Televiziunea Română, de pildă, prizoniera puterii, devenită mai mult sau mai puţin inutilă atît timp cît publicul captiv al TVR s-a redus el însuşi considerabil.
Criza Televiziunii Române datează încă de la începuturile actualei "ere", adică din 1989 încoace. TVR este, de fapt, ţinută în criză prin consens politic, deşi foloasele manipulatorii pe care le aduce au devenit, cu timpul, tot mai mici, pur iluzorii: fantasmatice, simplă psihopatologie a puterii.
Zilele trecute, Preşedintele a afirmat, deci, că TVR trebuie desfiinţată şi reînfiinţată. Abia acum, cînd i-a scăpat din mîini, urmîndu-şi fatalitatea inutilei, penibilei, absurdei aserviri politice? Pînă acum nu trebuia?
- "În cea mai mare parte a ei, din televiziunea actuală nu ar mai trebui să rămînă decît staţia de emisie. Producţia ar trebui să încapă pe alte mîini. Dar este opoziţia pregătită pentru o astfel de muncă? Are ea, limpezi, idei de programe care într-adevăr să poată face concurenţă celor existente?"
Cuvintele de mai sus, de bun-simţ, îmi aparţin. Au apărut, atenţie, la 19 iulie 1991, în articolul "Baastilya", din cadrul rubricii "Catodul psihic", cronica de televiziune pe care o susţineam în săptămînalul 22 (articol republicat în cartea Ochiul de sticlă. Texte privind televiziune. 1991-1997, All, 1997, p. 62).
De 23 de ani, dintotdeauna deci, TVR ar trebui desfiinţată-reînfiinţată. Dar tot dintotdeauna, ea este tratată de către politic, în ansamblul său, aşa cum cinic mărturiseşte şi Preşedintele actual, ca o "afacere de familie" în care-ţi numeşti rudele.
Niciodată, nici ieri, nici azi şi, din cîte se pare, nici mîine, "opoziţia" invocată de mine în iulie 1991 nu va dori să depolitizeze, adică să lase din mîini Televiziunea Română, ci doar s-o transfere în propria ogradă, transformînd-o în propria "afacere de familie".
Revoltătoare la începuturi, cînd TVR era singura televiziune din România, şi ulterior, cînd ţinea captiv un anumit public (rural, în vîrstă etc.), aservirea politică a TVR a devenit, azi, absurdă: TVR nu mai deţine niciun monopol şi nu mai ţine (aproape) pe nimeni captiv, televiziunea însăşi, ca mediu, a pierdut considerabil de influenţă. Dar schimbarea globală, paradigmatică, de epocă pare a fi depăşită cu succes de împietrirea în care e ţinută Televiziunea Română de către toate puterile din România.
În condiţiile în care televiziunea pierde, la nivel global, tot mai mult teren, iar la noi s-a tabloidizat şi s-a lăsat acaparată şi monopolizată, Televiziunea Română, ca serviciu public, ar putea fi o şansă de rezistenţă, de relansare a televiziunii şi a presei ca atare, în general, a spiritului public.
Dar nimeni, nicio putere sau opoziţie, trecută, prezentă şi viitoare, nu vrea asta, adică o televiziune publică culturală şi formativă, în sens larg, nu îngust (estetic, literar-şi-artistic) prin simplul fapt că nu e deţinută şi speculată privat.
Televiziunea Română ca serviciu public e un bun comun, şi numai în acest sens ar trebui ea desfiinţată şi reînfiinţată. Dar mă îndoiesc că la asta se gîndea Preşedintele, şi că se va gîndi vreodată, în România, vreun preşedinte sau prim-ministru, de "dreapta" sau de "stînga".
Televiziunea Română ar putea reinventa televiziunea. Dar televiziunea, ca atare, nu înseamnă, nu numai pentru oamenii politici, ci şi, culmea, pentru aşa-numiţii "oameni de televiziune", decît o unealtă, deja teoretic aservită, bună de folosit şi atît. O "afacere" prin care toţi devenim o mare şi sordidă "familie".
Aşa cum şi este tratată de către clasa politică românească reunită într-o mare "familie", TVR a fost deja, dintotdeauna, desfiinţată, şi încă n-a fost reînfiinţată.
Înfiinţarea Televiziunii Române se amînă şi de data aceasta.
Iar Preşedintele actual, ca toţi preşedinţii, a desfiinţat-o, şi el, de mult. A ţinut-o, adică, în stare de desfiinţare, de neînfiinţare, de provizorat şi de precaritate instituţionalizată.
Interimatul istoric instituţional-structural e însăşi Constituţia României.