impact mult mai mare în România. La americani, unde aproape că nu mai există oameni slabi, supraponderalitatea a devenit un lucru acceptat. Se militează împotriva discriminării. Numai la noi mârlănia încă mai există, ba e chiar în floare... şi e mai greu de suportat. Mi-a fost foarte greu să aud atâtea lucruri, atât de adevărate, despre graşi şi... implicit despre tine. Nu te poţi supăra pe ce spune personajul lui Vlad Zamfirescu în spectacolul nostru, pentru că toate lucrurile alea sunt foarte adevărate.

B.B.: Era vorba că te costă să joci rolul "Helen"... Ce te costă deci, te simţi expusă în vreun fel, descoperită? Mizezi când joci pe nişte vulnerabilităţi ale tale?
R.V.: Acum mai puţin decât la început. La început îmi lipsea total relaxarea pe care am dobândit-o jucând spectacolul, pentru că nu ştiam cum să fac faţă atâtor jigniri indirecte şi directe, le luam foarte personal şi am înţeles, de-a lungul timpului şi de-a lungul atâtor spectacole, că nu e vorba de ceva personal, ci despre a încerca să fii acolo şi a exista acolo, fără să te ataci în vreun fel. Într-adevăr, te simţi foarte vulnerabil când eşti "ciuca bătăii", cum se zice. Când se dă în tine aşa de tare, fără paravan, nu mai ai cu ce să te aperi şi, atunci, normal că devii arici şi încerci să te aperi cât poţi. Dar nu e atât de simplu.

B.B.: Apropo de toată discuţia asta, îţi dă vreo satisfacţie povestea personajului, te răzbună cumva?
R.V.: Eu mă simt foarte răzbunată prin XXL. Am asistat la discuţii în care deveneam deja un fel de martir, adică "săraca fată grasă neînţeleasă de societate", lucru care m-a bucurat foarte tare, oamenii chiar conştientizează şi asta se întâmplă datorită felului foarte duios în care Cristi Juncu (regizorul spectacolului, n.m. B.B.) a spus toată povestea. Spectacolul câştigă clar prin aceea că nu e vehement şi nici agresiv în ce vrea să obţină. Dacă ar fi fost doar o chestie militantă şi am fi pierdut din vedere povestea, atunci clar n-am fi reuşit ce ne-am propus. Oamenii ar fi spus: "Da, dar asta e situaţia". Ori aşa, nu mi se pare că e ceva care supără în vreun fel, nici măcar pe cei graşi, pentru că am avut spectatori la fel de supraponderali ca mine, şi poate mai ceva ca mine, care au plecat foarte împăcaţi şi probabil tulburaţi în sinea lor, dar neatacaţi. Lucru care reprezintă în mod clar un câştig maxim. Eu mă simt foarte bine pentru că am evoluat mult împreună cu acest personaj. Mi-am dat seama că fiecare avem rolul nostru în viaţă aşa cum suntem, că nu suntem traşi la indigo, şi că maturitatea care-mi lipsea mie am dobândit-o prin maturitatea lui Helen. Pentru că femeia asta e chiar o femeie foarte matură care şi-a acceptat toate defectele în majoritatea situaţiilor.

B.B.: Zi-mi, fără să te gândeşti prea mult, trei personaje pe care ţi-ar plăcea să le joci acum, după Helen. Personaje alese de tine, nu propuse de regizori.
R.V.: Aş vrea să fac, deşi poate că mi-ar fi greu, "Mutter Courage". Cred că am de când mă ştiu o aplecare spre personajul ăsta, de când am citit piesa lui Brecht. Cred că e un rol absolut incredibil. Aş mai vrea să joc, cu toate că ştiu că e aproape imposibil, Tofana din Patima Roşie a lui Mihail Sorbul. Nu prea cred că m-ar distribui cineva în Tofana. Nu sunt convinsă că e atât de important ca Tofana să fie o tipă slabă... Ea trebuie să fie foarte puternică, tare la caracter. Şi mi-ar mai plăcea Vassa Jeleznova. Am cochetat în facultate foarte puţin, mă rog, am jucat un pic din Vassa Jeleznova şi cred că dacă ar sta cineva şi ar face un spectacol, ar ieşi ceva minunat.

B.B.: Ce tipuri de oameni ţi-ar plăcea să joci, altele decât personaje mari? Gândeşte-te la meserii.
R.V.: Cred că mi-ar plăcea să joc o muncitoare, o femeie fără studii, una simplă. Eu cred despre mine că nu sunt foarte simplă, nici verbal, nici comportamental, şi aş vrea să văd dacă pot juca o muncitoare într-o uzină sau o femeie rudimentară, fără nu ştiu ce pregătire intelectuală şi profesională. Mi-ar plăcea să interpretez tipuri, caractere care nu-mi sunt deloc aproape, care să mă facă să-mi pun mintea la contribuţie şi să fiu creativă. Dacă sunt lucruri care-mi seamănă foarte mult mi-e mai uşor, cred că tuturor ne e mai uşor.

B.B.: Cum pleci spre un personaj: cu creierul sau de la impuls / instinct?
R.V.: Înainte mizam mult pe instinct, însă după ce am absolvit Masteratul de Teatrologie şi Management Cultural, mi-am dat seama că trebuie să descoperi personajul mai mult cu creierul, ca să-l înţelegi total, şi numai apoi să vii cu instinctul şi cu sufletul, ca să-l umpli. Cred că trebuie să cunoşti bine biografia unui personaj şi datele în care a fost scris, epoca, pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu cred că sunt actriţa cu cel mai mare instinct pe scenă şi de aceea am lucrat bine cu Cristi Juncu, pentru că acolo n-a fost nimic instinctiv, a fost un lucru migălos, care s-a clădit cărămidă cu cărămidă, după discuţii îndelungate. Pot să afirm clar că merg mai întâi pe "mâna" creierului şi apoi pe "mâna" instinctului.

B.B.: Eşti docilă în relaţia cu regizorul? Sau ai hachiţe?
R.V.: Foarte docilă. Am nemulţumiri doar când simt că e ceva flagrant în neregulă. Dacă aş simţi că regizorul mă pune să fac ceva care mi-ar fi total împotriva firii, e clar că m-aş revolta. Însă atâta timp cât cred că între un regizor şi un actor trebuie să existe o comunicare foarte bună, ca să iasă ceva bun, nu am orgolii. Şi nici nu cred că sunt în măsură să fac mofturi. Totuşi, un om care stă acolo, în exterior, vede lucrurile altfel decât le percepi tu din interior, şi cred că ăsta e rolul regizorului.

B.B.: Ai luat cu "Helen" un Premiu de Debut la Gala Premiilor Uniter...
R.V.: Da.

B.B.: De ce crezi că l-ai luat?
R.V.: Pentru că am fost altceva într-un peisaj teatral, în România... nu ştiu ce să zic. A fost, poate, momentul meu. Poate am plăcut unor oameni. Poate că a fost ceva diferit ca tematică faţă de ce există acum pe piaţa teatrală. Nu cred că ceilalţi, colegii cu care am fost nominalizată, nu ar fi meritat să-l ia, ci cred pur şi simplu că aşa a fost să fie. Faptul că rolul meu e atât de special, de "altfel", faţă de celelalte roluri şi spectacole existente acum în România, cred că asta a avut o importanţă destul de mare în premierea mea.

B.B.: Ai mai luat alte premii cu rolul ăsta?
R.V.: Da, primul premiu de interpretare feminină la Buzău, la Festivalul "VedeTeatru" şi Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal la Festivalul de Comedie de la Galaţi.

B.B.: Citeşti mult?
R.V.: Citesc. În ultimul timp, nu foarte mult, pentru că nu am mai avut timp, dar citesc lucruri care să-mi menţină vie limba germană. Citesc. Citesc. În ultima vreme, nu prea mai citesc beletristică. Citesc multe articole, vreau să descopăr ce se întâmplă în jurul meu din punct de vedere cultural. Citesc cronici despre diverşi colegi de-ai mei şi mă bucur foarte tare să văd că suntem mulţi şi această diversitate mă bucură... şi că se scrie despre oameni care joacă în "underground". E fenomenal că această zonă se dezvoltă atât de rapid, de bine şi cu atât de multe rezultate bune. Ultima carte de beletristică citită a fost "Însemnările unui clovn" de Heinrich Böll. Citesc. În principiu sunt un om de bibliotecă. Din punctul ăsta de vedere m-am identificat foarte tare cu Helen. Îi spuneam mamei mele că aş vrea să mă fac bibliotecară ca să stau toată ziua cu nasul în cărţi şi ea îmi zicea că voi fi muritoare de foame.

B.B.: Crezi că un actor trebuie să fie cultivat sau e mai bine să nu care prea mult balast cultural, să-şi păstreze instinctul nealterat, nud?
R.V.: Am avut exemple în facultate de oameni pe faţa cărora se vedea clar că nu au bagaj cultural. Şi acest lucru se remarca atât de tare în momentul în care jucau, încât mi-am dat seama că nu e ceva preferabil pentru un actor. Tot ce citim ne îmbogăţeşte şi ne ajută ca actori să creăm lumea personajelor pe care vrem să le interpretăm. Nu poţi clădi nimic fără fundament. Un actor trebuie să fie, în primul rând, un om care citeşte foarte mult. Lucrul acesta l-am remarcat în interviurile pe care le dă Andi Vasluianu, Andi, care mi-e partener în XXL, şi care nu se laudă cu cărţile pe care le-a citit. El ştie că citeşte şi păstrează acest lucru pentru sine, însă lecturile lui ies la suprafaţă ori când face un rol extraordinar, ori când dă un interviu. De acolo îţi dai seama că e un actor preocupat de meseria lui, că îi pasă, că îi place să fie tot timpul la curent şi să deţină universuri noi din care să-şi extragă "sucul" actoricesc. E ceva foarte important. Incultura unui actor se vede, se vede de la felul în care rosteşte cuvintele, de la felul în care dă un interviu, până la felul în care vorbeşte cu un om oarecare. Cărţile citite ne ajută în ceea ce facem.

B.B.: Ce preferi să vezi, dacă ar trebui să alegi, un film de lungmetraj foarte bun sau un serial foarte bun? Şi de ce?
R.V.: Un film de lungmetraj. Sunt o persoană căreia îi place mult povestea şi, de aceea, nu prea suport suspansul. Suspansul creat de un serial care se dilată pe mai multe episoade, pe mine mă ucide. N-am răbdare. Vreau acum să se întâmple povestea, să văd ce se întâmplă mai departe şi atunci prefer să am ceva coagulat într-o oră şi jumătate, două, decât să mă întind pe mai multe episoade. Nu sunt capabilă, am încercat să mă uit la seriale, mă uit ori pentru că dau de ele din greşeală pe unele posturi TV sau atunci când mă găsesc într-o gaşcă, şi ne uităm, seara, la un serial. Singură n-aş avea răbdare să mă uit. Să stau să mă uit de la primul episod până la ultimul? Nu cred c-aş avea răbdare. Aşa că prefer filmele de lungmetraj.

B.B.: Ai zis că n-ai avea răbdare să stai singură să te uiţi la un serial. Ce tip de relaţie ai cu singurătatea?
R.V.: Singurătatea mea e cel mai bun prieten al meu. Nu pot să mă laud că am vreun companion. Momentan e singura stare pe care o cunosc şi încerc să mă împac cu ea. Din starea de singurătate se nasc anumite chestii foarte bune pe scenă şi atunci mă bucur de ea. Că se nasc şi demoni, asta e clar. Şi, da, sunt un om care-l sufocă pe celălalt, tocmai pentru că sunt singură foarte mult timp. Asta te face să simţi lipsa oamenilor. Cred că e ceva cu care trebuie să ne împăcăm fiecare. Fiecare suntem singuri până la un moment dat.

B.B.: Spune-mi trei regizori români de teatru la care ai vrea să joci. Cu nume şi prenume şi atât.
R.V.: Alexandru Dabija, Bobi Pricop, Victor Ioan Frunză. Şi cu Yuri Kordonsky mi-ar mai plăcea să lucrez.

B.B.: Spune-mi trei regizori de film români la care ai vrea să filmezi.
R.V.: Cristi Puiu, Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu.

B.B.: Spune-mi trei regizori de film străini la care ţi-ar fi plăcut să filmezi.
R.V.: Stanley Kubrick, Wong Kar-Wai şi Kim Ki-Duk.

B.B.: Spune-mi trei actori români de teatru cu care ţi-ar plăcea să joci.
R.V.: Valeria Seciu, Rodica Mandache şi Dorina Lazăr.

B.B.: Trei femei, niciun bărbat.
R.V.: Nu.

B.B.: Spune-mi trei actori de film străini cu care ţi-ar plăcea să filmezi.
R.V.: Christopher Plummer, Richard Chamberlain şi Peter O'Toole.

B.B.: Dacă ţi s-ar oferi posibilitatea să joci teatru în Germania, unde ai alege să joci? Vorbesc de o alegere de viaţă, nu de un spectacol. Şi de ce?
R.V.: Cred c-aş rămâne totuşi în România pentru că am reuşit până în prezent să-mi clădesc bucăţică cu bucăţică ce am acum, iar în Germania mi-ar fi greu să reuşesc. De fapt, nu cred că mi-ar fi foarte greu, dar cred că n-aş putea să rezist atât de departe de casă. Cu toate că şi în Germania mă simt oarecum acasă, dar nu e deloc acelaşi lucru. Profesional, mi-ar plăcea să fac teatru şi în Germania, pentru că am descoperit actori fabuloşi. Germanii au o şcoală de teatru incredibilă, din care ies actori compleţi care ştiu să cânte, să danseze, să vorbească pe scenă, să facă spectacol prin ei înşişi. Au parte de tot ce nouă ne lipseşte, adică tot ce înseamnă susţinere financiară, mega-producţii, suport tehnic, echipe de make-up artişti, de coafeuri - lucruri de care noi aici nu prea avem parte. În industria de film există şi la noi, acolo e ceva uzual şi în teatru. La noi însă, în teatru, ne lipsesc aceste lucruri.

B.B.: Când ţi-am pus întrebarea asta mă gândeam la altceva, la limbă. În ce măsură crezi că poţi juca într-o limbă străină, fie şi germana, pe care zici că o vorbeşti bine? În ce măsură ai renunţa la limba maternă, ca să joci într-o limbă pe care o vorbeşti doar foarte bine?
R.V.: De când am venit în Bucureşti s-a modificat un pic raportul între limba română şi limba germană. Când eram la Arad, limba mea maternă era limba germană. Cu toate că în familie vorbeam limba română. Însă peste tot, la şcoală, cu prietenii vorbeam germană. Cred c-aş putea face teatru şi în limba germană. Chiar mi-am dorit. Doar că nu mi-am dorit să fie doar în limba germană. Mi-am dorit să am mereu o punte de legătură între limba română şi limba germană şi între teatrul în limba română şi teatrul în limba germană. Mă uit cu jind la cei de la Teatrul German de Stat din Timişoara, care fac spectacole absolut fabuloase, care se apropie foarte mult de calitatea spectacolelor pe care le-am văzut din Germania. Mi-ar prinde bine un studiu şi o aplicare pe un gen de teatru în altă limbă.

B.B.: Ce preferi: scena italiană sau sala studio? Şi de ce?
R.V.: Sala studio. Faptul că simţi spectatorul atât de aproape şi că îi simţi freamătul atât de aproape te ajută să fii altfel ca actor. Îţi apropii povestea şi implicit îl faci şi pe spectator să se apropie mai mult de poveste, asta tocmai prin aceea că îl ai atât de aproape. Într-o sală studio totul se întâmplă aproape "piele pe piele". Spectacolul nostru, care se joacă la Teatrul Act, pierde mult din intensitate când e jucat pe scenă italiană, pentru că nu e un spectacol gândit pentru scenă italiană şi suflul e altfel. Distanţa dintre noi şi spectatori face ca intensitatea căldurii poveştii să scadă.

B.B.: Crezi că e degradant pentru un actor să joace în telenovele? Se deprofesionalizează?
R.V.: Nu cred că e degradant, atâta timp cât ne facem meseria. Cred că e degradant să vedem aşa-zise vedete în telenovele şi că nu suntem folosiţi cât ar trebui. Degradant e că nu se doreşte o schimbare în telenovele. "Soap operas" există peste tot în lume, doar că sunt făcute foarte profesionist, de către regizori care nu se gândesc că scot ceva pe bandă rulantă şi vor un produs de calitate, de producători care acceptă o schimbare. Am avut o mică colaborare în sensul ăsta şi am observat că practic tot răul porneşte de la producător, care nu doreşte o schimbare. Adică se vine cu o propunere foarte interesantă şi care chiar ar putea să aibă priză la public, dar producătorii rămân închistaţi tot în şabloane de genul "cât de mult vindem, cât de mult profit facem, cui ne adresăm". Poate că nu se doreşte atragerea unui alt segment de public. Cred că aici e problema. Noi încă credem despre români că sunt un popor care scuipă seminţe, se scarpină în buric şi bea bere. Nu mă identific cu acest lucru şi nici nu vreau să fiu identificată vreodată. Faptul că acum au luat amploare, după seriile cu ţigani, serialele cu săteni... eu am trăit ceva timp la sat şi sătenii mei nu seamănă deloc cu cei de pe sticlă... aşa ceva pe mine nu mă ajută cu nimic, nici măcar nu mă îmbogăţeşte cu ceva, cu toate că văd mulţi actori buni pe care îi recunosc de la teatru. E fără valoare.

B.B.: Care e lucrul care te bucură cel mai tare? Ceva concret. Cum ar fi, de pildă, să primeşti flori.
R.V.: Normal că mă bucură să primesc flori. Mă bucură foarte tare să stau printre oameni, să fiu într-un colectiv.

B.B.: De ce ţi-e frică cel mai tare?
R.V.: De moarte.

B.B.: Alege ceva mai simplu.
R.V.: De ce e după moarte.

B.B.: Ce te enervează cel mai tare?
R.V.: Răutatea.

B.B.: Ce plăceri ascunse ai?
R.V.: Îmi place bârfa. Critic foarte uşor.

B.B.: Îţi place să produci bârfă sau s-o consumi?
R.V.: S-o consum. Mă desfată. Îmi place foarte mult bârfa de coafeur, de exemplu. Asta mă relaxează psihic. Nu cred că ţin minte ceva concret, dar îmi place să se vorbească mult şi degeaba.

B.B.: Ce te umileşte cel mai tare?
R.V.: Arogarea meritelor mele de către alte persoane. Asta mă umileşte nespus, pentru că simt cum nu-mi sunt recunoscute meritele. Nu vreau ca alţii să-şi aroge merite pe munca mea. Nu mi se pare corect. Fiecare trebuie să ne bucurăm de lucrurile pe care le avem şi pe care le-am făcut până acum.

B.B.: E vreo răutate pe care ai făcut-o şi o regreţi?
R.V.: Stau foarte puţin să mă gândesc la ce scot pe gură şi de multe ori mai dau prin gropi. Fac multe gafe, fără să vreau, ăsta e un lucru care mă caracterizează. Ştiu să-mi cer iertare, să-mi pun singură cenuşă în cap şi să spun: "Îmi pare foarte rău. Nu mi-am dat seama." Ştiu că există din când în când lucruri care-mi ies pe gură fără să le trec prin filtrul gândirii, şi se mai întâmplă să rănesc pe câte cineva.

B.B.: Zi-mi o amintire de-a ta. Ceva ce te-a impresionat. Ceva care să te fi durut.
R.V.: Ţin minte că aveam vreo 6-7 ani, ceva de genul ăsta. Era Ajunul Crăciunului. Mama mea era la serviciu. Eu şi fratele meu mai mic cu doi ani eram acasă cu tatăl meu care-şi ascunsese o sticlă de băutură lângă brad. În seara aia, fratele meu a fost bătut pentru că, văzându-l la televizor pe Adrian Năstase, a spus: "Mie nu-mi place nenea ăla!". Întâmplarea asta m-a marcat foarte tare. Nu ţin minte ce-am făcut ieri sau alaltăieri , dar sunt anumite lucruri din divorţul părinţilor mei care m-au marcat foarte tare şi episodul ăsta cred că e unul dintre ele.

B.B.: Există vreo întrebare de care te temi, nu vorbim de un interviu acum, ci de o întrebare pe care ai prefera să n-o auzi. Pune-ţi tu acum întrebarea asta.
R.V.: De ce nu ai iubit?

B.B.: Mulţumesc. O lăsăm aşa, fără răspuns.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2012


0 comentarii

Spacer Spacer