Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nicicînd nu m-am simţit mai liber ca în anii '90


Horia-Roman Patapievici, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

18.06.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Sorin Antonescu)

Nicicînd nu m-am simţit mai liber ca în anii '90
Horia-Roman Patapievici în dialog cu Daniel Cristea-Enache (2)

Daniel Cristea-Enache: De acord; aveţi ce povesti... Viaţa dvs. tăiată în două de Revoluţie (pe care observ că o puneţi, în continuare, cu majusculă simbolică) numără deja douăzeci şi doi de ani de maturitate, într-un regim de libertate. Iar în acest interval, raportul dintre intelectualul "privat" şi cel "public" devine definitoriu nu numai pentru biografia dvs., ci şi pentru perioada istorică, pentru noua epocă.

Horia-Roman Patapievici: Da, într-un fel, ce s-a întîmplat cu mine s-a întîmplat cu toţi. În alt fel, însă, nu.... Fireşte, libertatea individuală a fost cea care a schimbat totul, dar nu singură, ci împreună cu nou născuta posibilitate de a avea o voce în spaţiul public. A fost marea revelaţie post-decembristă, posibilitatea oricui de a avea o voce. Prin aceste voci noi a început lunga şi dificila construcţie a spiritului public în România de după comunism. Societatea românească a reintrat în istorie în Decembrie 1989. Fireşte, statul a făcut istorie şi înainte de 1989, prin intermediul structurilor statului comunist, dar societatea, ea, era complet exclusă. Noi am fost cu toţii, înainte de 1989, masele inerte împinse la vale de politica partidului unic, care, nu-i aşa, era avangarda mişcării revoluţionare. Noi, societatea, nu aveam decît emoţii, înainte de 1989; iniţiativele le aveau ei, partidul, marxist-leniniştii din avangarda revoluţionară. Din 15 Decembrie 1989, slavă Domnului, au început să aibă şi ei emoţii, iar noi, elementele cu adevărat revoluţionare, am preluat iniţiativa istorică.
Permite-mi o digresiune. Ce e, pentru mine, extraordinar este această retorică inversată a ideii revoluţionare. Comuniştii se credeau revoluţionari - erau, de fapt, pur şi simplu reacţionari. Pe noi, cei care am ieşit în stradă, ne considerau reacţionari - eram, de fapt, adevăraţii revoluţionari, pentru că speram în răsturnarea regimului comunist şi în revenirea la formele sociale de libertate anterioare comunismului. Ceea ce era revoluţionar pentru comunişti era reacţionar pentru societate, iar ceea ce era contra-revoluţionar pentru comunişti, adică ordinea socială a proprietăţii private (capitalismul), era revoluţionar pentru societate. Din logica acestei retorici inversate se desprinde ideea că, pentru societate, singura formă acceptabilă de revoluţie este revenirea, din tiranie, la situaţia anterioară tiraniei, adică la condiţiile practice ale libertăţii. Societatea şi marxiştii, cum vezi, au noţiuni opuse de revoluţie. În mod evident, pentru că interesele lor sunt diametral opuse: marxiştii vor tirania lor, societatea vrea libertatea ei, iar aceasta din urmă constă întotdeauna în eliberarea de tirania marxistă. Azi, după douăzeci şi doi de ani de la adevărata revoluţie - revoluţia prin care s-a revenit la ordinea socială a proprietăţii private (singura formă de ordine socială care, judecînd după informaţia noastră istorică, permite realizarea şi menţinerea libertăţii politice) -, au devenit foarte vehemente vocile tinerilor neo-marxişti. E extraordinar că ei revin la retorica comuniştilor lui Ceauşescu: pentru ei, ca şi pentru Ceauşescu, revoluţionară este suprimarea libertăţii legată de capitalism şi reacţionară libertatea proprietăţii private. Bucla se închide, pentru ei cel puţin: ca un vechi şi intratabil pro-capitalist, nu le doresc decît să poată emigra liniştiţi în Coreea de Nord, pentru a-şi putea trăi acolo, departe de detestatul capitalism, principiile marxist-leniniste.
Revin la renaşterea societăţii româneşti. Strada, nu instituţiile, a fost locul în care societatea românească a renăscut, odată cu redescoperirea formelor spontane de asociere politică şi civică. În primii ani de după Revoluţie, a fost o renaştere împotriva statului, ceea ce mi-a plăcut, pentru că vechiul şi detestatul stat comunist, cu structurile sale manipulativ-autoritare, trebuia complet schimbat; a devenit apoi, cu timpul, o reconstrucţie a societăţii în vederea punerii oamenilor sub protecţia tot mai cuprinzătoare a statului, ceea ce m-a deprimat, pentru că această năzuinţă implica conservarea structurilor autoritare. Ce vedem azi este urmarea triumfului celei de a doua tendinţe, cu o retorică de împănare superficială a năzuinţelor primei tendinţe. Dar elanul societăţii de a nu se lăsa administrată, ca o masă inertă, de către stat s-a pierdut. Nu mai întruneşte majorităţi... Societatea vrea tot mai mult stat şi tot mai puţină libertate: exact invers decît voia în primii ani de după Revoluţie. În mod paradoxal, atunci, cînd statul era încă intens represiv, societatea şi-a celebrat în modul cel mai spontan libertatea. De ce tocmai atunci? Pentru că atunci cei mai mulţi dintre oamenii activi împărtăşeau un ideal care, pentru mine, reprezenta (şi reprezintă încă) un ideal înalt de societate, societatea deschisă a liberei iniţiative: acum, din păcate, năzuinţa majorităţii concetăţenilor noştri este societatea asistată, un ideal de societate închisă în ea însăşi, care nu cere, pentru membrii ei, decît să fie cît mai complet preluaţi în întreţinerea statului. Noua viziune despre stat este aceea că sarcina lui cea mai importantă constă în administrarea societăţii în vederea asigurării tuturor nevoilor ei. O regresie clară şi dezesperantă la vechiul ideal al statului totalitar, justificată însă nu prin vechile ideologii totalitare, ci printr-o ideologie postmodernă sui-generis, de tip hedonist-consumistă.
În 1990 nu era aşa. Oamenii redescopereau libertatea individuală şi aspirau să preia pe umerii lor istoria. Iar istoria se făcea nu ca acum, în culise, ci pe stradă, alături de oamenii vii, concreţi, necunoscuţi, pe care îi descopeream atunci şi cărora mă descopeream la rîndul meu, în chip social şi comunitar, pentru prima oară. Tot anul 1990 am fost numai pe străzi, demonstrînd, discutînd, dezbătînd, certîndu-mă şi împrietenindu-mă succesiv şi uneori simultan cu zeci de oameni, din toate zonele sociale. Cînd nu eram în stradă, ţineam casă deschisă şi continuam în casă ceea ce nu mai putea fi făcut pe stradă. La locul de muncă, cei cu opoziţia la Iliescu şi CFSN erau fugăriţi, înjuraţi, priviţi cu ochi răi. Dar făceam istorie şi asta ne făcea irezistibili. Nu doar noi, ci şi cei care sprijineau puterea neocomunistă, vedeam că aproape tot ceea ce spuneam, susţineam şi făceam intra în discursul public şi se impunea în agenda politică, de la an la an. Societatea mare, a pasivilor şi inerţilor, se contamina de la societatea mică a revoluţionarilor pro-capitalişti şi anti-comunişti, care erau activi şi imaginativi. Victoria publică, macro-socială, a acestei revoluţionări cotidiene, prin contaminare, de la om la om, nu a întîrziat să se producă: alegerile din 1996 au fost cîştigate pe agenda societăţii civile, de forţe politice care fie s-au identificat cu această revoluţie prigonită de stat, fie s-au raliat la ea din oportunism politic. Inclusiv acest oportunism politic a fost o victorie de-a noastră.
Am debutat în presa culturală în 1992, la invitaţia lui Alex. Leo Şerban, care mi-a făcut recomandarea de debut, în Contrapunct. În 1993 am fost invitat să public în revista 22, care corespundea atunci cel mai bine militantismului meu pro-liberal, pro-capitalist, anti-colectivist, anti-etatist, anti-socialist, individualist şi elitist. Ca noi toţi, la începutul anilor '90, am învăţat şi eu politică în stradă, militînd şi demonstrînd alături de societatea care se trezea atunci la o nouă conştiinţă şi de sine, şi politică. Şi am căpătat o conştiinţă politică clară a opţiunilor mele numai prin confruntare cu resturile instituţionale ale fostului stat comunist şi prin refuzul comportamentelor politice induse de ceea ce Ştefan Aug. Doinaş denumea "comunism rezidual". Îţi aminteşti: acele comportamente politice care se exprimau, instituţional, prin formula politică a "regimului Iliescu", cum am botezat în 1994 această nouă formă de autoritarism etatist, naţionalist, plutocratic şi colectivist. 1990-1999 au fost anii luptei de gherilă, jumătate dintre ei împotriva puterii care se voia stat, cealaltă jumătate împotriva puterii care, după ce fusese opoziţie, se complăcea, şi ea, în a fi putere de stat.
Nicicînd nu m-am simţit mai liber ca în anii '90! Sentimentul de libertate venea atît din bucuria de a fi liber, cît şi din încredinţarea că nimic din ce făceam împreună cu prietenii mei de idei şi de convingeri nu era zadarnic. Putea părea inutil, deocamdată, dar nu putea fi zadarnic, pe termen lung. Astăzi, simt exact invers: că deşi nimic din ce fac nu este inutil pe moment, totul este zadarnic pe termen lung.... Pe atunci, însă, mă simţeam liber şi stăpîn pe viaţa mea, ca un uliu tînăr pe tăriile dimprejur, cînd contemplă lumea de jos din înaltul cerului. Eram cu adevărat individualist şi îmi cheltuiam toate energiile pe proiecte personale, legate fie de activitatea mea publică (jurnalism, dezbateri, programe de dialog social la GDS etc.), fie de studiul meu privat (modernitatea, rolul Evului Mediu în naşterea modernităţii, semnificaţia apariţiei omului recent, sensul relativismului contemporan, problema nihilismului, complexul cultural al condamnării lui Galileo Galilei, cosmologia lui Dante, cazul Pierre Duhem şi aşa mai departe).
Părăsisem facultatea în 1994, unde intrasem prin examen, ca asistent, în 1990 (o revanşă, poate copilăroasă, faţă de faptul că nu am putut preda la facultate înainte de 1989), trecusem printr-un experiment privat de învăţămînt, alături de profesorul Flonta, între 1994 şi 1996 (un masterat multidisciplinar, la facultatea de filozofie), şi îmi exersam cu jubilaţie statutul de freelancer, liber de toate angajamentele, avid de a le asuma pe toate. Cînd, în decembrie 1999, am primit un telefon de la Şerban Rădulescu-Zoner. Acest telefon m-a confruntat, pe neaşteptate, cu o faţetă a responsabilităţilor publice ale poziţiilor adoptate în articolele mele politice, care m-a pus în faţa unei decizii. Căci ideile au consecinţe, iar poziţiile critice antrenează uneori responsabilităţi instituţionale.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer