Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Singurătatea alergătorului de cursă lungă


Alan Sillitoe, traducere de Ciprian Şiulea

20.06.2012
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Singurătatea alergătorului de cursă lungă
Alan Sillitoe
Editura Polirom, 2012
Traducere din limba engleză de Ciprian Şiulea
 

***
Prezentare autor
Alan Sillitoe (1928-2010) s-a născut în Nottingham, într-o familie de muncitori. A renunţat la şcoală la vârsta de paisprezece ani şi a muncit o vreme în fabrică, ocupându-şi timpul liber cu lecturi. În 1945 a ajuns controlor de trafic aerian în cadrul Forţelor de Aviaţie britanice, însă s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a fost pensionat la vârsta de 21 de ani, petrecând ani întregi în spitale. Reprezentant al Generaţiei Tinerilor Furioşi, deşi îi displăcea să fie desemnat astfel, a scris nume­roase romane şi povestiri, abordând mai ales o tematică socială, printre care Saturday Night and Sunday Morning (1958), despre atmosfera decepţionantă şi lipsa de opor­tunităţii a clasei muncitoare în anii de după război, The General (1960), A Start in Life (1970), Ragman's Daughter (1972), The Widower's Son (1976) şi a publicat de asemenea mai multe volume de poezii şi de eseistică. În 1995, biografia sa, Life Whitout Armour, s-a bucurat de mare succes la publicare. În anii '90 i s-a acordat o diplomă onorifică din partea Universităţii Nottingham, iar în 1997 a fost ales membru al Societăţii Regale de Literatură britanice.
Nuvela Singurătatea alergătorului de cursă lungă (The Loneliness of the Long Distance Runner), deţină­toare a premiului Hawthornden pentru literatură, a fost publicată în 1959 şi ecranizată în 1962, după un scenariu scris de autor, în regia lui Tony Richardson. Filmul i-a adus actorului Tom Courtenay (cunoscut publi­cului pentru rolurile de mai târziu din filme precum Doctor Jivago sau Noaptea generalilor) un premiu Bafta pentru debut în 1963. Protagonistul, un tânăr rebel, ajunge să fie închis, pentru o spargere, într-un centru de corecţie unde i se oferă şansa să ia parte la un concurs de cros pe distanţe lungi. Dimineţile friguroase, chinuitoare şi orele lungi de alergare îl fac să se gân­dească la lumea din jur, cu ipocrizia ei, lipsa de mora­litate şi ţelurile superficiale. Alături de această nuvelă, volumul conţine alte câteva povestiri, printre care: Unchiul Ernest, Domnul Raynor, învăţătorul, Fotografia cu barca de pescuit, Arca lui Noe, Sâmbătă după-amiaza, Declinul şi prăbuşirea lui Frankie Buller.

***
Fragment

Mă aflu în Essex. Se presupune că e un centru de corecţie bun, cel puţin asta mi‑a spus guver­natorul când am ajuns aici din Nottingham. "Vrem să avem încredere în tine, cât vei sta în această instituţie", a spus el, netezind ziarul cu mâinile lui nemuncite şi albe ca zăpada, în timp ce eu citeam cuvintele mari, răsturnate: Daily Telegraph. "Dacă joci corect cu noi şi noi o să jucăm corect cu tine." (Pe cuvântul meu, ai fi crezut că urma să fie un meci lung de tenis.) "Vrem muncă seri­oasă, cinstită, şi vrem să avem sportivi buni", a mai spus el. "Şi dacă ne oferi aceste două lucruri, poţi fi sigur că ne vom purta corect cu tine şi te vom trimite înapoi în lume ca un om cinstit." Ei bine, aş fi putut să mor de râs, mai ales când, imediat după asta, l‑am auzit pe sergentul major ordonându‑ne răstit, mie şi altora doi, să luăm poziţie de drepţi şi apoi punându‑ne să defilăm pe parcă eram Regimentul de Gardă. Şi în timp ce guvernatorul spunea întruna "noi" vrem să faci asta şi "noi" vrem să faci ailaltă, eu mă tot uitam în jur să văd care sunt ceilalţi, întrebându‑mă câţi sunt. Bineînţeles, ştiam că sunt mii ca el, dar din câte vedeam eu, acolo, în cameră, era doar unul. Şi chiar există mii ca el, peste tot în ţara asta nenorocită, în magazine, birouri, gări, maşini, case şi crâşme, oameni cu frica legii, ca voi şi ca ei, toţi păzindu‑i pe nelegiuiţii ca mine şi ai noştri, aşteptând să sune la poliţie imediat cum facem o mişcare greşită. Şi aşa o să fie întot­deauna, v‑o spun de acum, pentru că eu încă n‑am terminat cu mişcările greşite şi îndrăznesc să afirm că nici n‑o să termin, decât atunci când dau colţul. Dacă cei cu frica legii speră să mă împiedice să mai fac mişcări greşite, îşi pierd timpul. Ar putea la fel de bine să mă aşeze la zid şi să se pună cu puştile pe mine. Doar aşa să mă oprească - şi pe alţii câteva milioane la fel. Pentru că de când am venit aici m‑am gândit mult. Ne pot spiona toată ziua să vadă dacă ne sorbim terciul, dacă muncim ca lumea sau dacă ne facem "exerciţiile", dar nu ne pot radiografia interiorul să afle ce ne spunem nouă înşine. Mi‑am pus tot felul de întrebări şi m‑am gândit la viaţa mea de până acum. Şi îmi place să fac asta. E o desfătare. Face să treacă timpul şi Borstal nu mai pare nici pe departe la fel de rău cum spuneau băieţii de pe strada noas­tră că ar fi. Iar figura asta cu alergatul de cursă lungă e mai bună decât orice, căci mă face să mă gândesc atât de mult, încât înţeleg lucrurile şi mai bine decât atunci când stau noaptea în pat. În plus, cu tot gânditul ăsta în timp ce alerg, am ajuns să fiu unul din cei mai buni alergători de la Borstal. Îmi fac turul de opt kilometri mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi ştiu eu.
 
Aşa că imediat ce îmi spun că sunt primul om care s‑a nimerit pe lumea asta şi fac acel prim salt în iarba îngheţată a zorilor unei dimineţi în care nici măcar păsările nu au curajul să ciri­pească, încep să mă gândesc şi asta îmi place. Îmi fac turele ca în vis, cotind pe aleile sau cărările şerpuite fără să îmi dau seama că o fac, sărind peste pâraie fără să ştiu că există şi strigând bună dimineaţa matinalului lăptar fără să îl văd. E o desfătare să fii alergător de cursă lungă, să fii singur pe lume, fără nimeni care să te enerveze, să îţi spună ce să faci sau să‑ţi spună că există un magazin un pic retras, numai bun de spart, pe strada alăturată. Uneori mă gândesc că nu am fost niciodată atât de liber ca în timpul celor câtorva ore în care alerg pe drum, dincolo de por­ţile alea, ocolind stejarul golaş, burduhănos, de la capătul aleii. Totul e mort, dar bun, pentru că e mort înainte să învie, nu mort după ce a fost viu. Aşa văd eu lucrurile. Înţelegeţi, la început mă simt adesea îngheţat mort. Nu îmi simt deloc mâinile, picioarele sau carnea, ca şi cum aş fi o fantomă care n‑ar şti că are sub picioare pământul dacă nu l‑ar vedea din când în când prin ceaţă. Chiar dacă unii ar numi această îngheţare dure­roasă suferinţă şi i‑ar povesti mamei în scrisoare, eu n‑o fac, pentru că ştiu că peste o jumătate de oră o să mă încălzesc, că în momentul în care ajung la drumul principal şi cotesc pe cărarea din câmpul de grâu, pe lângă staţia de autobuz, o să mă simt încins ca o sobă pântecoasă şi fericit ca un câine cu tinichele de coadă.
 
E o viaţă bună, îmi spun mie însumi, dacă nu cedezi în faţa sticleţilor, a şefilor de la centrul de corecţie şi a celorlalţi nemernici cu frică de lege. Tropa‑tropa‑tropa. Buf‑buf‑buf. Poc‑poc‑poc fac picioarele mele pe pământul tare. Fâş‑fâş‑fâş, în timp ce braţele şi mijlocul meu agaţă crengile goale ale unui tufiş. Pentru că deja am şaptespre­zece ani, iar când o să‑mi dea drumul de aici - dacă nu cumva evadez şi fac lucrurile să ia altă întor­sătură - vor încerca să mă bage în armată, şi care e diferenţa dintre armată şi locul ăsta în care sunt acum? Pe mine nu mă pot păcăli, nemer­nicii. Am văzut cazărmile de pe lângă casa mea şi dacă n‑ar fi pifanii ăia de gardă cu puşti pe afară, n‑ai vedea nici o diferenţă între zidurile lor înalte şi locul în care sunt acum. Şi chiar dacă pifanii ies uneori în timpul săptămânii să bea o halbă, ce‑i cu asta? Eu nu ies trei dimineţi pe săptămână cu alergatul meu de cursă lungă? E de cincizeci de ori mai bine decât să bei. Când mi‑au spus prima oară că aveam să alerg pe tere­nurile de cros fără un gardian care să pedaleze pe bicicletă pe lângă mine, nu mi‑a venit să cred ; dar ei spuneau că e un centru juvenil progresist şi modern, chiar dacă pe mine nu mă pot păcăli, pentru că eu ştiu că e ca oricare altă închisoare juvenilă, după poveştile pe care le‑am auzit, în afară de faptul că mă lasă să alerg aşa. O închi­soare juvenilă e o închisoare juvenilă, indiferent ce ar face ei; dar oricum m‑am plâns că e o tâm­penie să mă trimită cu noaptea în cap să alerg opt kilometri, pe stomacul gol, până când au reuşit să mă convingă că nu era chiar aşa de rău - ceea ce ştiam deja -, până când mi‑au zis că sunt băiat bun şi m‑au bătut pe umăr, după ce eu le‑am zis că sunt de acord şi că o să încerc să câştig pentru ei Cupa Centrelor de Corecţie Panglica Albastră pentru Crosul de Cursă Lungă (pe toată Anglia). Iar acum, guvernatorul, când îşi face rondurile, îmi vorbeşte aproape ca şi cum ar vorbi cu un cal de curse campion, dacă ar avea aşa ceva.
- Totul în regulă, Smith? întreabă el.
- Da, domnule, răspuns eu.
El îşi mângâie mustaţa cenuşie.
- Cum merge alergatul?
- Am început să dau ture în jurul curţii după prânz, doar ca să nu‑mi pierd exerciţiul, îi spun eu.
Nemernicul ăla burtos cu ochii bulbucaţi e încân­tat de asta:
- Foarte bine, spune el. Ştiu că o să ne aduci cupa aia.
 
Iar eu înjur în şoaptă: "O s‑o aduc pe naiba". Nu, n‑o să le aduc cupa aia, chiar dacă nemernicul ăsta care îşi mângâie încontinuu mustaţa şi‑a pus toate speranţele în mine. Căci ce înseamnă spe­ranţa lui nebunească ? mă întreb eu. Tropa‑tropa-tropa, poc‑poc‑poc, peste pâraie şi prin pădure, unde e aproape întuneric şi crenguţele îngheţate pline de rouă îmi înţeapă picioarele. Nu înseamnă absolut nimic pentru mine, doar pentru el, iar pentru el înseamnă la fel de mult cât ar însemna pentru mine dacă aş lua ziarul cu curse şi aş paria pe un cal despre care nu ştiu nimic, nu l‑am văzut niciodată şi nici dacă l‑aş vedea vreodată nu mi‑ar păsa nici cât negru sub unghie. Asta înseamnă pentru el. Iar eu o să pierd cursa, pentru că nu sunt deloc un cal de curse, şi o să‑i spun asta înainte să plec de aici - dacă nu spăl putina chiar înainte de cursă. Pe Dumnezeul meu, aşa o să fac. Sunt o fiinţă umană şi am gânduri şi secrete şi o viaţă în mine, despre care el nu ştie că există acolo, şi nici nu va şti niciodată ce există acolo, pentru că e prost. Probabil că veţi râde auzind asta, eu să spun că guvernatorul e un nemernic prost, când de abia dacă ştiu să scriu, iar el ştie să citească, să scrie şi să adune ca un profesor. Dar ceea ce spun eu e destul de corect. El e prost, iar eu nu sunt, pentru că eu pot privi mai bine în cei ca el decât poate el să privească în cei ca mine. E adevărat că amândoi suntem şireţi, dar eu sunt mai şiret şi până la urmă o să câştig, chiar dacă e să mor în temniţă la optzeci şi doi de ani, pentru că viaţa mea o să‑mi aducă mai multă bucurie şi pasiune decât o să aibă el vreodată în viaţa lui. Bănuiesc că a citit o mie de cărţi şi, din câte ştiu eu, e posibil să fi şi scris câteva, dar eu ştiu cât se poate de sigur, la fel de sigur precum faptul că mă aflu aici, că ceea ce mâzgălesc eu acum e de un milion de ori mai valoros decât orice ar putea el să mâzgălească vreodată. Nu‑mi pasă ce spun alţii, ăsta e adevărul şi el nu poate fi negat. Ştiu, atunci când vorbeşte cu mine şi eu mă uit la moaca lui de armată, că eu sunt viu şi el e mort. E la fel de mort ca un bolovan. Dacă ar alerga zece metri, ar muri pe loc. Dacă ar putea să pătrundă ceea ce se întâmplă în interiorul meu, ar muri din nou, surprins. În acest moment indivizi morţi ca el au o poziţie superioară faţă de indivizii ca mine, şi sunt aproape sigur că aşa va fi întotdeauna, dar chiar şi aşa, pe Dumnezeul meu, prefer să fiu ceea ce sunt - alergând întruna, spărgând magazine pentru un pachet de ţigări şi un borcan de gem -, decât să am o poziţie superioară faţă de altcineva şi să fiu mort din cap până‑n picioare. Poate că imediat cum obţii o poziţie superioară faţă de cineva mori. Pe Dumnezeul meu, ca să spun această ultimă propoziţie a fost nevoie de câteva sute de kilometri de alergat de cursă lungă. La început mi‑ar fi fost la fel de greu să spun asta cum mi‑ar fi să scot o bancnotă de un milion de lire din buzunarul de la spate. Dar e adevărat, ştiţi, acum că mă gândesc din nou, şi a fost adevărat întotdeauna şi va fi adevărat întotdeauna, şi sunt tot mai sigur de ches­tia asta de fiecare dată când îl văd pe guver­nator deschizând uşa şi spunând "Bună dimineaţa, băieţi". În timp ce alerg şi îmi văd aburii respiraţiei ridicându‑se în aer, ca şi cum aş avea zece tra­bucuri înfipte în diverse locuri din trupul meu, mă gândesc mai bine la micul discurs pe care l‑a rostit guvernatorul când am ajuns prima oară. Cinste. Fii cinstit. Am râs atât de mult într‑o dimineaţă, că am pierdut zece minute din timp, pentru că a trebuit să mă opresc ca să scap de înţepăturile pe care le simţeam într‑o parte. Guvernatorul era atât de îngrijorat când am ajuns târ­ziu, că m‑a trimis la doctor să‑mi facă radiografie şi să‑mi examineze inima. Fii cinstit. E ca şi cum ai spune: fii mort, ca mine, şi atunci nu va mai trebui să îţi părăseşti casa ta drăguţă de mahala ca să ajungi la Borstal sau la închisoare. Fii cinstit şi rămâi la o slujbă de şase lire pe săptămână. Ei bine, cu tot alergatul ăsta de cursă lungă, eu încă nu am reuşit să îmi dau seama ce vrea să spună cu asta, deşi încep s‑o fac - şi nu‑mi place ce vrea să spună. Pentru că după tot gânditul ăsta, mi‑am dat seama că se reduce la ceva ce nu poate fi adevărat despre mine, aşa cum m‑am născut şi am crescut eu. Pentru că un alt lucru pe care cei ca guvernatorul nu o să îl înţeleagă niciodată este că eu sunt cinstit, că nu am fost niciodată altfel decât cinstit şi că voi fi cinstit întotdeauna. Sună ciudat. Dar e adevărat, pentru că eu ştiu ce înseamnă "cinstit" pentru mine, iar el ştie ce înseamnă doar pentru el. Eu cred că cinstea mea e singurul soi care există pe lume, iar el crede de asemenea că a lui e singurul soi de pe lume. Ăsta e motivul pentru care acest conac mare şi murdar cu ferestre zidite şi îngrădit, aflat la dracu‑n praznic, a fost folosit pentru întemni­ţarea indivizilor ca mine. Însă dacă eu aş avea o poziţia superioară, nici nu mi‑aş bate capul să construiesc o clădire ca asta în care să îi bag pe toţi sticleţii, guvernatorii, târfele rafinate, hârţo­garii, ofiţerii militari şi membrii Parlamentului; nu, i‑aş pune la zid şi le‑aş arăta eu lor, aşa cum ar fi făcut şi ei cu indivizii ca noi cu ani în urmă, asta dacă ar fi înţeles vreodată ce înseamnă să fii cinstit, dar nu înţeleg şi nici nu o să înţeleagă vreodată, mă jur pe ce am mai sfânt.
 
Eram la Borstal de aproape optsprezece luni când m‑am gândit să scap. Nu pot să vă spun prea multe despre cum era acolo, pentru că nu am deprins obişnuinţa de a descrie clădiri sau de a spune câte scaune şubrede şi ferestre cu grilaj are o cameră. Şi nici nu pot să mă plâng prea mult, pentru că, dacă e să spun adevărul, nu am suferit deloc la Borstal. Am dat acelaşi răspuns pe care l‑a dat un prieten de‑al meu atunci când cineva l‑a întrebat cât de mult a urât armata. "N‑am urât‑o deloc", a spus el. "Îmi dădeau de mâncare, haine şi bani de buzunar, ceea ce era mult mai mult decât avusesem eu vreodată, în afara cazului în care mă speteam muncind pentru asta, iar în majoritatea timpului nu mă lăsau să muncesc, ci mă trimiteau la biroul de şomaj de două ori pe săptămână." Ei bine, asta e, în mare, cam ceea ce spun şi eu. Borstal nu mi‑a făcut rău din punctul ăsta de vedere, aşa că, de vreme ce n‑am nici o nemulţumire, nu trebuie să descriu ce ne dădeau de mâncare, cum erau dormitoarele sau cum se purtau cu noi. Dar Borstal mi‑a făcut ceva în alt fel. Nu, nu m‑au scos din minţi de nervi, pentru că nervos sunt eu dintotdeauna, încă de când m‑am născut. Ceea ce au făcut a fost să‑mi arate lucrurile de care trebuia să mă tem. Existau şi altele, cum ar fi închisoarea şi, în cele din urmă, ştreangul. E ca şi cum eu m‑aş repezi să pocnesc un om ca să‑i smulg haina de pe el şi, dintr‑odată, mă retrag, din cauză că el scoate un cuţit cu care să mă înjunghie ca pe un porc dacă mă apropii prea mult. Cuţitul ăla e Borstal, pâr­naia, ştreangul. Dar odată ce ai văzut cuţitul, înveţi câte ceva despre lupta fără arme. Trebuie s‑o faci, pentru că tu nu o să ajungi niciodată să ai un astfel de cuţit, şi o astfel de luptă fără arme nu înseamnă prea mult. Şi totuşi, iată‑l acolo şi, cuţit‑necuţit, tu continui să te repezi la omul ăla, sperând să îl prinzi cu o mână de încheietură şi cu cealaltă de cot, amândouă în acelaşi timp, şi să i le răsuceşti până când dă drumul cuţitului.
 
Înţelegeţi, trimiţându‑mă la Borstal, mi‑au ară­tat cuţitul, iar de acum încolo ştiu ceva ce nu ştiam înainte: că între mine şi ei e război. Am ştiut dintotdeauna asta, bineînţeles, pentru că şi eu am fost la şcoli de corecţie pentru minori, iar băieţii de acolo mi‑au povestit o grămadă despre fraţii lor de la Borstal, dar pe atunci era doar o joacă, ca pisoii, ca boxul cu mănuşi, ca flirturile. Dar acum, că îmi arătaseră cuţitul, indiferent dacă aş mai fi şterpelit vreun alt lucru în viaţa mea sau nu, ştiam cine sunt duşmanii mei şi ce este războiul. Nu au decât să arunce cu toate bombele atomice din partea mea: niciodată nu o să numesc asta război şi nici nu o să port uniformă de soldat, pentru că eu duc un altfel de război, despre care ei cred că e o joacă de copii. Războiul despre care zic ei că e război este de fapt sinucidere curată, iar cei care se duc şi mor în război ar trebui băgaţi la pârnaie pentru tentativă de sinucidere, pentru că asta e senzaţia din mintea celor care se reped să se înroleze sau se lasă recrutaţi. Eu ştiu, pentru că m‑am gândit uneori ce bine ar fi să s‑o termin cu mine, iar cea mai uşoară modalitate, mi‑am dat seama, ar fi să sper că apare vreun război mare, astfel încât să mă pot înrola şi să mor. Dar am trecut de asta când mi‑am dat seama că deja duc un război al meu, că mă născusem în război şi că crescusem auzind sunetele "bătrânilor sol­daţi" în timp ce dădeau atacul cu baioneta la Dartmoor, aproape că îşi pierduseră viaţa la Lincoln şi se treziseră prinşi în capcana de la Borstal pe tărâmul nimănui, sunete care se auzeau mai tare decât toate bombele nemţilor. Războaiele statului nu sunt războaiele mele; nu au nimic de‑a face cu mine, pentru că nu o să‑mi pese nici­odată de altceva decât de războiul meu. Îmi amin­tesc când aveam paisprezece ani şi m‑am dus la ţară cu trei veri de‑ai mei, toţi cam de aceeaşi vârstă, care mai târziu au ajuns la diferite închi­sori juvenile, apoi în diferite regimente, din care au dezertat curând, şi apoi au preluat diferite îndeletniciri cu care încă se mai ocupă, din câte ştiu eu. Dar în fine, atunci eram toţi copii şi ne doream să batem pădurile, să mai scăpăm de smoala încinsă şi puturoasă a străzilor într‑o zi de vară. Am sărit peste garduri şi am traversat câmpuri, furând din drum câteva mere acre, până când am văzut pădurea, cam la doi kilometri dis­tanţă. Când am ajuns pe Collier's Pad, am dat peste alt grup, câţiva care vorbeau cu voci de liceeni, în spatele unui gard. Ne‑am furişat până la ei, urmărindu‑i printre rămurele, şi am văzut că erau la picnic, o etalare cu adevărat elegantă de coşuri, sticle şi şervete. Trebuie să fi fost cam şapte în total, băieţi şi fete trimişi la plimbare de mamele şi taţii lor pentru o după-amiază. Aşa că ne‑am strecurat pe sub gard pe burtă, ca nişte crocodili, i‑am înconjurat şi apoi ne‑am repezit în mijloc, risipind focul, plesnindu‑i peste urechi şi înhăţând tot ce era de mâncare, apoi fugind peste câmpurile de la Cherry Orchard spre pădure, urmăriţi de un bărbat care apăruse în timp ce prădam picnicul. Am scăpat, însă, şi pe deasupra am şi mâncat bine, pentru că eram morţi de foame şi abia aşteptam să ne înfigem fălcile în salatele alea, în sendvişurile cu şuncă şi în prăjiturile cu cremă.
 
Ei bine, o să mă simt întotdeauna, în fiecare secundă din viaţa mea, aşa cum trebuie să se fi simţit acei copii proşti înainte să‑i împrăştiem noi. Dar ei nici nu visaseră vreodată că ceea ce s‑a întâmplat urma să se întâmple, exact aşa cum guvernatorul acestui centru de corecţie care latră la noi despre cinste şi alte ţicneli dintr‑astea nu ştie nimic, în timp ce eu ştiu în fiecare clipă a vieţii mele că e întotdeauna posibil ca o cizmă mare să‑mi strivească picnicul drăguţ pe care aş avea snobismul şi necinstea să mi‑l pregătesc. Recunosc că au existat momente în care m‑am gândit să îi spun guvernatorului toate acestea, astfel încât să îl pun în gardă, dar când m‑am apropiat suficient de mult cât să îl văd, m‑am răzgândit, spunându‑mi că o să îl las fie să afle de unul singur, fie să treacă prin aceleaşi încercări prin care trecusem eu. Nu sunt insensibil (de fapt, am ajutat la vremea mea câţiva indivizi cu câte o liră, un loc de dormit, o ţigară sau un adăpost de ploaie, când erau căutaţi de poliţie), dar să fiu al naibii dacă voi risca să ajung la carceră doar pentru că am încercat să‑i dau guvernatorului un mic sfat pe care nu îl merită. Dacă am inima blândă, ştiu genul de oameni pentru care o voi păstra. Şi orice sfat i‑aş da guvernatorului, nu i‑ar face nici un fel de bine ; n‑ar face decât să‑l prindă pe picior greşit mai repede decât dacă nu i s‑ar spune nimic, ceea ce presupun că mi‑aş dori eu să se întâmple. Dar deocamdată o să las lucrurile să decurgă ca până acum, acesta fiind un alt lucru pe care l‑am învăţat în ultimul sau ultimii doi ani. (E bine că nu mă pot gândi la lucrurile astea mai repede decât pot să scriu cu acest capăt de creion pe care îl ţin strâns în mână, altfel m‑aş fi lăsat de toată povestea asta cu săptămâni în urmă.)
 
În momentul în care ajung la jumătatea turei mele de dimineaţă, când, după zorii îngheţaţi, întrevăd un fragment vâscos de lumină a soarelui atârnând de crengile goale ale fagilor şi platanilor, şi mi‑am marcat jumătatea traseului luptându‑mă cu scurtătura abruptă de pe taluzul plin de tufi­şuri, până la drumul cel desfundat, unde nu există nici ţipenie prin preajmă şi nici un zgomot, cu excepţia nechezatului unui mânz bălţat din graj­dul unei case de ţară pe care nu o pot vedea, atunci încep să mă gândesc la cel mai profund şi mai tâmpit lucru dintre toate.
Guvernatorul ar face o criză dacă m‑ar vedea cum alunec în jos pe taluz, pentru că mi‑aş putea rupe gâtul sau glezna, dar eu nu pot să nu o fac, pentru că e singurul risc pe care mi‑l asum şi singura dis­tracţie pe care o am, să zbor cu cea mai mare viteză, ca unul dintre pterodactilii ăia din O lume dispărută de care am auzit o dată la radio, nebun ca un cocoş castrat, zgâriindu‑mă groaznic şi aproape dându‑mi drumul de tot, dar nu chiar. E cea mai minunată clipă, pentru că nu există nici un gând, cuvânt sau imagine a nimic în capul meu în timp ce cobor. Sunt gol, la fel de gol ca înainte să mă nasc, şi nu îmi dau drumul probabil pentru că acel ceva din adâncurile mele, indiferent ce‑ar fi, nu vrea ca eu să mor sau să mă rănesc grav. Şi e stupid să te gândeşti profund, ştiţi, pentru că nu ajungi nicăieri, deşi când trec de acest reper care marchează jumătatea traseului sunt profund, pentru că alergarea de cursă lungă din zorii unei dimineţi mă face să mă gândesc că fiecare alergare de acest fel e o viaţă - o viaţă mică, ştiu - dar o viaţă la fel de plină de nefericire şi bucurie şi întâmplări ca oricare alta pe care o vei avea vre­odată - şi îmi amintesc că după multe astfel de alergări, m‑am gândit că nu e nevoie de multă ştiinţă ca să‑ţi dai seama cum se va sfârşi o viaţă, odată ce ea a început deja de ceva timp. Dar ca de obicei, mă înşelam, căzând în capcana poliţiei, apoi în capcana propriului meu creier prost. Nu eram niciodată în stare să zbor nepedepsit peste aceste capcane, întotdeauna mă împiedicam, mai devreme sau mai târziu, indiferent cât de multe depăşisem deja cu bine fără măcar să‑mi dau seama. Privind în urmă, parcă văd copacii ăia mari cum îşi duc crengile la bot şi îşi fac cu ochiul, şi iată‑mă coborând taluzul şuierând, fără să înţeleg absolut nimic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer