Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Despre sinucidere. Discurs asupra morţii liber alese


Jean Améry, traducere de Corina Bernic

20.06.2012
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jean Améry
Despre sinucidere. Discurs asupra morţii liber alese

Editura ART, 2012
Traducere din limba germană de Corina Bernic
Ediţie revăzută şi îngrijită de Monica-Maria Aldea


Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***
Prezentare autor

Jean Améry (1912 - 1978), născut Hans Mayer, a fost un imporant eseist de origine austriacă, mare parte din opera sa fiind dedicată experienţelor trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi explorării conceptelor de evreu şi victimă. A studiat literatura şi filosofia la Viena. Améry a fost, de asemenea, implicat în mişcările de rezistenţă anti-naziste din Belgia, acţiuni care l-au trimis în lagărele de concentrare, suferind îndelungate torturi din partea Gestapoului. După Auschwitz şi Buchenwald, a fost eliberat, în 1945, la Bergen-Belsen.
Una dintre cele mai importante cărţi ale sale este La limitele minţii: Reflecţiile unui supravieţuitor asupra Auschwitzului şi realităţilor sale. Un alt volum important, deja apărut la Editura Art, este Despre îmbătrânire.
În 1978, Améry s-a sinucis printr-o supradoză de somnifere.

***
Intro

Dar zarurile n-au fost încă aruncate. Au mai rămas poate încă zece minute pe care şi le atribuie. Iar acestea s-ar putea dilata într-o eternitate înşelătoare. Ispita dulce a vieţii şi a logicii sale îl învăluie până în cea din urmă secundă pe cel care a optat deja pentru moartea liber aleasă. Tandreţea necrofilă manifestată faţă de corpul care se va tranforma în cadavru se poate converti cu uşurinţă în decizia salvatoare de a întrerupe actul, devenind astfel o gingăşie faţă de lume, de unde mai înainte era dezgust şi înclinaţie către moarte.
Ireversibilitatea absolută a timpului încă ar mai putea fi relativizată: azi la fel ca ieri şi ca alaltăieri, mâine la fel ca poimâine - inima ar bate în acelaşi ritm, o pulsaţie va fi înşelător de egală cu cealaltă, o trezire din somn ar părea aidoma celor trecute şi celor ce ar urma să vină în eternitate. Este trucul unui prestidigitator, a cărui îndemânare stupefiantă pare a realiza imposibilul în faţa ochilor noştri fixaţi imbecil.

***
Fragment
Înainte de prăbuşirea în abis

Este ca şi cum, încercând să ajungi la lumină, ai împinge o poartă de lemn foarte grea, veche, care scârţâie din balamale şi se opune apăsării. Îţi aduni toate puterile, păşeşti peste prag şi aştepţi ca după cenuşiul crepuscular în care te aflai să dai de lumină: întâlneşti însă tenebre impenetrabile, care te învăluie. Descumpănit şi înfricoşat, tatonezi în jur, reperezi ici-colo diverse obiecte pe care nu reuşeşti încă să le identifici. Treptat, ochiul se obişnuieşte cu întunericul. Apar contururi imprecise, mâinile devin mai agile. Acum te afli în acel spaţiu pe care Al. Alvarez îl numea în minunatul său volum The Savage God "lumea închisă a sinuciderii". A sinuciderii? Nu agreez acest cuvânt, voi explica de ce la momentul potrivit. Prefer să vorbesc despre moartea liber aleasă deoarece acest act se produce uneori, de fapt deseori, în condiţiile unei constrângeri copleşitoare. Ca variantă a morţii, moartea liber aleasă continuă să îşi menţină libera determinare pană şi în menghina constrângerilor; nu mă roade nici un carcinom, nu mă doboară nici un infarct, nici o criză de uremie nu îmi taie răsuflarea. Eu sunt cel care ridică mâna asupra mea, cel care moare după ingerarea de barbiturice - "de la mână până la gură". Problema terminologiei trebuie clarificată de îndată doar principial, pe parcursul discursului ne vom lăsa antrenaţi de lejeritatea limbajului cotidian şi atunci vom vorbi ocazional despre sinucidere şi cu certitudine despre suicid. Sui caedere, a te ucide. - Ciudat modul în care formele latinizante videază o problemă de realitate. O prezintă maniabil, de aceea le voi utiliza de dragul simplităţii, atât timp cât realitatea pe care o am în vedere se menţine suficient de clară. Moartea liber aleasă devine astfel suicid, cel care îşi curmă viaţa suicidant, iar suicidar este cel care poartă în sine proiectul morţii liber alese, fie că îl ia în considerare în mod serios sau doar cochetează cu el.

Dar nu am ajuns încă atât de departe. Tocmai am reuşit să împingem cu greu poarta de lemn, să ne instalăm întrucâtva în întunericul care nu va putea fi niciodată pe deplin iluminat - de ce, urmează să explicăm mai târziu. Oare nu s-au aprins deja făclii prin mai toate colţurile acestei încăperi? Nu ne poate sări în ajutor psihologia? Nu ne poate orienta sociologia? Nu există deja o ramură a cercetării, numită suicidologie, căreia îi datorăm unele dintre cele mai importante lucrări ştiinţifice din domeniu? Desigur. Nu îmi sunt necunoscute; am studiat unele dintre ele în amănunt. Am şi învăţat unele lucruri în urma acestor compilaţii sârguincioase: cum, unde şi de ce oamenii îşi iau viaţa, care sunt grupele de vârstă care prezintă riscul major, ce ţări deţin o pondere mai mare sau mai mică a ratei sinuciderilor. De altfel, statisticile se contrazic adeseori, oferind astfel suicidologilor prilej de dispute erudite. Ce am mai învăţat din aceste studii: o terminologie. "Sinuciderea impulsivă" (sau "sinuciderea scurt-circuit"). Foarte potrivit. Criză narcisică. Deloc rău. Sau: act de răzbunare. "Je me tue parce que vous ne m'avez pas aimé... Je lasserai sur vous une tache indélébile", cum a lăsat scris poetul Drieu La Rochelle, care însă nu s-a sinucis din pricina vreunei adorate îndărătnice, ci de frica acţiunilor vindicative ale Rezistenţei franceze. Cât de simple sunt toate, trebuie doar să parcurgi cu atenţie literatura de specialitate, apoi ştii - ce anume? Nimic. Ori de cate ori suicidul este interpretat ca fiind un fapt obiectiv, ca şi cum ai analiza galaxii sau particule elementare, cu cât aduni mai multe informaţii, cu atât mai mult te distanţezi de moartea liber aleasă. Categoriile acesteia, meritorii în mediul academic şi poate chiar aplicabile din punct de vedere terapeutic - dar ce înseamnă aici terapia? - sunt vehicule care te îndepărtează întruna în ritm accelerat de sfera magică a "lumii închise" - şi ajungi să măsori distanţa în ani lumină.

În Le Suicide, carte de dimensiuni reduse, dar foarte instructivă, suicidologul francez Pierre Moron aminteşte de studiul unui coleg, în care se spune: "Ideaţia suicidară, simpla reprezentare mentală a acestui act, trebuie teoretic exclusă dintr-un studiu referitor la comportamentul suicidar care, prin definiţie, începe cu gestul în sine. A considera însă virtualitatea actului înseamnă să îţi reprezinţi mental aceleaşi pulsiuni instinctiv-afective care apar în actul propriu-zis: intenţia uciderii de sine." Este ceea ce numesc agerime a minţii, acestui om nu îi scapă nimic! Să ni-l închipuim însă pe Otto Weininger, la douăzeci şi trei de ani, stând şi privind în gol, în a cărui minte excitată de ideea morţii prinde contur prototipul femeii pe care el o dispreţuieşte, fără să îşi poată controla dorinţa; care vede întruna imaginea evreului, pe care îl consideră cea mai abjectă şi mai ignobilă creatură, evreul care este el însuşi. Poate că se simţea ca şi cum s-ar fi aflat într-un spaţiu strâmt, ai cărui pereţi se apropiau tot mai mult. Iar capul i se mărea ca un balon gonflat, pereţii lui tot subţiindu-se. Capul se loveşte de cei patru pereţi care se apropie necruţător. Fiecare atingere îi produce suferinţă şi are reverberaţii percutante de timpane. În cele din urmă, capul lui Weininger se loveşte de toţi pereţii într-un tumult frenetic - până când... Până când se face bucăţi sau "străpunge zidul", spun unii care se află în afara încăperii şi îl urmăresc. Lui nu îi mai pasă. Cu atât mai puţin l-ar mai fi putut interesa formulările eruditului domn din Franţa. Weininger nu avea idee de vreun "comportament suicidar". Consider, recunosc, speculativ, că nu făcea altceva decât să privească şi să asculte, fără încetare, dar din toată inima, încercând să se stăpânească: femeia, evreul, sinele, s-a sfârşit cu toate. - Suntem oare pe cale să ne desluşim în obscuritatea în care am pătruns? Cred că da, deoarece am renunţat deja să disecăm aşa-numitul "comportament suicidar" aşa cum ar autopsia un medic legist o bucată de ţesut mort, deja ne îndreptăm spre şi nu ne îndepărtăm, de cel care se aneantizează; el ne va mulţumi, în măsura în care hazardul va dori ca el să supravieţuiască, fără ca acest fapt să îi producă vreo bucurie. Iar dacă nu ne mulţumeşte, nu înseamnă neapărat că nu avem dreptate, ci mai degrabă că lucrurile s-au petrecut astfel: prietenul X, cel care a rezistat, s-a abandonat pe sine, s-a lăsat rechemat la ordine şi, concesiv-ruşinat, s-a supus logicii vieţii din a cărei platoşă evadase deja.

O minte cultivată şi sănătoasă, care nu ar putea niciodată să se autodepăşească, va obiecta: Weininger? De ce să vorbim neapărat despre el ca fiind exemplar? Oare nu se manifestă aici, plină de importanţă, o anumită aroganţă intelectuală? Căci există din punct de vedere psihologic forme cu totul diferite ale "comportamentului suicidar", cu cauze diverse, deosebit de greu de descurcat, precum autoagresiunea, conflictul oedipian, acea social isolation, nevroza narcisică, dispoziţia epileptoidă, teatralitatea isterică. Pe scurt: numai expertul înarmat cu un bogat instrumentar socio-psihologic deţine dreptul de a le dezbate? De ce să invocăm de la bun început un mit istorico-ideatic, de ce să amintim, prin reducţie metaforică, de evreul plin de ură de sine Otto Weininger şi de fapta lui? Ştiu. Pentru că trebuie onorat cel căruia i se cuvine onoare, iar ştiinţa îmi inspiră atât de mult respect, încât n-aş îndrăzni vreodată... Ei bine, da, respect. Dar şi puţin dispreţ. Există forme, stadii şi idei despre moartea liber aleasă care sunt atât de diferite, încât îţi vine să spui că singurul element comun tuturor este acela că suicidarul şi-a căutat moartea.

Să ne oprim deocamdată la cei care au căutat şi au găsit, deci la suicidanţi, şi să lansăm întrebarea: nu cumva ceea ce i-a unit nu a fost altceva decât constatarea obiectivă a faptului că au intenţionat să pună capăt propriei vieţi? Vom vedea. Incontestabil este faptul că există acţiuni suicidare ale căror evoluţii cauzale, intenţii trans-suicidare, ba chiar prin rangul social ocupat nu au nimic în comun la prima vedere. Îmi vine în minte o ştire apărută în presă pe vremea adolescenţei mele în Austria: o slujnică s-a aruncat pe fereastră din - aşa cum s-a scris atunci în limbajul jurnalistic al vremii - "dragoste neîmpărtăşită pentru o vedetă de radiodifuziune". Ce raport să stabilim între un astfel de act şi alte aspiraţii către moarte sau moduri de a găsi moartea, incomensurabile în sine? P. F., psihanalist, discipol de primă generaţie al lui Freud, s-a împuşcat la bătrâneţe. Cu puţin timp înainte îşi pierduse soţia; suferea de cancer inoperabil de prostată. Faptul că a pus mana pe revolver poate fi înţeles, ba chiar aprobat cu o mină gravă. Bătrânul avusese o viaţă plină, o carieră bogată, plină de experienţă. Nu îi mai rămânea nimic altceva decât durere trupească şi singurătate: ceea ce numim calea spre viitor îi era blocată, astfel încât a transformat în moarte non-viitorul, care nu ar mai fi însemnat decât luarea în captivitate a vieţii prin moarte. Sau însuşi Sigmund Freud. Suferea de cancer palatal în fază terminală. Gura îi mirosea pestilenţial încât nici măcar propriul câine nu se mai apropia de el. I s-a plâns medicului său curant de calvarul neîntrerupt şi i-a cerut să îi administreze injecţia eliberatoare, iar vechiul său prieten nu l-a refuzat. Din nou un exemplu evident de moarte liber aleasă, legitimată şi acceptată social. Dar cum apreciem cazul lui Cesare Pavese care, în culmea succesului şi în plină forţă creatoare, s-a sinucis din cauza unei banale aventuri amoroase? Sau faptul că Paul Celan, L'Inconnu de la Seine, sau Peter Szondi, necunoscutul dintr-un lac berlinez, au preferat vâltoarea apelor unei vieţi onorabile şi reputate? Au cumva Pavese, Celan şi Szondi mai multe în comun cu slujnica auto-defenestrată din Viena decât cu Freud sau P. F.? Cum să interpretăm oare cazul locotenentului Gustl, creat de Schnitzler, personaj fictiv, dar foarte plauzibil? El a petrecut o noapte în Prater gândindu-se la inerenţa sinuciderii doar din cauză că un brutar mai bine făcut decât el l-a împiedicat, în timpul unei altercaţii, să-şi scoată sabia din teacă, aşa cum l-ar fi obligat codul de onoare al armatei cezarocrăieşti. Ar fi putut să îşi spună: ei bine, individul a fost mai puternic decât mine, dar nu este vina mea; iar dacă va fi atât de meschin încât să colporteze această întâmplare dezonorantă, iar dacă superiorii mei vor fi atât de înguşti la minte încât să mă dea afară din armată, nu mai este problema mea; îmi voi da eu însumi demisia şi voi trece în serviciul administrativ. Dar pentru el "uniforma cezaro-crăiască" reprezenta raţiunea supremă a întregii sale existenţe la fel cum iubirea pentru cântăreţul cu voce mieroasă era totul pentru slujnica vieneză. El nu dorea, nu putea să trăiască fără uniformă, asemenea acelei fetişcane fără iubirea bărbatului care cânta afectuos "doi ochi de basm, frumoşi ca două stele". Nu a ajuns să se împuşte doar pentru că, atunci când a dus mâna la armă, a aflat întâmplător că brutarul cel musculos murise chiar în acea noapte în urma unui infarct. Locotenentul Gustl şi fata în casă se situau sub semnul altor reguli de onorabilitate a vieţii decât Freud, Federn, Pavese, Celan, reguli cărora, în situaţiile în care se aflau, nu le-au putut da curs.

Toate acestea nu invalidează judecăţile suicidologiei. Aceasta ar vorbi, în cazul locotenentului Gustl, despre constrângerile inexorabile ale unui cod de onoare inuman, în cazul slujnicei, despre factorul declanşator - iubirea neîmpărtăşită -, care au făcut ca cea mai profundă nemulţumire existenţială a fiinţei să o împingă în pragul izbucnirii suicidare, în cazul lui Celan sau Szondi va vorbi probabil despre depresii endogene. Suicidologia procedează just. Pentru suicidant sau suicidar explicaţiile furnizate sunt însă golite de sens. Acesta este preocupat de faptul că se află într-o situaţie pe deplin şi în mod inconfundabil unică. Acea situation vecue care nu poate fi nicicând comunicată integral, astfel încât, de fiecare dată când cineva moare de propria sa mână sau doar încearcă să se sinucidă, cade un voal care niciodată nu va mai fi ridicat; dacă, în caz ideal, ar fi iluminată suficient de bine, ochiul ar percepe o imagine fugitivă. - Vom reveni ulterior asupra unor astfel de imagini. În prealabil, să ne întrebăm dacă, dincolo de faptele obiective cu privire la sinuciderea pusă în aplicare sau la inevitabilitatea acesteia, exemplele anterioare au ceva în comun. Răspunsul este simplu. La prima vedere, acesta ar putea să pară trivial, la o analiză mai temeinică deschide însă calea spre abisul tainei existenţiale. Vorbesc aici despre situaţia care precede prăbuşirea în abis.

Dincolo de motivaţia psihologică, de interdependenţele cauzale sufleteşti, la capătul cărora se situează actul în sine, indescriptibil, situaţia este fundamental aceeaşi în toate cazurile. Suicidantul sau suicidarul - căci în acest loc este irelevant dacă survine moartea - se loveşte cu capul de pereţii din ce în ce mai apăsători, până când craniul, deja rănit şi subţiat ca un balon umflat peste măsură, trece prin zid. Se prea poate ca el să-şi fi premeditat cu un calm desăvârşit moartea liber aleasă, la care ştiinţa de specialitate se referă ca la "suicid-bilanţ"; poate că o situaţie exterioară insuportabilă l-a supus unei constrângeri subite, caz denumit "sinuciderea scurt-circuit"; cuprins de durere şi melancolie, e prea poate ca suicidarul să fi fost somnolent sau, dimpotrivă, cu doar câteva ore mai devreme să fi fost bine dispus, după cum depun mărturie cei prezenţi - clipa dinainte de prăbuşirea în abis face ca toate diferenţele să fie irelevante, egalizându-le derezonabil. Diferenţele ţin mai mult de probleme ale familiei sau chiar ale ştiinţei.

Astfel, în cazul slujnicei vieneze, ştiinţa vorbeşte despre un "motiv neglijabil". Ce ştie ştiinţa? Tot ceea ce se poate afla din exterior, pe scurt: nimic. Am cunoscut un bărbat care, din cauza unei certe domestice, a ingerat un număr impresionant de somnifere, a fost "salvat" din pură întâmplare, a zăcut douăzeci şi patru de ore în comă şi trăieşte şi acum. I-a fost prezentat unui amic neurolog, care i-a ţinut o predică înţeleaptă: Gândiţi-vă, lucrurile de acest gen - certuri domestice, lacrimi, împăcări -, toate ţin de domeniul vodevilului. Medicului îi scăpa un amănunt: ce este menit să fie vodevil şi ce este tragedie hotărăşte autorul. Situaţia de dinaintea prăbuşirii în abis, care uneori poate dura doar o clipă, iar alteori se poate prelungi pe parcursul unor ore de chin, şterge toate diferenţele, fie ele şi de rang social: slujnica devine atunci la fel de eroică sau de jalnică precum un mare poet, un renumit psiholog. Persoana aceea, probabil o fetişcană de rând, care s-a aruncat acum câteva decenii pe fereastră, nu îmi iese din minte. Cum a început totul? Cu "doi ochi de basm, frumoşi ca două stele", cântat de o voce siropoasă în difuzor pe când stătea singură în cameră, pe marginea patului, şi îngâna încet. Imposibil să te opui acestei dulci tentaţii. Poate că, prin intermediul postului de radio, îi scrisese acelei voci care înmuia inimi şi nu primise nici un răspuns. Se prea poate ca ea să fi găsit în vreo papetărie fotografia artistului, acel bărbat cu părul negru, pomădat şi dat pe spate, cu obrajii fini şi zâmbetul dulce, fără adresă. Iubeşte, dar iubirea nu îi este împărtăşită, nu mai poate continua să asculte doar vocea la radio.

Dacă braţul acelui bărbat în smoching nu o va cuprinde, lumea va deveni pentru ea tortură şi nebunie. Oricui îi povesteşte prin ce trece, fetei de pe celălalt palier, ajutorului de măcelar, totul se petrece la fel: nimeni nu o ascultă. Ea îşi spune că nu mai poate îndura. Sigmund Freud a tras linia: viaţa nu mai este decât un calvar. Ei se pregătesc să se prăbuşească în abis - îndrăzneşte atunci cineva să arboreze un zâmbet ironic sau să livreze vreun sfat înţelept? Contest oricui acest drept, oricât de strălucit s-ar fi impus în domeniul suicidologiei. Un cuvânt de spus nu are decât cel care a pătruns vreodată în tenebre. Acela nu va pretinde nimic din ceea ce ar putea fi folositor privit în lumina realităţii exterioare. Ceea ce va aduce cu sine din abis se va risipi la lumina zilei, strecurându-i-se printre degete precum nisipul. Însă orice suicidar va confirma că el, şi doar el, s-a aflat pe drumul cel bun, adică pe cel adecvat evenimentului, în speranţa că şi-ar rămâne fidel până la capăt, că nu s-ar renega. Să presupunem că, dacă ar fi urmat o terapie, bucătăreasa, Pavese sau Celan ar fi fost salvaţi, declarând apoi toţi trei că în acele momente erau pradă tulburării, iar acum le merge bine. Iertat, uitat. Să zicem că ar fi fost cuprinşi de recunoştinţă faţă de mâinile salvatoare care le-au fost întinse şi de cuvintele încărcate de învăţăminte care le-au fost şoptite. Prieteni, viaţa este, totuşi, frumoasă. Dar ce demonstrează toate acestea? Poate doar faptul că, datorită unei terapii încununate de succes, ei devin alţi oameni, nicidecum unii mai buni, mai respectabili. Aici mi se pare că trebuie să punem capăt temporalităţii şi istoricităţii.

Jean Barois, personajul omonim din romanul lui Roger Martin du Gard, şi-a întocmit un testament la vârsta de patruzeci de ani: şi-a exprimat dorinţa de a nu fi înmormântat creştineşte, deoarece la acel moment, în deplinătatea facultăţilor sale intelectuale şi morale, se recunoştea ateist, iar ceea ce avea să spună sau să facă mai târziu, într-o stare de spirit diminuată, nu trebuia luat în considerare. Bătrân şi bolnav, în ceasul morţii, Jean Barois pune să fie chemat un preot la căpătâiul său. Cine era de fapt Jean Barois cel autentic? Dacă este să ne conducem după temporalitate şi istoricitate, ar trebui să socotim logic următoarele: Jean Barois era bătrânul aflat pe patul de moarte, care a dispus să fie chemat preotul, fiindcă toate momentele precedente ale vieţii sale se sedimentaseră în sinele său şi s-au întrepătruns, cele mai recente asimilându-le pe cele anterioare, transformându-le astfel. - Nu fac în mod categoric afirmaţia că faptele nu s-ar putea prezenta astfel, deşi personal nutresc simpatie pentru bărbatul de patruzeci de ani în deplinătatea capacităţilor sale. Mă distanţez aici de înclinaţia personală şi lansez doar ca subiect de reflecţie faptul că fiecare segment temporal al existenţei noastre, de facto chiar fiecare clipă, îşi are propria sa logică şi propria sa onoare, că procesul temporal de maturare reprezintă totodată şi o apropiere de moarte şi că sărmana mea slujnică poate că nu ar fi ajuns nicicând să atingă un grad de autenticitate mai mare ca în momentul în care a sărit pe fereastră. Să o fi înnobilat marea dragoste? Nici gând. Pusese doar stăpânire pe ea, conferind existenţei sale o intensitate care mai târziu, alături de un bărbat vajnic şi o liotă de copii veseli, nu i-ar mai fi fost dată. Ea a trăit în mod extrem, astfel autentic, în momentul prăbuşirii în abis.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer