Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Research-by-design


Augustin Ioan

03.07.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A fost instituţionalizată ca metodă de cercetare pe la jumătatea anilor nouăzeci şi are în spate o întreagă motivaţie. Unul dintre generatoarele ei a fost colaborarea dintre Derrida şi Tschumi, apoi Eisenman, care a deschis o cale mai înainte necunoscută în arhitectură: aceea de a proiecta clădiri care nu sunt (doar) case, ci şi metadiscursuri la adresa arhitecturii însăşi. Cu alte cuvinte, Derrida a întrebat arhitecţii dacă pot lucra cu limbajul arhitectural punându-l în acelaşi timp în criză, chestionându-i articulaţiile şi status-quo-ul. Între timp, toate aceste întrebări s-au decantat şi a apărut o întreagă pleiadă de edificii care, repet, pe lângă, sau mai înainte de a fi clădiri cu un anumit program, sunt întrebări şi investigaţii. Sunt prea multe ca să le enumăr aici.
 
Dar ceea ce este interesant că, în aceeaşi perioadă, prin blob(-arch)itecture, algoritmi generativi, parametric design şi toată această proiectare emergentă, se mută acceptul de pe obiectul final (care, în parametricism, dispare cu totul, el fiind unul dintre multiplele, infinitele rezultate ale procesului). Accentul s-a mutat pe investigarea procesului de proiectare însuşi. Morfogeneza a redevenit o temă a arhitecturii şi, în general, procesul de proiectare însuşi este acum pus sub lupă.
 
Or, această mutare a atenţiei de pe produs pe proces a atras şi ea, la rândul său, necesitatea unei introspecţii (auto)critice. Ce este cu tot acest aparat conceptual matematici (emergenţă, algoritmi, fractali, operaţiuni de iteraţie, paradigma complexităţii) care a aterizat în arhitectură şi produce monştri? Dintr-o dată, au devenit mult mai vizibile (şi mai chestionabile) operaţiunile de trecere de la un nivel la altul de complexitate şi feedback (adică proiectarea).

Pasul următor a fost chiar acesta: o proiectare (auto)critică, autoreflexivă, care se cercetează pe sine, îşi chestionează ustensilele, metodele de lucru MAI MULT decât produsele.

De la Delft, pe această bază conceptuală, a pornit, cred că în 2002, discuţia despre PhD-by-design, care ar fi trebuit să cuantifice rezultatele unor asemenea cercetări-prin-proiectare într-un titlu academic. În 2005, când am pornit şcoala noastră doctorală, i-am propus rectorului, pentru că legea folosea termenul de doctorat profesional, să introducem şi noi cercetarea prin proiectare ca metodă validă de acordare a unui doctorat profesional, ceea ce ne-ar fi scăpat de multe şi jenante accidente de parcurs cu întârziaţii celebri. Dar el nu este posibil de aplicat decât celor care chiar vor fi făcut - prin proiectare - cercetare şi investigaţie critică; aşadar, celor care au deja un corpus de lucrări (la noi: Florin Biciuşcă, Radu Mihăilescu, Ioan Andreescu şi Vlad Gaivoronski, Dorin Ştefan, Dan Marin şi Zeno Bogdănescu, Şerban Sturdza sau Alexandru Beldiman, dar şi feţe mai tinere, precum Adrian Soare, Adam Dorin Ştefan sau Mihai Ene).

Nu trebuiau să fie lucrări edificate. Şi, mai cu seamă, nu era vorba de a da un doctorat pe vreun portofoliu de capodopere de dezvoltare imobiliară, pentru care preopinentul şi-a luat deja plata. Se puteau da, cu caracter excepţional, câteva astfel de titluri de doctorat PhD-by-research.
 
În perioada 2007-2010, într-un proiect european condus de Dinos Spiridonidis, am încercat să facem o şcoală doctorală europeană. Nu din vina noastră n-a mers dincolo de perioada finanţată, eu am trimis majoritatea covârşitoare a  doctoranzilor noştri să ia, din basket-ul de cursuri al proiectului (16 şcoli europene puneau cursuri online la dispoziţie pentru toate celelalte) cel puţin 5 credite transferabile per semestru. Diferenţele dintre şcoli erau, însă, prea mari, la fel şi orgoliile. Cine avea să încaseze banii? Cum aveau să fie plătiţi profesorii care aveau să folosească platformele de e-learning? Dar ceea ce e important, aici, este că o parte semnificativă a ofertei era de research-by-design.

Ei bine, toate acestea şi multe altele încă sunt discutate în cadrul cursului Metode contermporane de organizare a spaţiului, opţional, pe care îl ţin din toamna anului 2000. Florin Biciuşcă mi l-a cerut, pe când se ocupa de cursuri opţionale, dar l-am schimbat de multe ori de-atunci. Proiectarea bottom up, conceptul de emergenţă, fractalii şi proiectarea parametrică au căpătat mai multă pondere în dauna altor metode, care între timp, deşi au produs efect considerabile, s-au mai fanat, precum blobs, sau proiectarea diagramatică. Rodându-se în timp, i-am adăugat şi un accent mai insistent pe arhitectura americană contemporană, datorită stagiilor mele de predare la Cincinnati din 2004 şi 2012, dar şi vizitelor - cu intervenţii în curs - ale unor Fulbright-işti maericani, precum, în 2012, arh. Elena Ion, de la Los Angeles, sau a secretarului cu politici publice al ambasadei SUA. Prezentările studenţilor au căpătat în timp precedent asupra predării ex cathedra, dialogul - asupra monologului şi, sper, în viitor cursul să capete o componentă de debate (dezbatere sofistă), aşa cum am învăţat de la colega noastră Andreea Mihalache (ex. Fulbright la Catholic University). Sper ca studenţii să continuă să vină. În anii trecuţi, am încercat şi o parte de proiectare parametrică, cu experimente pornind de la Alfabetul Formal al lui Marcel Iancu (1927), experimente pe care le-au făcut şi le-au expus mai multe generaţii de studenţi ai cursului la ICR New York şi Tel Aviv şi pe care, de asemenea, le-am publicat, în parte, într-un număr din revista Arhitectura din 2012.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer